DRAGOSTE MODERNĂ Dulcica. Nemaipomenitele peripeţii ale unei rătăciri
0
Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. De data aceasta, însă, pentru că vineri este 8 martie, am pregătit pentru cititoare o ediţie specială, povestea de dragoste a unui băiat. Horia Ghibuţiu, protagonistul întâmplărilor de mai jos, a fost redactor-şef la „Weekend Adevărul“ până anul trecut şi este iniţiatorul acestei rubrici rezervate reprezentantelor sexului frumos.
Când mi-a propus dom’ Manolo să fiu singurul bărbat care-şi aşterne iscălitura într-o rubrică rezervată condeielor feminine, am ştiut că venise timpul să-mi spăl nişte păcate. Bun, îmi place să cred că n-am comis niciun păcat major, în afară de faptul că pe multe le-am rugat să scrie, faţă de fetele de la „Dragoste modernă“. Doar că se pot găsi oricând persoane care să decidă că păcătuiesc prin simplul fapt că sunt mascul. Cum nu puţini bărbaţi au provocat suferinţă curajoaselor care şi-au depănat poveştile în spaţiul public – nu pe Facebook, ci aici, în „Weekend Adevărul“ – am ales, dintre iubirile mele, una care să răzbune sentimentele rănite ale fetelor. O idilă care să dezvăluie nerozia şi slăbiciunile unui bărbat. Iat-o.
I-am spus, în gând, «dulcică» înainte să-mi întindă mâna, o mână tulburător de albă şi răvăşitor de goală, pentru a face cunoştinţă.
I-am spus, în gând, „dulcică“ înainte să-mi întindă mâna, o mână tulburător de albă şi răvăşitor de goală, pentru a face cunoştinţă. Ovalul perfect al feţei, aparenţa de micuţă indiancă – Pocahontas! –, rostirea splendidă, făr-de-cusur, în engleză şi buzele, ah, buzele, conturate de un arc din care toate săgeţile pleacă la ţintă... Ca să completez portretul, ar mai fi un detaliu, despre care amicul Răzvan Exarhu ar zice aşa: „Sufletul e cel mai important. Dar mai ales sânii“. Ei bine, într-o lectură hazlie a oximoronului enunţat de Exarhu, mă abat de la cutuma rubricii (fetele care-şi prezintă dragostea se zgârcesc cu detaliile anatomice!) şi vă spun că Dulcica avea un suflet mare, pietros, feciorelnic, cu o existenţă aproape ireal de independentă faţă de trunchi. O bucurie! Ca unul – ca mai toţi, hai să nu ferim de generalizări – care se juca în adolescenţă, pe stradă, încercând să ghicească dacă trecătoarele „poartă/nu poartă sutien“, supralicitez: o raritate de bust.
Răzvan Exarhu ar zice aşa: «Sufletul e cel mai important. Dar mai ales sânii». Ei bine, într-o lectură hazlie a oximoronului enunţat de Exarhu, vă spun că Dulcica avea un suflet mare, pietros, feciorelnic, cu o existenţă aproape ireal de independentă faţă de trunchi.
A naibii dragoste la prima vedere!
Să adaug că până şi prenumele părea o anagramă a numelui de familie, ceea ce găseam că e năucitor de şic? Că ţinea prizonieră o privighetoare în piept (serios, rar am auzit o voce de jazz atât de bună la o amatoare)? Că lucra la Ministerul Culturii şi a cucerit-o pe mama la fel de uşor ca pe mine, trimiţându-i cărţi, susurând la telefon şi, promit că-i ultimul gerunziu al paragrafului!, fiind mereu de o politeţe care trăda o educaţie desăvârşită („nu ca altele, ştii tu prea bine la cine mă refer...“). Că avea un stil vestimentar care o făcea verişoară primară cu toate fetele cu rochii lungi şi misterioase cărora mai îndrăzneam, licean fiind, să le cer o ţigară, înainte să înceapă filmul de la Cinematecă sau Muzeul Colecţiilor de Artă, în Bucureştiul de dinainte de 1989? Că devenisem livresc, ba şi convins că o întâlnisem pe Giamila lui Cinghiz Aitmatov, într-o experienţă care subţiase hotarul dintre real şi imaginar?...
Întâlnirea cu Dulcica ilustra splendid cam tot ce se spune despre un „coup de foudre“. M-am îndrăgostit instantaneu până peste urechi. Habar n-am cum e la alţii. Mie, în asemenea circumstanţe, urechile mi se înroşesc şi ard, ca să ştie toată asistenţa, pare-mi-se, ce se petrece cu mine.
Când m-am amorezat de Dulcică eram deja sătul de clişeul potrivit căruia toţi bărbaţii sunt nişte porci. O, ce mi s-a mai potrivit într-o seară în care am părăsit-o mişeleşte pe fosta, sub pretextul jalnic că mă strângea cravata, pentru a fugi să mă întâlnesc cu viitoarea.
Aveam 30 de ani, câştigam binişor ca şef de secţie la cel mai mare ziar de atunci, mă îmbrăcam naşpa, dar nu foarte naşpa. Şi încercam, relativ neconvingător, să resuscitez o relaţie de peste un deceniu care sucombase de vreo doi anişori, din pricină de rutină şi, vorbă goală, aspiraţii paralele.
Când m-am amorezat de Dulcică eram deja sătul de clişeul potrivit căruia toţi bărbaţii sunt nişte porci. Başca, mi se părea nemeritat. O, ce mi s-a mai potrivit într-o seară în care am părăsit-o mişeleşte pe fosta, sub pretextul jalnic că mă strângea cravata, pentru a fugi să mă întâlnesc cu viitoarea, dar ce spun eu viitoarea, că era actuală toată ziulica! Fireşte, pe moment n-am conştientizat că făceam deja foarte multe lucruri care nu se fac, nici că ajunsesem să semăn cu tot manualul de zoologie, de la cerb în perioada rutului până la păsăroii care dansează caraghios când îşi pun la bătaie capitalul de seducţie pre-împerechere.
Prima dată când mi-au scăpat vorbe de ocară la adresa pasiunii mele mistuitoare (mă trezisem cumva din vrajă?Ei, aş!) a fost când m-am dus la magazinul Titan, cumpărând, parcă erau 35 de lei bucata, eşantioanele acelea de parfum care acum se dau gratis la orice produs mai acătării. Era o modă să se citească „Parfumul“ lui Suskind şi o auzisem pe Dulcică oftând după miresme de soi, aşa că m-am aprovizionat cu tot ce am găsit.
„Cât eşti de inteligent!...“
În fiecare zi în care ne vedeam, miroseam altfel. Răsplata, ce nedemn mă simţeam de asemenea privilegii, venea subit. Un mirobolant ţipăt de surpriză şi de încântare, urmat de silabisirea şăgalnică a numelui parfumului. Era suficient să mă topesc de plăcere, aşa cum făceam şi când pluteam, fie, mergeam de mână pe stradă, şi se oprea brusc: „Vai, Horia, cât eşti de inteligent, cum ai şi putut să te gândeşti la aşa ceva?!“. Apoi privea sfios asfaltul, îşi răsfrângea buza inferioară, care nu era deloc inferioară celei superioare, ridica doi globi negri, nespus de adânci, şi murmura: „Eu sunt o proastă, iar tu...“.
O imploram să nu mai spună asta niciodată, după care copleşit de atâta măgulire, mă înălţam deasupra Bucureştiului, un zepelin alimentat de heliul iubirii (iertare pentru figura de stil puerilă, dar când eşti un „ţap logodit“, rătăceşti aşa de uşor simţul ridicolului...).
Marea şi neghiobia
Cu Dulcica aveam parte numai de premiere. Ajungeam în fiecare seară în Militari, or, crescut în Baltă Albă, nu e chiar o fericire. Dansam în autobuzele care dădeau muzica atât cât să audă şi pasagerii. Ieşeam la cumpărături cu mama ei, care era atât de tânără încât vânzătoarele le credeau surori. Pe aleile din Parcul Ioanid, priveam ochi în ochi căţei curioşi, plimbaţi în zori de zi de stăpâni imperturbabili, în timp ce noi stăteam întinşi pe jos, după o noapte nebună, în care vinul şi cocteilurile păruseră să se suporte reciproc.
Chiuleam de la şedinţe ca să îi duc o îngheţată cam când bănuiam că şi-ar dori (o, ce chicotit cristalin stârneam!), îi scriam zilnic prin sms cel puţin cât scriam şi la ziar, ieşeam în fiecare seară la restaurante în care mai fusesem, doar că acum nu mai păreau nici imperfecte, nici ridicol de scumpe. Înşiram spectacolele văzute, simţeam că trebuie să cucerim împreună orice colţişor din Bucureşti şi rătăceam în neştire prin locurile mele favorite, din Cişmigiu şi Carol până pe Doctor Felix din Cotroceni, care se transformau, ca prin farmec, în ale noastre...
Când Bucureştiul devenit plin de şarm n-a mai avut nicio grădiniţă sau băncuţă secretă, climaxul rătăcirii mele într-o relaţie sortită eşecului a venit, firesc, la mare. Măruţa, cum îi zicea Dulcica, în timp ce o saluta la fiecare revedere ori despărţire, iar nebuna aia neagră îi răspundea cu stropi calzi şi săraţi aduşi de valuri mari...Întâia călătorie a fost spontană – literalmente am plecat din şedinţa de sumar cu ce aveam pe mine, am chemat un taxi şi i-am zis sibilinic omului care întreba unde mergem: „vedem noi“! Chiar înainte să ne cazăm, ne-am repezit la plajă, unde ne-am rostogolit nebuneşte, eram singuri şi în iunie... Să bifez însă şi ipostaza de măgar, dar măgar! Îmi închisesem telefonul, ca să nu ne tulbure fosta. Aveam să-l deschid peste două zile, erau zeci de apeluri, am răspuns într-un sfârşit (Dulcica îşi pudra nasul înainte de micul dejun de pe terasă) şi am recunoscut că s-a încheiat totul, sunt la mare cu o brunetă, da, o iubesc, da, pescăruşii se aud, nu ştiu cum s-a ajuns aici, iartă-mă, de asta eram gânditor...
Cine mă cunoaşte ştie că nu sunt meschin, ba, dimpotrivă, aş zice nesăbuit de culant. La un moment dat însă, când mi-am dat seama că nu mai puteam face faţă unui stil de viaţă oribil de costisitor, am renunţat.
Prăjită pe plajă
Ce conduită jalnică! Şi doar îl citeam şi reciteam pe Milan Kundera, dar pas de înţelege că, în loc să am conştiinţa propriei mizerii, aveam o insuportabilă uşurătate a fiinţei! La întoarcere, dacă mai ştiu bine, s-a petrecut una dintre cele mai intime experienţe personale din spaţiul public: mi-a pensat sprâncenele în compartimentul de tren în care eram doar noi, ce ne păsa de gări, de controlori, de banii care se terminau văzând cu ochii... Au urmat alte călătorii pe litoral. Îmi aduc aminte cu osebire de una în care ne petreceam serile dansând înlănţuiţi la Cireşica, acolo unde-i place şi preşedintelui. A, atunci a survenit ceva ce semăna teribil a gelozie! Dulcica a adormit pe prosop, din două beri înainte de prânz, pentru că intrasem cu alta de vreo trei ori în apă. A cules-o, prăjită pe-o parte, un prieten cu care eram în gaşcă...
Epilog prozaic
Cine mă cunoaşte ştie că nu sunt meschin, ba, dimpotrivă, aş zice nesăbuit de culant. La un moment dat însă, când mi-am dat seama că nu mai puteam face faţă unui stil de viaţă oribil de costisitor, am renunţat. Îmi schimbasem şi serviciul, lipsisem peste o lună din ţară, aşa că a fost uşor să ne despărţim, deşi, tehnic vorbind, nu ne-am despărţit şi nici relaţie propriu-zisă n-a fost. Nu ne-am reproşat chestii, nu ne-am restituit obiecte, cinstit vorbind, nici n-am prea suferit. Cum a venit dragostea aia mare, aşa s-a dus.
Ne-am regăsit anul trecut. Am băut o cafea pe platforma capitalistă Pipera şi i-am propus să scrie la „Dragoste modernă“. Avea să mă sune peste două săptămâni, aproape plângând: „sunt o idioată, nu pot să scriu mai mult de 2.500, uite textul, fă ce vrei...“. Nu l-am publicat, păcat, începea bine, cu o petrecere într-un apartament al unui necunoscut, unde Dulcica dansa desculţă...
Sunt convins că şi azi e la fel de Dulcică. Sper însă ca eu să mă fi schimbat niţel.
Horia Ghibuţiu e redactor-şef la publicaţia de cultură masculină „FHM“. Înainte de asta, parcă într-o altă viaţă, a fost redactor-şef la „Weekend Adevărul“. În particular, aşteaptă vremuri mai bune, în care va putea să dedice un timp adecvat lecturilor şi, de ce nu?, sieşi.
Se încarcă comentariile...
