Tainele alchimiei, pseudoştiinţa care caută elixirul suprem şi piatra filosofală. Istoria lui Paracelsus, cel mai cunoscut personaj în domeniu din istorie

Publicat: 19.01.2017 06:09

Ultima actualizare: 05.08.2022 19:06

Alchima a fost timp de mii de ani o artă ocultă care a servit intereselor şi aşteptărilor omenirii în diferitele sale etape de evoluţie. În cea mai simplă definiţie, alchimia era ştiinţa care ar fi permis obţinerea aurului din alte metale şi crearea unei „poţiuni magice” care să vindece omul de toate bolile.

Alchimia este o formă de cunoaştere protoştiinţifică, dar şi o artă ocultă, specifică etapelor din vechime ale istoriei cunoaşterii umane (antichitate şi evul Mediu), care avea trei obiective principale: transformarea metalelor în aur şi argint; crearea unui om artificial şi obţinerea unei substanţe magice care care să vindece toate bolile. Alchimia a fost practicată atât de străvechile civilizaţii orientale - Mesopotamia, Egiptul antic, Persia, India, China, Islamul - cât şi de cele occidentale - Grecia antică, Imperiul Roman. A atins apogeul în cadrul Europei medievale, având ecouri şi în epoca modernă

Alchimia occidentală şi-a făcut apariţia în secolul al XII-lea într-o Europă medievală marcată de toate caracteristicile Artei Iubirii. Filosoful antic Artefius, ale cărui lucrări circulau în acea vreme în limba latină în cercurile savante din mănăstiri, îşi expune principiile în “Cartea secretă”, care atunci când aminteşte de “apa înţelepţilor” se referă de fapt la arta tainică şi la piatra filosofală: “O, cât de preţioasă şi de magnifică este această apă! Fără ea opera nu s-ar putea desăvârşi: ea este numită vasul naturii, pântecele, matricea, receptacolul

tincturii, pământul şi doica sa; ea este fântâna în care se spală Regele şi Regina, şi mama care trebuie aşezată şi fixată pe pântecele fiului său care este Soarele, care provine din aceasta şi pe care aceasta l-a zămislit. Iată de ce ei se iubesc reciproc, precum mama şi fiul, şi se alătură atât de uşor unul altuia, pentru că ei provin din una şi aceeaşi rădăcină, din aceeaşi substanţă şi din aceeaşi natură.”

Alchimia nu era doar o formă de investigare a naturii, ci şi o disciplină filozofică şi spirituală. Noţiuni din chimie, metalurgie, fizică, medicină (ştiinţe aflate în fază incipientă) se combinau cu cele din astrologie, religie, spiritualism, misticism, semiotică şi artă. În epoca actuală, alchimia prezintă interes doar pentru istoria ştiinţei, pentru dimensiunile ei mistice, ezoterice şi pentru artă, ca generatoare de motive şi subiecte.

Paracelsus şi ”elixirul suprem”

Termenul alchimie provine din arabul al-kimiya sau al-khimiya, care e compus din articolul „al“ şi cuvântul grec „khymeia“ care înseamnă a topi, a lipi, a împreuna. Alţi autori consideră şi expresia Al Kemi, care înseamnă artă egipteană, mai ales că egiptenii îşi numeau pământul Kemi, considerându-l înzestrat cu puteri magice. Unul dintre textele cele mai importante ale alchimiei este ”Tabla de smarald”, cu cel mai vechi exemplar în papirului de la Leyda, şi o scriere paleo-ebraică. În el se regăsesc idei din metafizica iudaică, kabbalistică, precum cea a Arborelui Vieţii, Sefiroth, copacul invers care poartă lumina divină din cer spre pământ. În Evul Mediu, alchimia arabă ocupa un loc extrem de important, pentru că asimilează cunoştinţe atât chineze, cât şi grecesti, pentru a le transmite apoi şi europenilor.

Probabil cel mai cunoscut personaj din domeniul alchimiei este Paracelsus, Theophrastus von Hohenheim

(1493-1541). Prioritar pentru acesta nu a mai fost leacul pentru metale, ci cel pentru oameni, panaceul, elixirul suprem. Omul era pentru medicul elveţian un microcosmos, care s-a născut într-un cosmos structurat, apoi după alungarea din paradis suferea din pricina separării de esenţa divină şi accede apoi constant la această sferă. Lui Paracelsus i se datorează introducerea în alchimie a matematicilor, geometriei şi proporţiilor numerice.

Citește și: Satul din Apuseni care dispare cu încetinitorul. Cum era viaţa la Muntari, locul unde oamenii trăiau din minerit

Pentru Paracelsus, cele patru elemente ale lui Aristotel sunt manifestările a trei elemente chimice omniprezente: sulful, mercurul şi sarea, provenind la rândul lor dintr-o esenţă primordială, Marele Mister. Focul era foarte important, pentru că el revelează principiile, le generează. Prin foc alchimistul recreează natura. Altă noţiune centrală a filosofiei paracelsiene este asimilarea pietrei filosofale cu Iisus Hristos. Paracelsus a fost totodată şi inventatorul medicinei psihosomatice. Vindecarea însemna în opinia acestuia echilibrarea forţelor naturale care se confruntă în bolnav. Prin logoterapie, vindecarea prin cuvinte, Paracelsus încerca să creeze în bolnav o ordine.

Alchimia în perioada modernă

În prezent, didciplina este de interes în principal pentru cercetatorii de ştiinţă şi filozofie pentru aspectele sale mistice, ezoterice şi artistice. Deşi alchimia preia multe forme, în cultura populara, este cel mai des citata în poveşti, filme, show-uri şi jocuri ca procesul folosit pentru a schimba plumbul (sau de alte elemente), în aur. De asemenea, o altă formă care i se atribuie alchimiei este căutarea Pietrei Filozofale, prin care s-ar obţine capacitatea de a transforma metale ieftine, cum ar fi plumbul, în aur sau să creeze un elixir ca subvenţie pentru viaţa veşnică.

In epoca modernă, alchima a fost marginalizată din ce în ce mai mult. Ştiinţa, în general, a reclamat tot mai mult necesitatea experimentului, ca singurul mod de a verifica adevărul. Omul de ştiinţă Robert Boyle a dat un nou avânt metodei ştiinţifice experimentale. În cercetările sale din domeniul chimiei a afirmat clar inutilitatea căutării pietrei filozofale. Şi Isaac Newton a studiat multe pagini de literatură alchimică şi a experimentat în laboratorul său diferite operaţii. Newton spera că astfel va lămuri structura microuniversului, pe care să o coreleze cu cea a sistemului cosmologic. Chimia organica a dat, de asemenea, o puternică lovitură iatrochimiei lui Paracelsus şi speranţei de a găsi elixirul tinereţii, arătând toxicitatea substanţelor cu care lucrau alchimiştii. Cu timpul alchimia a fost ostracizată, exclusă chiar din studiile universitare, atribuindu-i-se epitetul de superstiţie. A mai rămas doar la nivel popular, unde credulitatea îi mai dădea o oarecare influenţă. (Bibliografie: Bonardel, F., Filosofia alchimiei, Iaşi, 2000; Laszlo, P., Ce este alchimia?, Bucureşti, 1996)