Cum un grup de copii a descoperit, în 1960, secretul succesului în viaţă
0În 1960, Walter Mischel, profesor la Universitatea Stanford, a început o serie de cercetări care s-au finalizat în adevărate studii psihologice, extrem de importante astăzi. Rezultatele au demonstrat că autocontrolul este cheia succesului în viaţă
În timpul experimentelor sale, Mischel şi echipa sa au testat sute de copii, majoritatea cu vârste cuprinse între 4 şi 5 ani. Cercetări care aveau să ateste una dintre cele mai importante caracteristici pentru a avea succes, sănătate, carieră şi o viaţă pe măsură.
Copiii folosiţi de-a lungul timpului erau aduşi într-o cameră, aşezaţi pe scaune, la masă. În faţa fiecărui copil, pe masă, era aşezată strategic câte o bezea.
În acest moment, cercetătorii făceau o ofertă fiecărui copil. Când adultul urma să părăsească sala, iar copilul nu mânca bezeaua, urma să fie răsplătit cu a doua bezea pentru răbdarea sa. Dacă cel mic se decidea să mănânce desertul înainte ca cercetătorul să se întoarcă în cameră, acesta nu mai primea nimic.
Alegerea era simplă: o gustare acum sau două mai târziu.
Pentru 15 minute, cercetătorii părăseau camera în care se aflau copiii şi bezelele.
Camerele de filmat plasate au înregistrat mărturii amuzante cu copiii rămaşi singuri cu bezelele şi reacţiile lor necizelate. Unii au sărit din prima şi s-au bucurat de bezea, de îndată ce cercetătorii au închis uşa. Alţii au încercat să se reţină, să-şi găsească o ocupaţie preţ de câteva minute, până când au picat pradă tentaţiei.
La final, doar câţiva copii au reuşit să aştepte revenirea adulţilor în sală, pentru a primi recompensa.
Studiul a fost publicat în 1972, sub numele „The Marshmallow Experiment”, dar nu pentru acest lucru a devenit cunoscut. Partea interesantă a venit la câţiva ani după.
Puterea unei recompense întârziate
Anii au trecut, copiii respectivi au crescut, iar cercetătorii au stat pe aproape pentru a studia evoluţia fiecăruia în parte. Descoperirile lor au transformat studiul într-o teorie celebră astăzi.
Copiii care au aşteptat recompensa finală au avut parte de cele mai bune rezultate la şcoală, au prezentat cele mai mici riscuri de implicare în probleme cu drogurile, obezitate, au arătat o rezistenţă mărită la stres, abilităţi sociale şi, în general, rezultate mai bune în toate capitolele vieţii.
Cercetătorii au studiat, timp de 40 de ani, viaţa fiecărui copil, pentru a demonstra că abilitatea de a întârzia recompensa finală este esenţială pentru succesul în viaţă.
„Dacă amâni recompensa desertului când ajungi la magazin, vei mânca mai sănătos când ajungi acasă. Dacă amâni recompensa televizorului şi-ţi faci temele acum, vei învăţa mai mult şi vei avea note mai bune. Exemplele sunt infinite. Succesul vine când alegi disciplina dureroasă, în locul uşurinţei distracţiei. Şi despre asta este vorba cu recompensele întârziate”, scrie Business Insider.
Întrebarea firească care a urmat studiului a fost următoarea: au avut unii copii un control de sine mai mare, iar acest lucru i-a făcut destinaţi succesului? Sau înveţi să dezvolţi această caracteristică?
Un alt studiu, realizat la Universitatea din Rochester, s-a decis asupra unei replici a experimentului original, dar cu o întorsătură de situaţie.
Înainte ca celor mici să le fie oferite bezele, cercetătorii au împărţit copiii în două grupuri diferite.
Primul grup a fost supus unor experienţe pe care nu se putea baza. De exemplu, unul dintre cercetători a oferit unui copil o cutiuţă cu creioane, promiţându-i una mai mare. Fapt care nu s-a mai întâmplat. Apoi, cercetătorul i-a oferit un abţibild mic, cu promisiunea că-i va oferi unul şi mai mare, ceea ce nu s-a mai întâmplat.
În acest timp, cel de-al doilea grup avea parte de toate promisiunile făcute. După ce le-au fost promise creioane mai bune, au primit creioane mai bune. La fel şi în cazul abţibildurilor.
Este uşor de imaginat impactul acestor experienţe asupra testului cu bezele. Copiii duşi cu zăhărelul nu au avut încrederea că cea de-a doua bezea va veni dacă vor avea răbdare, aşa că s-au bucurat de singura. Ceilalţi copii, care au fost antrenaţi să vadă recompensa amânată ca pozitivă, au aşteptat să primească şi a doua bezea. În medie, cel de-al doilea grup a aşteptat de patru ori mai mult decât primul să-şi primească recompensa.
Concluzia studiului a fost că abilitatea unui copil de a aştepta recompensa nu este o trăsătură înnăscută, ci una influenţată de experienţele şi mediul înconjurător.
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
