Când în ţară lumea nu avea voie să iasă decât cu declaraţii pe propria răspundere, când în ţară se luau amenzi dacă erau încălcate ordonanţele date de către Stat, eu puteam ieşi să îmi cumpăr (ca Ana) mere fără să printez nimic. Dar altceva nu puteam şi încă nu pot face. Trag cu coada ochiului să văd cum e prin lume pentru că lumea este acum în faţa mea, literalmente. Dau click şi mă duc prin mii şi mii de destinaţii. Citesc despre acelaşi virus, despre alte guverne, despre încercări de tratament, despre vieţi salvate, despre curajul unora, despre laşitatea altora, despre solidaritate, despre disperare. 

În clipa de faţă trecem prin traumă şi pentru cineva care a studiat despre traumă ştiu că nu putem nici măcar vorbi despre vindecare, despre cum va fi viaţa după carantină, nu putem face pronosticuri şi nici măcar aproximări. Aceste rapoarte, evaluări vor fi făcute cu mult după ce vom fi găsit un tratament acestui virus şi şi atunci va trebui să fim sceptici pentru că deşi distanţa se va fi creat, obiectivitatea va fi fost oarecum făcută, totuşi, alte elemente se pierd, alte interese ies la iveală, adevărul nu va fi niciodată spus 100 % şi asta cel mai probabil pentru că o pandemie dă lumea peste cap şi haosul îşi spune cuvântul oricât de raţionali am vrea să ne menţinem.

Am scris în perioada asta, am predat, mi-am văzut de ai mei şi m-am împins din azi în mai târziu azi pentru că valoarea timpului nu mai este aceiaşi. Mi-am făcut ritualurile: am trecut prin ziua lui Nichita la sfârşit de martie, prin ziua păcălelii de 1 aprilie, prin sărbătorile pascale, prin ziua băiatului meu la sfârşitul aceleiaşi luni, prin noaptea magică de la Sevilia de la 7 mai 1986, mi-a fost adusă aminte de ziua mamei la americani din 10 mai (n-o serbez); apoi am terminat semestrul de primăvară unde predau, am debutat pe platforma digitală a Institutului Cultural Român cu piesa mea declarată comică, Căţelul sinucigaş şi Laika, am aflat că am fost finalistă cu o altă piesă la Concursul Naţional UNITER "Piesa anului", am visat că voi pleca de aici cumva, că nu voi rămâne să trăiesc toate astea în carantină, în frică, în depresie. 

În 2008, la un an după ce am terminat viza temporară de lucru, în capul meu perioada americană fusese încheiată. Îmi place să termin ce încep pentru că altfel mă chinui şi mai mult singură cu fel şi fel de reproşuri. Terminasem doctoratul, lucrasem un an aici, gata, era timpul să mă întorc pentru că nu plecasem să rămân, ci să studiez. (Bine, plecasem că mă îndrăgostisem, dar ăsta este alt capitol.) Neputând să revin, m-am apucat de scris în limba maternă fără să ştiu că prin Inventing me, exerciţii de retrăit voi debuta în literatura română. 

Este 2020. Îmi vine în cap un vers din Eminescu, "Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot"?, dar de întors nu mai vreau pentru că sunt ani de zile de când cred în fluidizare, nu în globalizare, în călătorit şi trăit în părţi ale lumii liber. Visez, pentru că, uneori, aceasta este forma cea mai sigură de a nu mă expune durerii mai mult decât pot îndura ca om. Visez, dar asta nu înseamnă că tac. Mi-am luat poziţia celei care se alătură oamenilor care vor schimbări esenţiale, care vorbesc despre libertăţi indifierent de locul în care au fost aleatoriu născuţi. 

1 iunie în 2020 mă prinde în carantină. Băiatul meu termină primul an de liceu tulburat de remote learning, izolat de colegi. La vârsta lui eu plecam pentru prima oară într-o excursie în străinătate, iar către finalul aceluiaşi an, 1989, îl dădeam jos pe Ceauşescu, iar eu începeam liceul. Mi-am permis să îi reamintesc mici episoade din viaţa mea de adolescentă exact la 14-15 ani. Unele vagi coincidenţe îmi dau fiori. N-am ştiut însă ce să îi zic despre neatingere, despre distanţare socială, despre această durere surdă şi constantă. Am încercat să nu îl mint. Dar fiecare zi aduce şi mai mult haos.

Este uşor să scoţi poza dictatorului din toate manualele şcolare şi de pe pereţii claselor, dar ce a făcut rămâne în ADN-ul ţărII pentru că un mostru nu este ars pe rug şi nu rămâne nimic în urma lui. Când luminile s-au stins aseară la Casa Albă, la 31 mai, mi-am adus aminte de momentele când Ceauşescu ne tăia lumina şi ne lăsa pe întuneric şi la propriu şi la figurat.https://www.commondreams.org/news/2020/06/01/when-country-needed-leadership-trump-turned-lights-white-house-goes-dark-protests?fbclid=IwAR2oY9QCk97NugdW8lR46HCOFgP-OXI8I4c_i8RQLClLdtKX-NGJWMx3d6o Sic semper tyrannis, dar trauma este intergeneraţională. Am născut un copil american căruia i-am dat din ADN-ul meu şi al tatălui lui. Descopăr democraţia americană alături de el, amintindu-mi de copilăria şi adolescenţa mea în totalitarism. 

Când amicii mei mă întreabă cum sunt, recunosc că nu ştiu. În 2020, am crezut că cea mai mare provocare o să fie că voi împlini vârsta la care mama mea murea de cancer la sân, 45. Şi deşi m-am pregătit emoţional pentru avalanşa care urma să mă ia de-a rostogolul, pentru pandemie, pentru revolte în stradă, pentru graniţe închise, pentru spaţiul meu intim invadat, transformat in birou, pentru un alt fel de traumă nu am fost pregătită. Pentru că în S.U.A, ţara cu cele mai multe cazuri de decese din cauza noului virus, se mai dă o luptă, cea a rasismului, iar străzile sunt pline de civili sătui de violenţa sistemică. Mă simt mică, inutilăMă întorc la terapia prin artă, la amicii mei prinşi în infern ca şi mine, dar nu îmi mai fac planuri. Nu mai sunt copil. 

NB: Poza este din arhiva personală, eu cu sora mea, la Măcin, Tulcea, unde ne-am născut amândouă. Rochia făcută de mătuşa mea este încă aici cu mine.)