11 aprilie: Ziua în care s-a născut scriitorul român Barbu Ștefănescu Delavrancea
0Barbu Ștefănescu Delavrancea a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române. S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, București, într-o familie modestă.
Ziua mondială de luptă împotriva bolii Parkinson (World Parkinson's Day) este marcată pe 11 aprilie. Tot în această zi, creștinii ortodocși îl prăznuiesc pe Sf. Ier. Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului. De-al lungul anilor, în data de 11 aprilie s-au născut personalități marcante pentru istoria României, printre care Barbu Ștefănescu Delavrancea și Theodor Pallady.
1834: A murit John Macarthur, agricultorul australian care a pus bazele industriei lânii
S-a născut în 1767 lângă Plymoth, Devonshire. A urmat cursurile unei şcoli particulare şi s-a înrolat în armată în 1782 ca stegar, dar a renunţat pentru că era prost plătit. În 1783, a plecat să locuiască la Holsworthy în Devonshire.
În 1788, se reîntorce în armată, iar în iunie 1789 este numit locotenent în corpul de armată „The New South Wales” în Australia. În februarie 1793, Macarthur este numit inspector al lucrărilor publice şi primeşte 100 de acri de pământ lângă Parramata.
Încă 100 de acri i-au mai fost acordaţi în aprilie 1794. A fost ridicat la rangul de căpitan între iunie şi octombrie 1795. În septembrie 1796, demisionează din funcţia de inspector. Din septembrie 1795 începe să experimenteze creşterea oilor. A adus oi din India şi din Irlanda.
În 1796, a obţinut câteva oi merinos de la Capul Bunei Speranţe. Câţiva ani mai târziu a cumpărat nouă berbeci de la turma regală şi astfel a ajuns să formeze o turmă din care s-a dezvoltat industria lânii în Australia. A fost marea descoperire a lui Macarthur. Mostre din cea mai fină lână pe care el o producea au fost trimise în Anglia şi astfel a putut să demonstreze cât de valoroasă este producţia.
1854: S-a născut Ioan S. Neniţescu, poet și dramaturg
S-a născut la Galaţi. A făcut studiile liceale la Galaţi şi Iaşi, apoi cursurile Facultăţii de Litere din Iaşi, potrivit dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)”.
A participat ca voluntar la Războiul de Independenţă (1877-1878), fiind rănit la Griviţa. Îşi continuă studiile în Germania, la Facultatea de Filosofi e din Berlin, iar în 1887 şi-a luat doctoratul în filosofie la Leipzig cu o teză despre Spinoza.
A fost inspector şcolar la Bucureşti, în 1895, an în care publică şi lucrarea „De la românii din Turcia europeană”, întocmită în urma unei călătorii întreprinse în vederea cercetării situaţiei şcolilor româneşti din teritoriile supuse Imperiului Otoman, lucrare distinsă cu premiul „Năsturel-Herescu” al Academiei Române.
Nenițescu a deţinut funcţii politice şi administrative, fiind deputat de Covurlui şi prefect al judeţului Tulcea. În 1884, publică revista „Ţara nouă”, pe care a condus-o timp de patru ani şi unde publică mai ales studii şi articole de pedagogie, etică şi sociologie.
În literatură se remarcă prin pasteluri şi poezii de dragoste, publicate mai întâi în „Convorbiri literare”. Debutează editorial în 1880, cu volumul de versuri „Flori de primăvară”. A scris şi poezii patriotice, reunite în volumele „Şoimii de la Războieni” (1882) şi „Pui de lei” (1891), precum şi câteva piese de teatru, precum drama istorică „Radu de la Afumaţi” (1897) sau comedia „Un singur amor”, reprezentată în 1897 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Membru corespondent al Academiei Române (18 mart. 1896).
Ioan S. Nenițescu murit la data de 23 februarie, 1901, la Buzău.
1858: S-a născut scriitorul român Barbu Ștefănescu Delavrancea
Barbu Ștefănescu Delavrancea s-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, București, într-o familie modestă. Tatăl său, Ștefan Tudorică Albu, provenea dintr-o familie de ciobani vrânceni și lucra ca căruțaș de grâne. Mama sa, Iana (Ana), era fiica văduvei Stana din Postrăvari.
Copilăria lui Delavrancea a fost petrecută în ulița Vergului, în apropierea tatălui său, iar primele lecții le-a primit de la diaconul Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou. A urmat Școala de Băieți Nr. 4 și apoi Liceul „Sf. Sava“, unde s-a remarcat pentru talentul său și pentru capacitatea de asimilare. A debutat în literatură încă din perioada liceului, publicând versuri în ziarul România liberă.
După absolvirea liceului, în 1882, s-a înscris la Facultatea de Drept din București, obținând licența cu teza Pedeapsa, natura și însușirile ei. În paralel cu studiile, a continuat să scrie și să publice, devenind cunoscut sub pseudonimul Argus.
Debutul său literar oficial a avut loc în 1878, când a publicat placheta de poezii „Poiana lungă. Amintiri”. În 1885 a publicat volumul de nuvele „Sultănica”, iar în anii următori a continuat să cunoască succesul cu scrierile sale. A fost redactor și colaborator la mai multe publicații, precum România Liberă, Democrația și Voința Națională, unde a publicat numeroase articole și cronici literare și sociale.
În domeniul publicistic, Delavrancea a fost activ în dezbaterea problemelor sociale și politice ale vremii, exprimându-și punctele de vedere în articole dedicate sărăciei poporului și problemelor rurale. A militat pentru dezvoltarea creației dramatice originale și a sprijinit numeroși scriitori tineri.
În paralel cu activitatea publicistică, a continuat să scrie și să publice literatură, remarcându-se prin nuvelele și povestirile sale, precum „Hagi-Tudose” și „Trubadurul”.
Intră în politică, iar în 1899 este ales primar al Bucureștilor. Ulterior, a avut un mandat scurt de ministru al Lucrărilor Publice.
La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rostește discursul „Din estetica poeziei populare”, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.
Alexandru Vlahuţă spunea despre Delavrancea că era „singurul dintre literaţii noştri care are într-adevăr un cap de artist. Natura i-a dat cu amândouă mâinile toate talentele care pot împodobi viaţa unui om. Delavrancea putea fi pictor mare, muzician mare, cum este scriitor şi orator mare. Temperament aprins, inima largă, de o sensibilitate aproape maladivă, suflet generos şi entuziast, întotdeauna mi-a făcut impresia unui erou pe care nimic nu l-ar putea să-l înspăimânte”.
S-a stins din viață pe data de 29 aprilie 1917, la Iași.
1871: S-a născut pictorul român Theodor Pallady
S-a născut la Iași. Tatăl său, Ioan sau Iancu Pallady, era căsătorit cu Maria Cantacuzino, sora diplomatului Neculai B. Cantacuzino. Copilăria lui Theodor a fost marcată de traiul în mai multe locuri, incluzând moșia familiei de la Perieni (Tutova) și orașul Iași.
După absolvirea liceului „Sf. Gheorghe” din București, Pallady a urmat inițial Școala de Poduri și Șosele la dorința părinților săi, însă a părăsit-o ulterior pentru a se înscrie la Politehnica din Dresda. Acolo, el a studiat ingineria între 1887 și 1889, dar a luat și lecții de desen și pictură cu Erwin Oehme. Recunoscându-i talentul artistic, Oehme l-a îndemnat pe Pallady să se mute la Paris pentru a-și continua studiile de artă.
În Paris, Pallady a lucrat în atelierul lui Edmond Aman-Jean și s-a înscris la prestigioasa Académie des Beaux-Arts. Ulterior, a devenit elevul lui Gustave Moreau, alături de Henri Matisse, Georges Rouault și Albert Marquet.
În 1904, s-a întors în România și a expus la Ateneul Român și la Saloanele Oficiale, menținând însă legătura cu Parisul, unde a organizat mai multe expoziții personale.
Pallady a fost influențat de diverse curente artistice, dar și-a găsit propriul drum în artă, combinând rigoarea școlii germane cu simbolismul promovat de Moreau și experimentele fovismului. El a fost profund influențat și de pictura lui Cézanne și de arta medievală românească.
A pictat numeroase naturi statice, nuduri, interioare și peisaje, dar și portrete. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt „Natură statică cu tufănele și fructe”, „Interior din Strada Mântuleasa”, „Femeie în albastru”, „Nud pe canapea roșie” și altele.
De asemenea, peisajele sale pariziene, în special cele din apropierea Senei, sunt remarcabile prin captarea luminii și a culorilor naturii.
Pentru contribuția sa remarcabilă la arta românească, Pallady a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române, în 2012.
La vârsta de 85 de ani, a primit titlul de Maestru emerit al artei și a organizat Expoziția retrospectivă „Theodor Pallady”. A murit la 16 august 1956, la București. Astăzi, Muzeul „Theodor Pallady” din București găzduiește o colecție impresionantă de lucrări ale sale.
1924: S-a născut Gogu Viziru, personalitate marcantă a tenisului românesc
Gogu (Gheorghe) Viziru s-a născut la 11 aprilie 1924, potrivit Enciclopediei Educaţiei Fizice şi Sportului din România - Volumul II (Ed. Aramis, Bucureşti, 2002).
Tatăl lui Gogu Viziru, Nicolae, a venit din Floreştii de Ilfov la Bucureşti în anii ’20, unde a devenit îngrijitor de terenuri de tenis. Familia s-a mutat la Tenis Clubul Român, iar acolo a început pasiunea pentru tenis a fraților Viziru – Dumitru, Marin și Gogu.
De aici a început istoria modernă a tenisului şi, totodată, o legendă ce a marcat sportul românesc: legenda celor trei fraţi Viziru - Dumitru, Marin şi Gogu (ultimii fiind fraţi gemeni). Gogu a început ca băiat de mingi și, la doar 7 ani, a fost remarcat de celebrul „Big Bill” Tilden. La 15 ani a câștigat finala națională de juniori (1939), iar în 1947 primul titlu național la seniori, performanță repetată de nouă ori. A fost și lider al secției de tenis a Clubului Steaua, câștigând competiții internaționale alături de fratele său.
Clasat pe locuri fruntaşe în turneele de tenis de câmp, ultima oară terminând aa cincilea la Festivalul de la Moscova din 1957. Gogu Viziru a participat şi la Turneele de la Roland Garros şi Wimbledon. A fost un component de bază al reprezentativei de Cupa Davis a României, din 1948 până în 1961, făcând echipă şi cu Ion Ţiriac.
În 1961 s-a retras din tenisul profesionist şi a fost ales secretar general al Federaţiei Române de Tenis (1962 1964), fiind unul dintre cei care au contribuit la cariera lui Ilie Năstase. Câţiva ani mai târziu, a fost desemnat antrenor al echipei de Cupa Davis a României. În perioada 1971-1974, a antrenat la München, în Germania, dar şi în Austria, apoi a revenit în ţară, unde a ocupat postul de antrenor la clubul Steaua. A fost Maestru Emerit al Sportului.
În anul 2000, i-a fost decernată Medalia naţională „Serviciul Credincios” clasa I. Jucător foarte simpatizat de tribune, nu însă şi de adversari. Admirat, însă, de toţi pentru pasiunea pusă în joc, pentru sufletul său de mare sportiv. A murit în 2003, la vârsta de 79 de ani, la Bucureşti.
1944: A murit Ion Minulescu, poet simbolist, prozator şi dramaturg român
Ion Minulescu s-a născut la 6 ianuarie 1881 și a fost un important poet și prozator român, una dintre figurile de referință ale Simbolismului românesc.
S-a format sub influența succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și a simboliștilor francezi și belgieni. Minulescu a fost un promotor activ al curentului, conducând revistele „Revista celorlalți” și „Insula” (1912).
In anul 1922 este numit director general al artelor, iar din 1926 a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti, România. Printre cele mai cunoscute volume de poezie ale sale se numără „Romanțe pentru mai târziu” (1908), „De vorbă cu mine însumi” (1913), „Spovedanii” (1927), „Strofe pentru toată lumea” (1930) și „Nu sunt ce par a fi” (1936).
Ion Minulescu a decedat la 11 aprilie 1944, la București.
1964: A murit Alexandru Ghika, matematician, membru titular al Academiei Române
S-a născut la București și a urmat cursurile liceale la „Gh. Lazăr” și, ulterior, la Liceul „Saint Louis” din Paris. A studiat matematica la Sorbona, unde a obținut licența și, mai târziu, doctoratul, potrivit lucrării „Membrii Academiei Române / 1866-2003” (Ed. Enciclopedică / Ed. Academiei Române, 2003).
Între 1924 și 1929 a audiat cursurile unor renumiți profesori la Sorbona și Collège de France. A fost profesor și șef al Catedrei de Analiză Funcțională la Universitatea din București, contribuind esențial la introducerea acestei discipline în România.
A condus, între 1949 și 1964, Secția de analiză funcțională a Institutului de Matematică și a pus bazele școlii românești de analiză funcțională. Fondator al şcolii române de analiză funcţională, a găsit o metodă unitară de aproximare a funcţiilor analitice; de asemenea, a introdus o serie de noţiuni noi (puncte periferice, puncte interstiţiale de funcţie cvasianalitică generală).
A introdus concepte originale, a formulat o teoremă de dualitate care îi poartă numele și a publicat peste 100 de lucrări științifice, în reviste de mare prestigiu atât din ţară, cât şi din străinătate: „Sur le developpement en serie des fonctions monogenes uniformes” (1933), „Introducere în teoria funcţiilor armonice” (1934), „Ecuaţii integrale şi aplicaţiile lor la funcţiile armonice” (1936), „Teoria funcţiilor generalizate” (1959), „O proprietate generală a spaţiilor hilbertiene” (1962), „Analiza funcţională” (apărută postum, 1967), ș.a. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1948 și membru titular în 1963.
S-a stins din viaţă la 11 aprilie 1964.
1979: A murit Alexandru D. Rădulescu, medic și scriitor, membru titular al Academiei Române
S-a născut la Focşani. A urmat studiile liceale şi medicale la Bucureşti.
În 1914, şi-a susţinut teza de doctorat „Un procedeu simplu de gastro-enterostomie şi entero-anastomoză fără deschiderea prealabilă a organelor cavitare”, potrivit dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)”.
A lucrat ca medic CFR, preparator la Clinica II Chirurgicală din București și apoi la Cluj, unde a fost medic primar și director al Spitalului de Chirurgie Infantilă (1920–1940). A continuat activitatea medicală la București până în 1962 și a fost profesor de ortopedie la Institutul de Medicină și Farmacie.
În 1927, a fondat „Revista de Ortopedie şi Chirurgie Infantilă”, iar în 1931 a pus bazele Societăţii Române de Ortopedie. Cercetările sale s-au concentrat pe scolioze, pseudoartroze și luxații congenitale, publicând peste 300 de lucrări științifice.
A fost și scriitor, semnând proză sub numele propriu sau pseudonimul Furpa Sera: „Bătea un vânt de nebunie” (1931), „Surprinşi în intimitate” (1931), „Trebuie să înving” (1946), „De altădată. Schiţe şi povestiri” (1965), „Sandu Ronea” (1968), piesa în trei acte „Cărăbuşul de lumină” ş.a. A fost membru în numeroase societăți medicale internaționale și membru titular al Academiei Române din 1955. A murit la București.
2018: A murit actrița Carmen Stănescu
Carmen Stănescu a fost o actriță română cunoscută pentru rolurile sale din filmele și producțiile teatrale românești. Născută pe 1 februarie 1933, la București, a avut o carieră de succes în cinematografie și teatru, remarcându-se prin talentul său și diversitatea rolurilor pe care le-a interpretat.
Stănescu a debutat în 1952 și a jucat în numeroase filme, dar și în producții de teatru, având o prezență puternică pe scenele românești. A interpretat roluri importante în filme precum „Răscoala” (1966) și „Ciuleandra” (1985), fiind apreciată pentru profunzimea și sensibilitatea interpretărilor sale.
Carmen Stănescu a fost căsătorită cu actorul Damian Crâșmaru, care a decedat la data de 11 iulie 2019.
„Meseria de actor reprezinta viata noastra. Si eu, si sotul meu am avut parte de o meserie grea, in sensul rolurilor imense pe care le-am jucat cu o mare raspundere de fiecare data. Fiecare spectacol l-am considerat ca o premiera, atat de mult ne preocupa. Daca aveam spectacol intr-o seara, nu ne duceam linistiti la ora spectacolului, cu vreo doua zile inainte incepeam sa ne pregatim. Nu mai vorbesc de repetitiile grele, noptile nedormite cu gandul la rol, la ce trebuie facut. In vremurile trecute se respecta mai mult aceasta meserie”, a mărturisit actrița într-un interviu.
A fost considerată una dintre cele mai valoroase actrițe ale teatrului și cinematografiei românești, având un impact semnificativ asupra artei dramatice din România. Carmen Stănescu a rămas un simbol al eleganței și al talentului în cultura română până la sfârșitul vieții sale.
Actrița s-a stins din viață la 11 aprilie 2018, la București.
Se încarcă comentariile...
