Cosmin Năsui, istoric şi critic de artă: „După eliberare din temniţa comunistă, mulţi artişti au activat incognito, ca o motivaţie de a trăi“
0
Cosmin Năsui, fondatorul celei mai largi platforme online româneşti pentru susţinerea şi promovarea artei contemporane autohtone, modernism.ro, derulează în prezent un proiect de rescriere a istoriei artelor din România, îmbogăţind-o cu sute de nume de artişti rămaşi necunoscuţi.
După instaurarea regimului comunist, artiştii au fost condamnaţi la închisoare şi, apoi, la uitare. Locurile lor nu au rămas însă libere, ci au fost ocupate, fără ruşine, de artişti oportunişti, unii chiar privilegiaţi ai dictaturii ceauşiste, care şi-au atribuit, după 1989, titluri de opozanţi ai regimului comunist.
WEEKEND ADEVĂRUL: Câţi artişti aţi identificat că au avut de suferit în timpul regimului comunist? Ce vini le-au fost inventate?
Cosmin Năsui: Prima listă avea 55 de artişti. În prezent, prin contribuţia cercetării Cristinei Anisescu şi a echipei de la CNSAS, ne referim la peste 160 de profiluri de artiste şi artişti care au suferit în temniţele comuniste. Numărul de 162 de artişti identificaţi individual reprezintă un procent de aproximativ 15% din totalul de 600 de artişti: 400 din Capitală şi 200 din ţară, înscrişi în Corpul Artiştilor Plastici, ulterior Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti, la data începerii anchetelor şi ulterior arestărilor.
- Care erau acuzaţiile care li se aduceau?
În această fază de cercetare se pot desprinde câteva caracteristici generale ale motivelor de arestare şi condamnare ale artiştilor, printre care: „agitaţie duşmănoasă“, „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale“, „crimă de înaltă trădare“, „rebeliune“, „a făcut parte din PNL“, „a făcut parte din PNŢ“, „activitate legionară”, „activitate într-o grupare legionară“, „şef de cuib şi comandant legionar“, „trecerea frauduloasă a frontierei“, „speculă”, „crimă de război“, „crime contra umanităţii“, „omisiune de denunţ“, „răspândire de publicaţii interzise“, „manifestări duşmănoase“, „scrisori anonime“. Din stadiul actual de cercetare reiese că artiştii nu au fost arestaţi pentru manifestări de natură artistică sau derivate din această activitate profesională.
- Să ne oprim puţin asupra expresiei „activitate într-o grupare legionară“.
Am menţionat public încă de la începutul proiectului „Artişti în temniţele comuniste” că asociaţia noastră PostModernism Museum se opune promovării cultului criminalilor de război şi a membrilor mişcărilor fasciste şi ne dorim o delimitare cât mai clară în cazul profilurilor de artişti prezentate. Expertiza în această speţă este delicată, iar în această privinţă – de rigori şi aprofundare de modalităţi de prezentare generică, cât şi pentru cazuistica individuală –, PostModernism Museum a apelat la instituţiile abilitate ale statului român pentru consultare şi expertiză. În timpul realizării proiectului am identificat o serie de artişti arestaţi pentru „activitate legionară“, „crime de război“ precum: Burada (Buradescu) Sever (condamnat pentru crime de război, fiind şef de lagăr), Laszlo Iuliu (Gyula), Sămărtineanu Aurel etc. Probabil că din lista identificată până acum, vor mai apărea astfel de motive de condamnări – ritmul de completare este cel al accesului consultării surselor arhivistice. Subiectul „artişti în temniţele comuniste“ cuprinde şi aceste categorii ale căror analize depăşesc, iată, instrumentele specifice ale istoriei artelor. În acest sens, etica cercetării ştiinţifice încurajează demersul nostru de a rămâne neutri în faţa „încrucişărilor“ istorice, pledând pentru înţelegerea şi analiza lor.
Proiectul Artişti în temniţele comuniste derulat de PostModernism Museum
- Cu toţii au avut de suferit, la un moment dat, din toate taberele, partidele politice...
Beneficiem desigur de experienţa altor cercetări dedicate fenomenului concentraţionar, cercetarea juridică fiind la rându-i un domeniu în sine şi înţelegem datorită acestora să separăm pe cât posibil prezumţia că cei închişi se află în temniţă fără motiv, strictamente ca parte a represiunii, sau că trecutul acestora nu contează. Ţinând cont de gravitatea atribuită, inclusiv cultural, Holocaustului în România, de legislaţia specifică problemei criminalilor de război, dar şi de faptul că unii artişti au fost recuperaţi, fără contextualizări istorice şi fără studierea arhivelor, rămânem atenţi şi conştienţi inclusiv de riscul citării sau interpretării unor surse secundare, care trebuie, după caz, amendate. Astfel, avem în faţă şi contraexemple, precum cele referitoare la artistul Sever Burada: Tudor Octavian, „Viaţa şi opera pictorului Sever Burada“, Pro Editura şi Tipografie, 2010 şi Paul Rezeanu, „Sever Burada, Catalog expoziţie“, Muzeul Naţional Cotroceni, 1997, care ne-au condus în eroare într-un moment de colectare de informaţii despre artistul în cauză, condamnat pentru „aplicarea de tratamente bestiale deţinuţilor politici“. Cu acest exemplu, subliniem necesitatea completării referinţelor de istoria artelor cu aceste tipuri de surse documentare de arhivă, puse la dispoziţia cercetătorilor şi ulterior publicului.
Ochelari rechiziţionaţi de teama suicidului
- Ce a însemnat pentru artişti spaţiul carceral?
Generic, este greu să ne putem imagina astăzi ce însemna pentru un artist aplicarea unor torturi prelungite în anchete şi detenţia politică, care era încadrată mult mai dur, sub condiţiile detenţiei civile, adică fără regim de vizite, fără drept la pachet, fără condiţii de igienă, fără medicamente sau supraveghere medicală, cu cel mai precar regim alimentar şi cu cele mai proaste condiţii de încarcerare. Este deci dificil de formulat un răspuns acoperitor pentru mai multe cazuri, despre cum au putut găsi motivele de a supravieţui. Putem să înţelegem totuşi măcar parţial aceste experienţe parcurgând bibliografia memorialistică a câtorva artişti care au mai apucat să scrie şi să publice despre aceste experienţe. Amintim aici doar cazul Lenei Constante, care menţiona în cărţile sale amintirile la secundă ale celor „3.000 de zile singură în închisorile din România“: suferind de miopie, dar cu ochelarii rechiziţionaţi la intrarea în detenţie pentru a nu putea fi folosiţi pentru sinucidere, parcurgând tentative de sinucidere, tortura, foamea, mizeria, spaima prin uitarea de sine, făcând traduceri în limbaj morse în limba franceză, concepând schiţe literare (roman, versuri, poveste, piesă de teatru), făcând modelaj în mici dumicaţi de pâine şi atâtea alte metode inventate de evadare tăcută.
- Avem exemple de artişti care şi-au continuat pasiunea şi după eliberare?
A fost frecventă politica conducerii UAP din acei ani de a nu-i accepta sau a le tergiversa adeziunea ca membri în UAP a acestor artişti, după eliberarea din detenţie, ceea ce însemna imposibilitatea exercitării profesiei şi recunoaşterii lor ca artist, pe motive cinice precum faptul că nu au expoziţii la dosar în ultimii 10-15 ani (anii detenţiei), şi imposibilitatea cererii lor de pensionare, prin nerecunoaşterea activităţii. O caracteristică generală este aceea că supravieţuitorii temniţelor, cei care şi-au reluat activitatea artistică, au putut activa în genuri şi domenii considerate, în perioadă, secundare sau minore ale artei: ilustraţia de carte, arte decorative, scenografie, vopsitorie, pavoazare, mobilier decorativ pentru serbări, sculptură pentru Muzeul Sportului, frescă, pictură bisericească, dar nu au putut reveni în poziţiile principale ale artelor majore pe care le părăsiseră forţat.
Condamnaţi a doua oară
- În general, care a fost trendul după eliberare? Cât de greu le-a fost să revină la viaţa artistică pe care au avut-o înainte de condamnare?
Categoria cea mai mare a artiştilor foşti deţinuţi politic a fost cumva neoficial degradată, condamnată cumva, a doua oară, la uitare, neputând primi calitatea de membru UAP. De aceea, numele acestora sunt puţin cunoscute sau necunoscute astăzi. Fără să mai expună vreodată, fără ambiţii artistice puternice, aceşti artişti au lăsat familiilor, după caz, corpuri de opere fragmentate, amputate, greu de contextualizat estetic, fiind desprinse de încadrări stilistice contemporane epocii lor. Trebuie menţionat aici că eliberarea însemna pentru ei un domiciliu obligatoriu, prin sate ori comune uitate, cu prezentări regulate la Miliţie şi desigur cu urmăritori ai Securităţii în preajmă. Câţiva dintre aceşti artişti au renunţat cu totul la artă, alţii au luat viaţa monahală, alţii au activat incognito, dintr-o necesitate interioară ce poate fi înţeleasă ca formă de terapie prin artă, de regăsire a unor pasiuni şi motivaţii de a trăi. Altfel, nu cred că pot fi explicate zecile, poate sutele de autoportrete ale lui Petre Suciu sau lucrările psihanalizabile din ciclul „Infern“ ale Lenei Constante. Desigur, cazul Lenei Constante rămâne cumva excepţional, artista fiind reabilitată încă din perioada comunistă, mai ales datorită apartenenţei sale la „lotul Pătrăşcanu“ din care a făcut parte.
- Avem nume care după 1989 au fost reabilitate şi acum sunt nume cunoscute în lumea artistică?
Există câteva cazuri de artişti care au fost reabilitaţi în perioada comunistă: Lena Constante, dar şi George Tomaziu, decorat de Nicolae Ceauşescu cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a, în 1968. Există o foarte mică parte dintre artişti foşti deţinuţi politici care au putut, după căderea comunismului, să-şi mai poată aminti şi eventual scrie memoriile – desigur, cu mari frici, câtă vreme la eliberarea din puşcării semnaseră cu toţii declaraţii că nu vor povesti despre anchete, torturi, închisoare. Celebre cumva şi pentru motivele menţionate deja mai sus rămân Lena Constante, George Tomaziu, însă cunoaştem şi existenţa altora rămase în stadiul de manuscris, precum Dragoş Morărescu, pe care încercăm şi ne dorim să le publicăm.
- Avem cazuri de artişti care au reuşit să fugă în lumea civilizată, după eliberare, şi acolo au devenit celebri?
„Fuga“ de un asemenea trecut era puţin probabilă pentru că, după anchete şi detenţie, inclusiv slăbiciunile acestora erau cunoscute şi analizate în dosarele lor de Securitate. Fuga din ţară era şi mai puţin probabilă, câtă vreme ştim că aceste cazuri de foşti deţinuţi politici erau dintre cele bine supravegheate şi controlate de regim. Ştim astăzi că regimul Ceauşescu i-a folosit ca imagine propagandistică a politicii sale pe aceşti foşti deţinuţi, ca emisari trimişi în lumea occidentală, ca măsură a politicii contraofensive, inclusiv culturale, pentru a arăta „vitrina libertăţii“, progresul şi democraţia din RSR. Prin urmare, cazurile acestor artişti trebuie analizate cu mare atenţie având circumspecţia inclusiv, după caz, a colaborării eventuale cu Securitatea, de care ar fi fost cel puţin dificil să poată scăpa.
A fost frecventă politica conducerii UAP din acei ani de a nu-i accepta sau a le tergiversa adeziunea ca membri în UAP a acestor artişti, după eliberarea din detenţie, ceea ce însemna imposibilitatea exercitării profesiei şi recunoaşterii lor ca artist.
Dosarul din arhivele Securităţii
„Locurile artiştilor foşti deţinuţi politic au fost ocupate, fără ruşine, de oportunişti“
- De unde v-a venit ideea de a cerceta dramele trăite de artişti în temniţele comuniste?
Fiind cercetător acreditat la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii pe mai multe teme de cercetare de istoria artelor, am identificat documentul ACNSAS, fond Documentar, Dosar nr. D 000018. Măsuri represive luate împotriva unor persoane de diferite profesii: scriitori, ziarişti, profesori, artişti; note şi tabele privind arestarea şi condamnarea unor scriitori, ziarişti, profesori, compozitori, pictori, artişti, regizori în perioada 1945-1964. Aceste documente întocmite în 1968 se întindeau pe 130 de file. Parcurgându-le, am realizat că numele artiştilor prezenţi în acele liste nu sunt cunoscute în istoria artelor româneşti. Apoi, în mod firesc, a urmat conturarea unui nou câmp de cercetare referitoare la aceştia. Până acum s-au dezbătut şi publicat în diferite forme experienţele carcerale ale elitelor politice, religioase, culturale şi aproape deloc ale celor din zonele artelor plastice. Considerăm că este necesară contribuţia documentară a acestui proiect pentru a putea avea o mai bună înţelegere asupra acestui context specific. Totodată, până la acest moment în istoria artelor româneşti, cu foarte mici excepţii, sunt foarte puţin sau deloc cunoscuţi aceşti artişti din perspectiva activităţii lor politice, încadrată penal. În consecinţă, inclusiv muzeal, publicistic, expoziţional, piaţa de artă, colecţii private, case de licitaţii, se prezintă în spaţiul public operele acestor artişti, fără contextualizări, delimitări necesare conform faptelor penale etc. Considerăm şi de aceea că aceste informaţii de arhivă merită cunoscute şi contextualizate cu o atenţie deosebită, cu delimitări şi explicaţii riguroase. Răspunsurile, şi măcar parţiale la aceste întrebări, fiind semnificative pentru o cercetare sistematică a represiunii regimului comunist în zona artistică, vor putea fi mai uşor formulate după încheierea unor etape ale acestei cercetări.
- Cu cine aţi făcut echipă în cadrul acestui proiect?
Prin parteneriatul Asociaţiei PostModernism Museum cu CNSAS, prin intermediul căruia am formulat proiectul „Artişti în temniţele comuniste“, am beneficiat de sprijinul de cercetare oferit de Cristina Anisescu, şef Serviciu Programe Educaţionale, Direcţia Cercetare, Expoziţii, Publicaţii şi coordonator al Centrului de Istorie Orală, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi echipa sa. Am lansat în paralel, în mediul online şi pe social media, o campanie culturală de informare şi conştientizare pe această temă. Cu acest prilej, am putut inclusiv completa informaţiile din aceste fonduri arhivistice cu documentele obţinute din arhivele de familie ale artiştilor.
Preluarea „patrimoniului de suferinţă“
- Cât de greu este în prezent, să refaceţi traseul dramele artiştilor care au devenit victime ale sistemului?
Este pentru prima dată când este întreprinsă o cercetare extensivă de arhive cu acest subiect de istorie a artelor româneşti, totodată depăşind limitele acestei discipline. Observăm cu acest prilej că experienţele carcerale ale unor biografii artistice individuale nuanţează totodată şi termenii „opoziţie“, „rezistenţă prin cultură“, „disidenţă“, utilizaţi în zona artistică. Istoria artelor din România s-a scris însă fără considerarea acestor destine artistice. Locurile acestor artişti foşti deţinuţi nu au rămas însă libere, ci au fost ocupate, fără ruşine, de artişti oportunişti, unii chiar privilegiaţi ai dictaturii ceauşiste, care şi-au atribuit cu de la sine putere, după 1989, titluri de opozanţi ai regimului comunist. În acest context de lipsă de reabilitare morală sau culturală, inclusiv moştenitorii acestor artişti au preluat acest istoric „patrimoniu de suferinţă“. Prin nerecunoaşterea nedreptăţilor produse, prin lungul şir de abuzuri, continuate în diferite forme, aceştia nu şi-au putut recupera uneori nici moral membrul familiei, dar nici material confiscările bunurilor care veneau adesea odată cu arestarea, sau indemnizaţii pentru anii detenţiei acestuia etc. Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici reprezintă această dificilă misiune a revendicărilor acestora.
- Ce planuri aveţi mai departe cu acest proiect?
Echipa noastră de cercetători doreşte să continue proiectul cu prezentările fiecăruia dintre artişti, probabil sub forma unei enciclopedii, împărţite pe mai multe volume sau ediţii însoţită de studii – de context artistic şi politic, dar şi aplicate pe cazuri individuale, etapă pentru care va fi atrasă colaborarea cu specialişti şi experţi abilitaţi pe aceste speţe individuale. În filtrarea profilurilor de artişti vor fi introduse mai multe categorii decât cele deja prezente, precum tipuri de încadrări penale, tipuri de artă: religioasă sau laică, în care artiştii s-au manifestat predilect, categorii de studii artistice etc. Toate acestea ne vor oferi posibilitatea de a putea aprofunda analizarea acestor profiluri, inclusiv din punctul de vedere al istoriei artelor.
Prin nerecunoaşterea nedreptăţilor produse, prin lungul şir de abuzuri, continuate în diferite forme, urmaşii nu şi-au putut recupera uneori nici moral membrul familiei, dar nici material confiscările bunurilor care veneau adesea odată cu arestarea, sau indemnizaţii pentru anii detenţiei acestuia
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
