Cum arăta make-up-ul româncelor în secolul trecut. Muc de lumânare pentru sprâncene sau fructe de cârmaz drept ruj

În urmă cu două secole, în Ţara Românească ”sulimanurile” erau considerate periculoase şi stricătoare de suflet şi a existat chiar o interdicţie domnească legată de folosirea lor. În secolul trecut, româncele îşi acopereau imperfecţiunile şi încercau să-şi menţină tinereţea cu produse luare direct din natură. Pe post de ruj foloseau fructe cârmaz, iar pentru conturarea sprâncenelor apelau la muc de lumânare de seu.

În Ţara Românească ”sulimanurile”, aşa cum erau numite artificiile de machiaj, au ajuns în secolul al XVIII-lea. Într-o vreme în care, în Europa, machiajul devenise ceva obişnuit, în ţara noastră, sulimanurile nu au fost bine primite. Au fost considerate periculoase pentru moravurile vremii şi stricătoare de suflete. În 1796, sulimanurile sunt amintite într-un document oficial emis de Alexandru Moruzzi către mitropolitul Ţării Româneşti. 

Domnitorul îi cerea mitropolitului să răspândească prin intermediul preoţilor vestea că sulimanurile sunt periculoase şi se interzice folosirea lor : “Fiindcă orice lucru vătămător care duce stricăciune la trup şi la suflet şi care pricinuieşte defăimarea nu este cu cale a se trece cu vederea, între care este şi sulimanul, care se pune pe chipuri, şi care dă nu numai la trup stricăciune, ci şi la suflet vătămare, poruncim dar să chiami preoţii duhovnici spre a-i îndatori să dea învăţături şi îndemnuri fieştecărui de a face părăsire de acest lucru vătămător, că este o părere de podoabă deşartă, care nu este de nici un folos”.

În ciuda interdicţiei din secolul al XVIII-lea, româncele au continuat să apeleze la artificii luate direct din natură pentru a-şi înroşi buzele sau a-şi contura sprâncenele.

Însemnările din cartea etnologului Tudor Pamfilie, ”Cromatica poporului român”, apărută în 1914 arată că, în secolul trecut, sulimanurile ajunseseră şi în rândul ţărăncilor românce. Potrivit însemnărilor din ”Cromatica poporului român”, în urmă cu o sută de ani, sulimanurile erau ”diferite substanţe care aveau ca scop să dea feţii o culoare artificială voită, înlocuind pe cea naturală care lipseşte sau să micşoreze intensitatea unei culori naturale, acoperind astfel petele şi semnele de bătrâneţe”. ”A se sulimăni”, ” a se da”, ” a se ghilosi” erau termenii folosiţi în urmă cu un secol de românce în locul lui ”a se machia”.

Frumuseţe cu unt şi zer

Zerul făcut în gospodării pentru brânză era folosit de femeile românce drept cremă pentru faţă. Cu zer se combăteau coşurile şi petele de pe faţă. Untul era un alt produs de înfrumuseţare la îndemâna româncelor.  Îşi masau pielea cu untul gras, efectul fiind un ten mai catifelat. Ceaiurile de muşeţel sau maghiran erau folosite de femei pentru curăţarea pielii. 

 Cremă din albuş cu smântănă pentru ten 

”Cromatica la români” prezintă o reţetă de cremă de faţă, veche de 100 de ani: ”Albuş de ou bătut cu apă călduţă, amestecat cu o linguriţă de smântănă proaspătă, e bun pentru faţă căci o face moale, netedă şi o înălbeşte. Cu acest amestec se unge faţa dimineaţa şi seara după spălare, în mai multe săptămâni de-a rândul”. Vara şi toamna, româncele apelau la castraveţi pentru a prepara o zeamă minune care le ajuta să aibă faţa ”fragedă şi îmbujorată”.

”Când castraveţii sunt copţi se despintecă şi li se stoarce zeama, care se strecoară într-o sticlă bine astupată. După ce te speli cu apă călduţă, te ştergi şi apoi te speli şi cu zeamă de castravete în mai multe zile de-a rândul. Faţa se frăgezeşte şi se îmbujorează”, explică etnologul în cartea ”Cromatica poporului român”. Pentru pete şi pistrui, remediul era masca din pelin fiert.

”Sprâncenele le dau cu muc de lumânare de seu”

Cârmazul, o plantă ale cărei fructe conţin colorant, era rujul natural şi fardul de obraji al multor românce din mediul rural de acum un veac. Fructele roşii de cârmaz se frecau în palmă, amestecate cu salivă, pasta rezultată fiind aplicată pe obraji şi buze: ”Cu cârmaz îşi fac trandafiri în faţă femeile lumeţe şi istovite la faţă”.

Pentru colorarea sprâncenelor foloseau muc de lumânare. ”Sprâncenele le dau cu muc de lumânare de seu, iar buzele le da cu unt proaspăt”, mai explică etnologul Pamfilie.

Pentru îmbujorare, fetele puneau un pietroi fierbinte în apă şi stăteau cu capul acoperit deasupra aburilor până faţa prindea culoare.