Singapore. Nu cred să existe loc pe pământ cu mai multe influenţe decât acest oraş, ce reprezintă de sute de ani una dintre principalele porţi maritime ale lumii. Toate culturile culinare asiatice (chineză, indoneziană, japoneză, thailandeză, indiană, vietnameză) s-au întâlnit pe această limbă de pământ, s-au amestecat între ele, s-au mai amestecat încă o dată cu obiceiurile culturale europene şi americane şi au dat naştere la cea mai colorată, aromată, inventivă şi ciudată bucătărie a lumii.

Sunt puţine restaurante din clasa luxury, puţine restaurante pe care le veţi întâlni în ghidurile celor mai „iscusite” restaurante din lume, în schimb întregul oraş este o mare bucătărie. Mănânci oricum... în picioare, în mers, aşezat, în maşină... până şi în telecabină poţi avea parte de un prânz. Cât de mult vrei să mănânci sau cât de mult vrei să încerci senzaţii culinare, asta depinde doar de barierele pe care le ai. Recunosc că de multe ori m-am declarat învins de mirosurile ţării sau de aspectul ciudat al mâncărurilor servite prin pieţe. N-am putut să merg atât de departe încât să gust lucruri ce nu semănau a nimic din ce mi-am imaginat eu vreodată că ar fi de mâncare. Mii de chestii care fierb, se prăjesc, stau agăţate, chinezi ce despică lucruri, indieni ce amestecă ierburi şi sosuri, Singapore îţi dă perspectiva unică a infinităţii universului gastronomic. Mi-a fost aproape imposibil să regăsesc în meniurile multelor restaurante prin care am poposit un număr de măcar trei specialităţi comune.

Chilli Crab - un icon în Singapore

Există totuşi una pe care o regăseşti în mai toate meniurile, un icon al Singaporelui. Chilli Crab este acest Mihaela Rădulescu al bucătăriei de aici (adică îl întâlneşti aproape în orice cârciumă, aşa cum pe Mihaela o întâlneşti aproape în orice revistă de pe la noi). O nebunie gastronomică împotriva căreia UMFS-ul (Uniunea Mondială a Ficaţilor şi Stomacurilor) ar trebui să dea legi severe. Nişte crabi imenşi scufundaţi într-un sos de chilli şi roşii atât de usturător, încât Mioriţa ar părea un sitcom. O perversitate culinară de o obscenitate ieşită din comun, ce începe cu prinderea crabului viu în acvariul din mijlocul cârciumii. Majoritatea restaurantelor îţi aduc un şorţuleţ pe care ţi-l pun în faţă pentru că, nu ai cum altfel, te vei arunca în bolul cu mâncare până dincolo de coate. Într-o mână ai un picior de crab, în cealaltă ai un cleşte de crab, buzele-ţi sunt umflate ca şi cum doctorul ţi-ar fi greşit cantitatea de botox, ochii îţi sunt roşii şi injectaţi de usturime, pe faţă ai pete de sos.... arăţi atât de ridicol, încât Disney ar putea să-ţi dea un rol principal... şi cu toate astea eşti în al şaptelea cer al fericirii gastronomice.

La final cazi lat, bei alcool fără limită ca să-ţi revii şi în cele din urmă te trezeşti aruncat într-o ricşă la care trage un filipinez slab şi eşti debarcat în faţa hotelului pe acordurile unei muzici din Pekin. A doua zi eşti ca nou şi o iei de la capăt. De data asta, eşti tentat să încerci cei mai urâţi peşti pe care i-ai văzut vreodată, sau poate nişte raţe afumate şi sugrumate într-un galantar, servite cu orez plin de curry pe o frunză de banană (dilema rămâne dacă frunza de banană e aruncată după folosire, sau spălată şi reintrodusă în circuit).

Singapore, un clasor 

Aromele... aromele sunt inimaginabile, mâncărurile au nişte condimente de care n-am mai ştiut că există sau că s-ar putea mânca. Cu fiecare nouă înghiţitură mai descoperi ceva nou, surprinzător, fiecare fel comandat arată într-un anumit fel şi are ritualul său propriu de consum. Nu e uşor să mănânci (pentru unii e chiar sport extrem), aşa cum nu e uşor să înţelegi că lucrurile care nouă ni se par absurde sunt doar diferenţe culturale, ce fac ca această planetă să fie şi mai interesantă. Singapore e prefaţa la Asia, este un clasor de piese adunate de pe întreg continentul galben, este locul în care înţelegi adevăratul sens al cuvântului: diversitate. Şi ăsta nu este un lucru mărunt...