Cernobîl, tragedia radioactivă: „Sicriul era mic, ca pentru o păpuşă mare“
0
Pentru lumea întreagă, Cernobîl înseamnă apocalipsa, însă pentru cei care au trăit acolo a fost totul. Când au părăsit oraşul au lăsat în urmă case, locuri de muncă şi amintiri, ducând pe tălpi otravă radioactivă şi lacrimi pe obraji.
Pripiat, 1986. Un oraş intim, curat, ridicat de la zero, scăldat de apele maronii ale unui râu. Oraşul energeticienilor atomişti a devenit, peste noapte, un Pompei, unde timpul s-a oprit în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1986. Pe 25 aprilie 1986, la CNE Cernobîl, se făceau ultimele pregătiri de oprire a Grupului IV pentru revizia periodică. Conform programului aprobat de inginerul şef N.M. Formin, urmau să se efectueze teste cu protecţiile reactorului deconectate, în regim de scoatere totală de sub tensiune a echipamentelor centralei. Efectuarea unui asemenea test fusese propusă multor centrale nuclearoelectrice dar, din cauza riscului presupus de experiment, toate refuzaseră. Conducerea de la Cenobîl a acceptat însă, ducând la cel mai mare dezastru nuclear din istorie, explodând atât reactorul centralei, cât şi compartimentul etanş întrucât pregătirile de oprire a Grupului IV pentru revizia periodică a centralei, aprobate de inginerul-şef al CNE Cenobîl, nu respectau cerinţele de securitate.
Nu a fost primul accident nuclear la această centrală. În luna decembrie a anului 1982, la Grupul I a avut loc distrugerea unei casete din cauza unor greşeli ale personalului de exploatare. Emisia radioactivă a afectat zona industrială şi oraşul Pripiat, numai că autorităţile comuniste au ţinut incidentul sub tăcere.
Catastrofa din anul 1986 însă a fost una fără precedent. Despre greşelile în lanţ care au produs tragedia şi despre întârzierea cu care autorităţile au acţionat atât pentru lichidarea incendiului reactorului, cât şi pentru evacuarea populaţiei, aflăm din dezvăluirile făcute de Grigori Medvedev, specialist atomist care a lucrat un timp la CNE Cernobîl, în cartea „Adevăruri despre Cernobîl“ scrisă în anul 1987, dar care a apărut după doi ani de „luptă crâncenă cu cei care conduc treburile nucleare pentru ca această cronică să vadă, în sfârşit, lumina tiparului în URSS“, cum însuşi mărturiseşte autorul.
La 25 aprilie 1988, Grigori Medvedev, adjunctul şefului direcţiei generale producţie a Ministerului Energiei şi al Electrificării al URSS în probleme de construcţie a centralelor nuclearoelectrice, se întorcea la Moscova după o inspecţie la lucrările de construcţie-montaj la CNE Crimeea. Zburase deasupra Ucrainei: „E frumos Râul Pripiat. Apele lui sunt maronii, probabil pentru că provin din turbăriile din Polezia. Mi-am amintit adesea de Pripiat, orăşelul energeticienilor atomişti. Eram acolo când a fost construit, pornindu-se aproape de la zero. Când am plecat la Moscova, fuseseră deja populate trei microraioane. Orăşelul este intim, confortabil şi foarte curat“, povestea el despre aşezarea care avea să dispară peste noapte.
Cernobîl = Hiroshima x 10
La ora unu, 23 de minute şi 58 de secunde, reactorul şi clădirea grupului energetic numărul patru au fost distruse de explozii puternice, după o serie de greşeli de exploatare şi ignorarea măsurilor de securitate. Norul radioactiv a fost transportat de vânt în direcţia nord-vest, peste Bielorusia şi peste republicile baltice, dincolo de frontierele URSS. Încărcătura mortală avea 50 de tone de combustibil nuclear, în vreme ce bomba de la Hiroshima avea masa substanţelor radioactive ce totaliza patru tone şi jumătate.
Mulţi dintre angajaţii centralei purtau deja pe trupuri semnele morţii: culoarea brun-cafenie, umflarea diferitelor părţi ale corpului, semn că fuseseră radiaţi. La sectorul sanitar fuseseră aduşi peste 100 de oameni. Cu toate acestea, unii angajaţi ai centralei refuzau să recunoască adevărul şi susţineau că reactorul este întreg şi turnau apă peste el ca să-l răcească.
În acest timp, oraşul Pripiat s-a trezit din somn. Viaţa îşi urma cursul firesc, deşi moartea pândea la tot pasul. Nici măcar toţi angajaţii centralei nu aflaseră despre tragedie. Liudmila Aleksandrovna Haritonova, inginer principal la serviciul administrativ - producţie al direcţiei şantierului CNE Cernobîl, a povestit că sâmbătă, 26 aprilie 1986, se pregăteau cu toţii pentru sărbătoarea de 1 Mai: „O zi caldă, senină. Primăvară. Grădini în floare. Soţul meu, şeful serviciului de reglare a ventilaţiei, se pregătea să plece împreună cu copiii, după serviciu, la casa de vacanţă. De dimineaţă am spălat şi am atârnat rufele în balcon. Până seara se acumulaseră în ele milioane de dezintegrări. Majoritatea constructorilor şi montorilor nu ştia încă nimic. Apoi, s-a zvonit că ar fi o avarie şi un incendiu la grupul energetic patru. Dar nimeni nu ştia exact ce anume se întâmplase“, povesteşte ea, mărturia fiind consemnată în cartea lui Grigori Medvedev.
Copiii s-au dus la şcoală, iar cei mai mici au ieşit la joacă în stradă, la gropile cu nisip, cu bicicletele. „În seara zilei de 26 aprilie, toţi aveau hainele şi părul puternic radioactive, dar atunci n-am ştiut acest lucru. În apropiere se vindeau gogoşi gustoase. După-amiază a început spălarea oraşului. Dar nici acest lucru n-a atras atenţia. Este un fenomen obişnuit într-o zi călduroasă de primăvară. De avarie, oamenii au aflat în momente diferite, dar către seara zilei de 26 aprilie ştiau aproape toţi. Reacţia a fost calmă: toate magazinele, şcolile, instituţiile au funcţionat. Asta înseamnă, ziceam noi, că nu-i atât de grav“, au crezut iniţial.
Din după-amiaza zilei de 27 aprilie, au început să se ia primele măsuri. Au fost închise şcolile, oamenii şi-au pus la geamuri cârpe ude, dar era prea târziu. Totul era radioactiv. „Unii s-au dezinfectat cu spirt, că altceva n-aveau“, povestesc cei care au trăit drama secolului. Mulţi căpătaseră culoarea bronzului nuclear.
„Ce tot îi daţi zor cu evacuare? Vreţi panică?“
În tot acest timp, angajaţii centralei şi echipele venite în ajutor se agitau neputincioşi, iar cei cu factori de decizie voiau acelaşi lucru: să amâne momentul recunoaşterii tragediei, întârziind evacuarea populaţiei din jurul centralei. Între timp, reactorul ardea, degajând şi mai multe materiale care aduceau moartea. „La Pripiat este o atmosferă normală, liniştită, i se raporta lui Maioreţ Gamaniuk, primul secretar al partidului orăşenesc de partid Pripiat. Nu este panică sau dezordine. Activitate obişnuită pentru o zi de repaus, copiii se joacă pe străzi, au loc competiţii sportive. Ba chiar se oficiază căsătorii. Iată, astăzi s-au oficiat 16 căsătorii între tineri cosmopoliţi“.
Realitatea teribilă era alta. Deşi experţii în energie nucleară sosiţi în oraş au văzut cum pe pământ se aflau bucăţi de combustibil, nimeni nu avea tăria să recunoască faptul că reactorul centralei este distrus. „Miroase a ars şi peste tot zace grafit. Eu chiar am atins cu piciorul un bloc de grafit ca să mă conving că e aievea. De unde e grafitul? Atât grafit? Aţi raportat că situaţia radioactivităţii e normală. Ce grafit e ăsta?“ se întrebau ei. „Nu reuşim să măsurăm exact radioactivitatea. Exista un radiometru, dar a rămas sub mormanul de moloz“, a explicat G.A. Şaşarin, un atomist experimentat, care făcea parte din sectorul pentru energie nucleară.
În tot acest timp, reactorul ardea, trimiţând spre cer produşi radioactivi. Mulţi localnici au început evacuarea din proprie iniţiativă, fără să mai aştepte ordinul autorităţilor. În spatele uşilor, se semnau alte şi alte condamnări la moarte: „Ce tot îi daţi zor cu evacuarea? Vreţi panică? Trebuie oprit reactorul şi atunci se termină totul. Radiaţiile or să ajungă la normal“, credeau ei.
Între timp, la ora 19.00 se terminaseră rezervele de apă de la CNE. Pompele, pornite cu atâta trudă de electricieni, care se suprairadiaseră, s-au oprit. „În aer se afla toată gama de izotopi radioactivi, printre care plutoniu, americiu, curiu. Toţi aceşti izotopi au pătruns în organismul oamenilor, atât al celor care lucrau la CNE, cât şi al locuitorilor Pripiat-ului. În cursul zilelor de 26 şi 27 aprilie, până la evacuare, radionuclizii au continuat să se acumuleze, iar pe lângă acestea, oamenii au fost supuşi iradierii externe gama şi beta“, consemnează Grigori Medvedev.
Prietenii necuvântători, lăsaţi în urmă
Abia după 14 ore de la accidentul nuclear a sosit de la Moscova, cu avionul, o echipă de specialişti în radioterapie şi medici hematologi. Realizând cât de gravă este situaţia, reprezentanţii Ministerului Sănătăţii au cerut evacuarea populaţiei de urgenţă. 1.800 de autobuze erau înşirate pe toată lungimea şoselei dintre Cernobîl şi Pripiat, lungă de 20 de kilometri.
Prin radio, oamenii au fost anunţaţi că evacuarea se face pentru trei zile, deci să nu-şi ia niciun fel de bagaj. Prin urmare, fiecare a plecat cu ce avea pe el, lăsându-şi acasă economiile şi vieţile. „Tragică era despărţirea de animalele de casă: pisici, câini. Pisicile se uitau drept în ochii oamenilor şi mieunau, iar câinii urlau. Dar nu puteau fi luaţi: blana lor era foarte radioactivă. O bună bucată de drum, câinii abandonaţi au fugit după autobuzul în care se afla stăpânul său. Dar în zadar“. Acestea sunt numai câteva sunt din mărturiile sfâşietoare ale celor care au apucat să trăiască şi să povestească despre dramatismul acelei despărţiri.
„La ora 13 şi 40 de minute, coloana avea să se urnească şi să se dezintegreze în maşini distincte la porţile caselor albe ca neaua. Iar apoi, părăsind oraşul Pripiat, ducând pentru totdeauna oameni, avea să ducă pe roţi milioane de dezintegrări radioactive, contaminând drumurile comunelor şi ale oraşelor“, relatează Grigori Medvedev. Nimeni nu s-a gândit ca autobuzele să schimbe roţile. Aşa se face că asfaltul din Kiev a fost multă vreme radioactiv.
„Sicriul era mic, ca pentru o păpuşă mare“
Mulţi au primit radiaţia morţii. Unii au murit în chinuri, cu carnea sfâşiată de ei, cu gura umflată, cu scaune multe, frisoane, vomă. Svetlana Aleksievici, scriitoare din Bielorusia, a obţinut Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2015 pentru volumul „Dezastrul de la Cernobîl“, în care îşi povesteşte propria dramă. Soţul ei, Vasia, care era pompier, a fost printre primii care au încercat să oprească focul de la reactor, neavând nicio şansă de supravieţuire. Deşi a fost transferat la Moscova cu un avion special, a murit pe patul din spital. Svetlana era însărcinată, iar fetiţa lor, care s-a născut prematur, a murit la scurt timp, din cauza radiaţiilor. „Arăta ca un copil sănătos. Mânuţe. Picioruşe. Dar avea ciroză. În ficat, 28 de rontgen, un defect congenital la inimă...“ A înmormântat-o în acelaşi sicriu: „Puneţi-o la picioarele lui. Spuneţi-i că e Nataşenka noastră!“.
Nu a trecut singură prin astfel de drame. Mai mari sau mai mici, mulţi copii au murit din cauza radiaţiilor. Toate mărturiile sunt strânse în cartea de referinţă despre ceea s-a întâmplat în acea primăvară la Cernobîl. Nikolai Fomici Kalughin, un tată al cărui copil, Katia, a murit după ce a fost supus radiaţiei a avut puterea să povestească drama sa. Au părăsit oraşul radioactiv după trei zile de la tragedie. Prea târziu însă. Fetiţa, de doar şase ani, a ajuns la spital împreună cu mama ei după ce le-au apărut pe corp pete negre. După ce au fost internate, bărbatul a întrebat medicul: „Spuneţi-mi, care e rezultatul?“ „Nu e pentru dumneavoastră“, i-a spus medicul. „Dar pentru cine?“, a întrebat atunci tatăl. Situaţia era gravă. „Tată, vreau să trăiesc, sunt încă mică“, i-a spus fetiţa, la culcare. „Credeam că nu înţelege nimic. Am pus-o pe uşă. Pe uşa care cândva a stat şi tatăl meu. Până i-au adus sicriul mic. Era mic, ca o cutie de păpuşă mare“, este mărturia tatălui a cărui lume s-a prăbuşit în acel aprilie.
„Copiilor din Tabăra de la Năvodari li s-au dat conserve“
România nu s-a aflat pe direcţia norului radioactiv care a fost transportat de vânt din Cernobîl în direcţia nord-vest peste Bielorusia şi peste republicile baltice, dincolo de frontierele URSS, însă emisiile radioactive au ajuns şi pe teritoriul ţării noastre. Autorităţile comuniste de la acea vreme au informat populaţia după câteva zile. Agerpres relata sec, la 29 aprilie 1986, faptul că „la centrala atomoelectrică de la Cernobîl (Ucraina) s-a produs o avarie la unul din reactoarele nucleare. Au fost luate măsuri în vederea lichidării consecinţelor avariei. (...) Măsurătorile efectuate pe teritoriul întregii ţări atestă că nivelul radioactivităţii nu constituie pericol pentru sănătatea populaţiei“.
Dr. Mihaela Dinisov, fost director al Direcţiei de Sănătate Publică din Constanţa, era medic rezident în anul tragediei de la Cernobîl. „A fost o mare nebunie. Îmi amintesc că zilnic se făceau determinări cu laboratorul de igiena radiaţiei, dar nu ni se spuneau rezultatele“, îşi aminteşte medicul. Cum avea dublă specialitate, făcea de gardă şi la Infecţioase, acolo unde au venit mulţi pacienţi cu simptome care s-au dovedit a fi, după intervenţii amănunţite, leucemii. „Erau cazuri zilnice. Îmi amintesc când făceam gărzi la contagioase, că aveam dublă specialitate, venise o fată de 14 – 16 ani, care ulterior a fost diagnosticată cu leucemie. Am rămas uimiţi cât de repede se instalase boala“, spune medicul.
Ulterior, a fost detaşată la Tabăra de copii din Năvodari, acolo unde a avut de-a face cu multe cazuri de infecţii cutanate. „Din cauza scăderii imunităţii, apăreau des infecţii cutanate, un fel de furuncule. Chiar şi băieţii meu au avut aşa ceva, dar şi o asistentă din tabără“, spune dr. Dinisov.
Seriile de copii care au venit în acea vară la Năvodari au mâncat doar preparate la conserve făcute înainte de aprilie 1986, considerându-se că fructele şi legumele proaspete erau contaminate. Îşi aminteşte că, fiind medic, explica personalului din tabără cum să se protejeze de radiaţii, dar recunoaşte faptul că prea multe măsuri nu se puteau lua nici atunci şi că şansa noastră a fost că norul radioactiv nu a venit deasupra România.
Vă mai recomandăm:
Cum au trăit românii accidentul nuclear de la Cernobîl: „O cumnată a vomitat trei zile...“
Se încarcă comentariile...
