Humbert Boissaux, psihiatru, spitalul Val-de Grace (pentru situl Allodocs.fr, 15 mai 2013)

Recentul eveniment sângeros de la Fort Hood (Texas) a readus în atenţia comunităţii mondiale problema dureroasă cu care se confruntă ştiinţa medicală (în special în ultimele două decenii, imediat după Războiul din Golf,  dar începută mai demult, odată cu războiul din Vietnam): sindromul de stres posttraumatic (PTSD). Desemnează „o tulburare profundă de tip anxios care se manifestă în urma unei experienţe trăite ca un traumatism violent...reacţie psihologică în urma unei situaţii în care integritatea fizică sau/şi cea fizică a pacientului sau a anturajului său a fost ameninţată sau atinsă efectiv”. După ce, în 1889, neurologul german Hermann Oppenheim foloseşte pentru prima oară termenul de „nevroză traumatică”, imediat după cele două războaie mondiale încep să apară primele studii specializate asupra tulburărilor severe de comportament pe care le sufereau soldaţii demobilizaţi, serviciile psihiatrice ale spitalelor militare încep să ia foarte în serios problema imediat după constatarea că un număr foarte mare dintre foştii combatanţi din Vietnam sufereau de probleme comportamentale foarte serioase şi posibil de explicat acum prin prisma studiilor privind efectele PTSD.

În acest moment, conform statisticilor, în SUA, zilnic, din cauza efectelor PTSD se sinucid 18 foşti combatanţi. Asta înseamnă că, zilnic, din cauza efectelor acestui sindrom, în SUA mor mai mulţi combatanţi reveniţi din Irak sau Afganistan decât pe câmpul de luptă...Iată câteva cifre:

-       peste 500.000 de soldaţi americani demobilizaţi de pe fronturile din Irak sau Afganistan începând cu 2001 suferă de PTSD. Adică peste 20% din numărul celor reveniţi din misiunile din Irak sau Afganistan, conform datelor Departamentului american al apărării

-       40% din persoanele fără adăpost din SUA sunt veterani (foşti combatanţi)

-       costurile îngrijirilor medicale specifice pentru foştii combatanţi care suferă de PTSD reprezintă un total estimat la 3,1 miliarde $ anual

„Stresul posttraumatic este într-adevăr enorm, cu mult superior faţă de ceea ce poate suporta corpul omenesc -  susţine dr. Sarina Grosswold. Lasă o amprentă severă pe creier. Estimările sunt că, la întoarcerea lor acasă, cel puţin 30% dintre foştii combatanţi suferă de sindromul stresului posttraumatic dar, după părerea noastră, este vorba de o subevaluare a situaţiei. Cred că nu mai puţin de 50% dintre soldaţii care suferă de acest simptom nici măcar nu vin să se îngrijească”. Situaţia este foarte gravă, susţine şi dr. Norman Rosenthal, profesor de psihiatrie clinică la Georgetown University Medical School : Peste jumătate de milion din foştii noştri combatanţi din Irak şi Afganistan suferă de sindromul de stres post-traumatic. Sunt persoane care au fost expuse unor situaţii şi acte de violenţă extremă. Aşa cum spune unul din pacienţii mei „este ceva care s-a produs poate o singură dată în viaţă, dar se repetă de sute şi sute de ori în mintea mea”. Iar ecourile persistă...

Cercetătorii de la Georgetown University (aşa cum relatează Le Journal de la Science – în numărul său de vineri 22 martie 2013) au descoperit că foştii combatanţi sunt atinşi de o serie de simptome precum oboseala, dureri inexplicabile, probleme digestive sau pierderi de memorie, creierul celor suferind de PTSD prezentând o alterare notabilă a axonilor, prelugirile fibroase ale neuronilor care transmit influxul nervos. Una dintre zonele de pe creiere unde s-a constatat o alterare gravă a axonilor este fasciculul fronal occipital inferior care are o zonă specifică ce tratează informaţiile legate de durere şi oboseală. Să reamintim că ceea ce este cunoscut sub numele de „Sindromul Golfului” a fost un fenomen iniţial negat de Pentagon care a vorbit la început doar despre o tulburare mentală, politică ce s-a schimbat după publicarea în 2008 a faimosului raport medical care sugera că la originea sindromului respectiv stătea o expunere a soldaţilor americani la substanţe toxice, mai ales pesticide folosite pentru exterminarea muştelor de nisip precum şi a unui tratament pe care-l primiseră pentru a fi protejaţi de atacuri cu gaze neurotoxice (puteţi accesa aici textul integral al raportului Gulf War Ilness and the Health of Gulf War Veterans).

Numai că lucrurile au continuat să se complice pe măsura apariţiei unor acte de violenţă aparent inexplicabile ai căror protagonişti sau/şi victime sunt foşti combatanţi, unii dintre ei aflaţi în curs de tratament pentru PSTD sau simptome noi asociate acestui sindrom. Iar explicaţia unei contaminări accidentale nu mai ţine, deoarece foarte multe cazuri vin acum din Afganistan. Atunci, cum s-a ajuns în această situaţie?

Pentru INFLEXIONS (nr 23), iată explicaţia dată de John Christopher Berry:

„Începând cu 2004...un raport al Congresului american estima că între 15-20% din trupele americane erau atinse de sindromul de stres posttraumatic. Armata victorioasă din Irak se vedea transformată în armată de ocupaţie şi începea să plătească preţul eşecului politic...Primele cifre alarmante, retrospectiv, pot fi considerate drept simtome care anunţau noua stare de fapt, adică eşecul cmpaniei militare, la care se va adăuga cea din Afganistan, odată cu renaşterea talibanilor din 2006. Rănile invizibile ale soldaţilor americani aflaţi în Afganistan s-au adăugat celor suferite de combatanţii din Irak. În 2008, RAND CORPORATION estima la 300.000 numărul de veterani din cele două teatre de operaţiuni, actualmente suferind de PTSD. De atunci, cifrele au fost revizuite în creştere într-un raport al US Army din 2012. (Army 2020: Generating Health and Discipline in the Force Ahead, Report 2012, Headquarters, Department of the Army). Este confirmată limita superioară a proiecţiilor din 2004. 20% din corpul expediţionar desfăşurat deja pe aceste două teatre de luptă a dezvoltat deja sau va contracta PTSD. Adică 462.000 de soldaţi care sunt deja sau vor contracta PTSD....

Cum s-a ajuns aici? Războaiele îşi schimbă natura. Să începem cu câteva cifre asupra pierderilor americane în războaiele trecute şi nivelul de combatanţi atinşi de PTSD:

Spre deosebire de datele privind morţii şi răniţii, cifrele indicate în coloana PTSD rămân speculative deoarece criteriile PTSD nu au fost fixate decât în 1980. Dar dau o ordine de mărime şi arată că nu există neapărat o corelare cauză/efect între numărul morţilor şi răniţilor şi proporţia de PTSD în diverse războaie, de mai mare sau mică intensitate. Explicaţia rănilor morale necesită examinarea altor factori decât simpla ameninţare cu moartea cu care se confruntă soldaţii.

Două fapte marcante se degajă din statisticile prezentate: războaiele victorioase şi cu mare legitimitate pentru luptătorii participanţi (cel de-al doilea Război Mondial şi primul război din Irak) au un nivel scăzut de cazuri PTSD. Cele pierdute sau de tip anti-insurecţional (Vietnam, Irak, Afganistan), cu o legitimitate redusă, prezintă cel mai mare procentaj de PTSD...

Jonathan Shay, în lucrarea sa Achilles in Vietnam remarcă faptul că soldatul are tendinţa de a se replia înspre grupul său primar în momentul când se simte trădat de comandanţi, sau de guvernul său, reducând astfel universul său moral şi ajutorul pe care-l poate găsi. Probabil că profesionalizarea armatei nu a făcut decât să accentueze acest fenomen. Într-adevăr, în SUA, după ce serviciul militar obligatoriu a fost desfiinţat în 1973, cetăţeanul-soldat a dispărut în favoarea unei armate de profesionişti care nu reprezintă decât 1% din populaţia americană. Doliul, pierderile şi durerile specifice sunt şi ele „privatizate”.Nu mai suntem pe vremea expierii colective a vinii de a fi ucis şi traumei legate de aceasta ca pe timpul, fără îndoială idealizat, de pe vreme lui Good War, cu populaţia aşteptându-şi soldaţii victorioşi sub o ploaie de confetti, ci în refularea morbidă, solitară, însoţită de bagajul său inerent de decădere fizică şi morală. Această dezordine individuală, care capătă azi forma unei adevărate epidemii la nivelul societăţii americane, nu-şi va găsi sensul decît într-o analiză a dezordinii structurale care o depăşeşte şi de care depinde. Într-un fel, va fi vorba despre „politizarea sindromului PTSD în loc de actuala sa mediatizare...Plecat în misiune pentru a duce un război de eliberare şi protejare a populaţiilor civile, soldatul se confruntă cu o realitate diferită, cu toate ororile cotidiene, ale unui război de ocupaţie în contextul prezenţei unei populaţii ostile. Această ruptură cognitivă brutală între realitatea trăită în teren şi reprezentarea politică şi morală anterioară misiunii este cu atât mai importantă în cazul soldatului american cu cât viziunea naţională asupra războiului este în primul rând cea a unei sancţiuni morale, pe calea armelor, în favoarea unei cauze juste, libertatea, asta înainte de a fi un act politic îndeplinit cu alte mijloace. Confruntat cu realitatea din teren, universul moral afişat de propria sa armată va suna fals şi va da soldatului un sentiment acut de trădare a cauzei pentru care se angajase...”.

O analiză dură dar care poate să dea câteva explicaţii pentru gesturi cum au fost cele ale militarilor de la Fort Hood (actualul episod fiind precedat de altul, în aceeaşi bază), într-un univers al violenţei care, odată pusă în mişcare, provoacă traume de o asemenea gravitate încât, pentru cei suferinzi de sindromul posttraumatic, nu pot să-şi găsească răspunsul decât în continuarea gesturilor familiare şi obsedante ale violenţei.

O lecţie, în acelaşi timp, pentru cei care, necunoscând realitatea războaielor decît din filme, îşi doresc sau aşteaptă cu interes declanşarea unor viitoare confruntări militare. Poate cea mai potrivită încheiere este mesajul dat de fostul Secretar american al Apărării, Robert Mickael Gates, adresându-se cadeţilor de la West Point în 2011:

Următorul Secretar al Apărării care-l va sfătui pe Preşedintele SUA să trimită din nou trupele noastre în Asia, Orientul Mijlociu sau Africa, va trebui să fie examinat la cap (should have his head examined)...“