Intervenţia militară a Federaţiei Ruse în războiul civil din Siria, de partea forţelor guvernamentale şi a preşedintelui Bashar al-Assad, într-o alianţă militară de neimaginat până acum, cu Iranul, China şi Irakul, a surprins opinia publică internaţională şi a născut valuri de comentarii.

Preşedintele Vladimir Putin avea să declare că, totuşi, „serviciile secrete americane sunt cele mai bune din lume”, însă, ele „nu ştiu totul şi nici nu trebuie să ştie”.

O ironie fină legată de incapacitatea comunităţii de intelligence a SUA de-a percepe şi anticipa, pe de-a întregul, planurile strategice ale Kremlinului şi ale aliaţilor săi, precum şi posibilele evoluţii tactice din zona conflictului sirian, fără a mai vorbi despre secretele Kremlinului. Pe măsură ce evoluţiile militare din zonă şi neînţelegerile ruso-americane se amplificau, comunitatea de intelligence americană a fost supusă criticilor, împreună cu administraţia Obama, deşi preşedintele Barack Obama a încercat să pareze acest eşec strategic, cu implicaţii geopolitice majore, şi a afirmat că intervenţia Rusiei în conflictul din Siria este o dovadă a faptului că Vladimir Putin este disperat pentru că pierde din mână puterea de la Moscova. Şi totuşi, Evelyn Farkas, oficial de rang înalt din cadrul Pentagonului, însărcinată cu monitorizarea relaţiilor militare cu Rusia şi Ucraina, şi-a anunţat demisia şi părăsirea postului de asistent adjunct al secretarului Apărării pentru Rusia, Ucraina şi Eurasia, după ce a lucrat pentru Pentagon vreme de cinci ani. O demisie generatoare de numeroase întrebări: vinovat de serviciu, criză de comunicare şi armonizare cu strategiile Casei Albe sau eşec major de analiză strategică? „Farkas a consiliat trei secretari ai apărării cu privire la politica Rusiei, oferind consultanţă în ceea ce priveşte modul în care ar trebui să răspundă SUA la acţiunile agresive ale Rusiei; a fost implicată în asigurarea unui ajutor în valoare de 244 milioane de dolari pentru Ucraina”, a declarat un oficial al Pentagonului în legătură cu demisia şi activitatea lui Evelyn Farkas. Reamintim faptul că preşedintele Barack Obama l-a forţat pe fostul secretar al Apărării Chuck Hagel să se retragă, după ce acesta a făcut apel ca SUA să dea un răspuns mai puternic în legătură cu acţiunile Federaţiei Ruse în Ucraina.

Provocarea „umbrelelor” anti-acces

Totodată, comandantul suprem al Forţelor Aliate ale NATO din Europa (SACEUR), generalul Philip M. Breedlove, a avertizat asupra faptului că prezenţa militară rusească în Siria reprezintă de fapt realizarea unei alte componente dintr-o reţea complexă de sisteme de apărare creată de către Federaţia Rusă din perspectiva jocurilor sale geopolitice şi intereselor sale strategice. „În condiţiile în care încep să apară în Siria sisteme de apărare aeriană foarte capabile, suntem puţin îngrijoraţi în privinţa unei alte zone A2/AD ce este creată în estul Mediteranei”, a declarat generalul Breedlove cu ocazia unui expozeu la German Marshall Fund. A2/AD (anti-access/area denial) este o combinaţie de sisteme, precum baterii de rachete sol-aer şi rachete anti-navă, dislocate pentru a împiedica forţele inamice să pătrundă sau să traverseze o anumită zonă - pe uscat, aerian sau maritim. În conformitate cu cele afirmate de principalul lider militar al NATO, crearea unei aşa zise „umbrele” de tip A2/AD în Siria ar ridica la trei numărul acestor tipuri de zone care există în jurul Europei: prima „umbrelă”, şi cea mai veche, este în regiunea baltică, unde baza maritimă rusească din Kaliningrad are capabilităţi antiaeriene semnificative, în timp ce a doua „umbrelă” acoperă Marea Neagră. „Rusia a dezvoltat o puternică capabilitate A2/AD în Marea Neagră. În esenţă, rachetele lor de croazieră [anti-navă] pot acoperi întreaga Mare Neagră, iar rachetele lor de apărare antiaeriană au raze de acţiune care acoperă între 40 şi 50% din Marea Neagră”, a declarat generalul Philip M. Breedlove la sfârşitul lui septembrie 2015.

Realizarea de către Federaţia Rusă a acestor zone A2/AD (anti-access/area denial) în zona Mării Baltice, a Mării Negre şi în Estul Mării Mediterane, ar putea provoca dificultăţi majore pentru Forţa de Reacţie Rapidă a NATO (NRF) care ar fi obligată să se deplaseze în zonele respective. În septembrie 2014, la Summitul NATO din Ţara Galilor s-a decis să se creeze Very High Readiness Joint Task Force (VJTF) în cadrul NFR şi care va avea capacitatea de a fi dislocată în 48 de ore pentru a răspunde provocărilor care pot apărea pentru interesele strategice şi de securitate ale NATO. VJTF va avea valoarea unei brigăzi din trupele terestre (circa 5.000 de militari), sprijinită de elemente corespunzătoare din forţele aeriene, cele de marină şi speciale. Conducerea şi componenţa VJTF va fi asigurată prin rotaţie, pe baze anuale, de către Franţa, Germania, Italia, Polonia, Spania şi Marea Britanie, urmând ca această forţă să devină complet operaţională până la Summitul NATO de la Varşovia din 8 – 9 iunie 2016. Şi, totuşi...generalul Philip M. Breedlove insistă pentru stabilirea unor responsabilităţi clare privind activarea VJTF, respectiv existenţa posibilităţii de a avea autoritatea pentru a ordona o activare informală a VJTF, în anticiparea unei decizii a Consiliului Nord-Atlantic.

Experţii militari apreciază că va fi destul de dificil să se ajungă la timpul de reacţie dorit în cazul dislocării VJTF, respectiv două - trei zile, precum şi faptul că prepoziţionarea echipamentelor şi sistemul de pregătire al trupelor NATO se vor confrunta cu limite practice.

Totodată, NATO are nevoie să ştie care este, în mod real, capacitatea de luptă a NFR. Dintr-o astfel de perspectivă, ar trebui să gândim şi să înţelegem efortul politic şi, cu precădere, cel militar al Federaţiei Ruse de a crea cele trei zone A2/AD în condiţiile în care se simte încercuită şi trebuie să preîntâmpine orice posibilitate în acest sens.

Revizuirea strategiei navale NATO

Totodată, noul comandant-şef al US Navy, amiralul John M. Richardson, a declarat pentru Financial Times că US Navy reevaluează dacă îşi va întări prezenţa în Europa şi în Oceanul Pacific, ca urmare a faptului că „forţa submarinelor lor (ale ruşilor – n. n.) şi a navelor de război este mai mare ca niciodată în ultimele două decenii”. Amiralul Viktor V. Cirkov, comandantul Forţelor Navale ale Federaţiei Ruse, a declarat recent că patrularea submarinelor ruse a crescut cu 50% din 2013, ceea ce a alarmat autorităţile americane care se tem de faptul că submarinele ruse supraveghează cablurile de telecomunicaţii instalate pe fundul marin al Atlanticului. O activitate pe care amiralul John M. Richardson o consideră ca fiind „foarte preocupantă”, „o ameninţare contra altui sistem mondial, sistemul de informaţii, care este legat de prosperitate, legat de securitate”. Într-o intervenţie la o reuniune militară de la Veneţia, în faţa staff-ului de rang înalt al forţelor navale europene, amiralul John M Richardson, şeful US Navy, a subliniat faptul că modernizarea marinei de război a Federaţiei Rusiei, precum şi alte „ameninţări” din partea Moscovei, constituie un motiv pentru revizuirea strategiei navale a NATO. În opinia înaltului lider militar american, Forţele Navale ale Federaţiei Ruse au realizat progrese semnificative, rapiditatea operaţională a atins niveluri fără precedent în ultimul deceniu, iar „competenţele au crescut şi Moscova nu va ezita să exercite o coerciţie militară”. Amiralul John M. Richardson a punctat: „Multe lucruri s-au schimbat o dată cu ameninţarea rusă, cu criza migraţiei şi dezvoltarea sistemelor informatice şi a venit vremea revizuirii strategiei navale a NATO şi pentru a analiza dacă ea este adecvată problemelor actuale cu care suntem confruntaţi”.

În contextul îngrijorărilor staff-ului US Navy, amiralul (r) James G. Stavridis, fost comandant al SACEUR, l-a criticat pe preşedintele Barack Obama pentru decizia de a retrage o navă de luptă americană din Golful Persic. Pe 30 iulie 2015, US Navy a anunţat că portavionul USS Theodore Roosevelt va părăsi Golful Persic în toamnă, pentru două luni, astfel încât va fi pentru prima dată din 2007 când Pentagonul nu va dispune de nicio navă de luptă în regiune. Portavionul USS Theodore Roosevelt a lansat lovituri aeriene împotriva poziţiilor grupului jihadist Statul Islamic în Irak şi Siria începând cu 2014. „Avem 11 portavioane nucleare active în prezent în marina SUA. Îmi vine greu să înţeleg de ce nu poate o flotă de o asemenea dimensiune să păstreze în permanenţă un portavion în regiuni periculoase, precum Golful Persic. Deja am redus bugetul apărării...cu aproximativ 30% în ultimii 10 ani şi încă ne aflăm în război. (...) Ne-am implicat activ pe mai multe continente în operaţiuni de luptă reale. Nu ar trebui să reducem drastic nivelul trupelor noastre”, a susţinut amiralul (r) James G. Stavridis. Referindu-se la criza din Ucraina, amiralul (r) James G. Stavridis a declarat: „Trebuie să...le arătăm (ruşilor – n. n.) că acela nu este un comportament potrivit pentru secolul 21”.

Într-o astfel de atmosferă politică şi militară, extrem de încordată, a survenit...surpriza lui Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene. „Ştiu din conversaţiile mele cu (preşedintele rus Vladimir) Putin că el (nu acceptă) fraze ca cele de atunci când (preşedintele american) Barack Obama a spus că Rusia este o putere regională. Ce înseamnă acest lucru? Nu poţi să vorbeşti despre Rusia aşa. (...) Trebuie, o spun deschis, să tratăm Rusia decent. Rusia trebuie tratată ca un egal”, a declarat Jean-Claude Juncker într-o conferinţă de presă desfăşurată în oraşul german Passau, pe 8 octombrie 2015, citat fiind de site-ul TheLocal.se. Trebuie să facem eforturi către o relaţie practică cu Rusia. Nu este sexi, dar aşa trebuie să facem, nu putem continua aşa, a declarat, citat de BBC, şeful Comisiei Europene care a insistat asupra faptului că relaţia dintre UE şi Federaţia Rusă nu poate să fie dictată, la Bruxelles, de către cei din Washington.

O astfel de declaraţie ne-a readus în memorie cele declarate cândva, în 1996, de către academicianului Evgheni M. Primakov, directorul Serviciului de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse (SVR), respectiv: „Mulţi au prezis că dezideologizarea Serviciului de Informaţii Externe, în condiţiile actuale, ne va priva de colaborarea unor surse străine de informaţii. S-a dovedit fals. Acum nu mai vorbim despre baza ideologică a obţinerii colaborărilor străine. Dar continuă să acţioneze interesarea politică a multor oameni în cooperarea cu serviciile noastre secrete, care sunt acum ruseşti, şi nu sovietice. Au un cuvânt de spus şi preocuparea de a nu se crea o lume «unipolară», şi ameninţarea unor revizuiri de graniţe europene postbelice, şi înţelegerea rolului Rusiei ca factor de stabilitate în Europa şi în lume. Aşa încât dezideologizarea serviciilor de informaţii  nici nu le-a lichidat, nici nu le-a afectat statutul de cel mai important instrument al politicii ruse”.

Eşecuri informative: Războiul Rece şi criza uncraineană

În ceea ce priveşte comunitatea de intelligence a SUA şi principalul ei adversar de ieri, din timpul Războiului Rece, şi de azi, respectiv SVR&FSB&GRU, trebuie menţionat faptul că istoricii şi mass-media de peste Ocean au consemnat şi eşecuri usturătoare, extrem de dureroase, atât la nivel operativ dar şi în ceea ce priveşte analiza strategică, prognoza. Amiralul William James Crowe Jr., preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor de State-Majore (1985 – 1989), referindu-se la rapoartele CIA despre evenimentele din spaţiul sovietic pentru perioada 1985 - 1989, declara: „Vorbeau despre Uniunea Sovietică ca şi cum nu ar fi citit niciodată ziarele, cu atât mai puţin rapoartele serviciilor de spionaj”. Ambasadorul Robert D. Blackwill, specialistul Consiliului Naţional de Securitate (NSC) al SUA pentru afacerile sovietice şi europene între 1989 şi 1990, mărturisea că dispreţul pentru analizele CIA era cvasigeneral în acea perioadă. „Agenţia încă producea grămezi de analize pe care nu le citeam niciodată. În cei doi ani, nu am citit nicio estimare naţională. Nici măcar una. Iar cu excepţia lui Gates (Robert – n. n.), nu cred că mai era cineva la NSC care să facă asta”, mărturisea Robert D. Blackwill. Milt Bearden, şeful Diviziei Sovietice a Serviciului Clandestin al CIA, avea să privească mut de uimire transmisia CNN ce înfăţişa căderea Zidului Berlinului pe 9 noiembrie 1989. CIA a editat, în cooperare cu Center for the Study of Intelligence din Washington, în anii 1999 şi 2001, două volume care conţineau documente declasificate ale CIA privind analizele despre URSS din ultima perioadă a Războiului Rece. Primul volum (At Cold War's End) a fost editat de către istoricul Benjamin B. Fischer, iar cel de-al doilea (CIA's Analysis of the Soviet Union 1947 – 1991) de către istoricii Gerald K. Haines şi Robert E. Leggett. Volumele cuprind o serie de National Intelligence Estimates (NIE) şi National and Special National Intelligence Estimates (SNIE) cu privire la evoluţia URSS şi sunt aşezate, în ordine cronologică, însă „cu o logică demonstrativă – consemnează istoricul Catherine Durandin -, evident refăcută a posteriori, vizibilă în alegerea şi organizarea documentelor”. Miza era obţinerea calificativului „Good Job” pentru CIA din partea opiniei publice interne şi internaţionale.

Într-un recent interviu acordat revistei The National Interest, fostul secretar de stat Henry Kissinger menţiona cu referire la politica externă a administraţiei Obama, implicit a SUA: „Nu ar trebui să ne implicăm în conflicte internaţionale, dacă la începutul lor nu putem să descriem o finalitate clară şi dacă nu suntem dispuşi să susţinem efortul necesar pentru a atinge acel obiectiv. Fostul înalt diplomat american consideră că SUA ar trebui să ţină cont de faptul că ceea ce se întâmplă în Ucraina nu poate fi redus la o simplă formulă de aplicare a principiilor care au funcţionat în Europa Occidentală, nu atât de aproape de Stalingrad şi Moscova. Referindu-se la întâlnirea cu preşedintele Federaţiei Ruse, din 2013, Henry Kissinger va declara că problema ucraineană era văzută, la Moscova, ca fiind una de natură economică şi care urma să fie gestionată prin intermediul tarifelor şi prin preţul petrolului. „Prima greşeală ţine de comportamentul neglijent al Uniunii Europene. Ei nu au înţeles implicaţiile propriilor condiţionalităţi. Politica internă ucraineană a făcut imposibil pentru Ianukovici să accepte termenii UE şi să fie reales sau pentru Rusia să îi perceapă exclusiv într-o cheie economică. Astfel că preşedintele ucrainean a respins termenii UE. Europenii s-au panicat şi Putin a devenit mult prea încrezător. El a văzut blocajul ca pe o mare oportunitate de a implementa imediat ceea ce era obiectivul său cu bătaie lungă. Astfel, a oferit 15 miliarde de dolari pentru a atrage Ucraina în propria sa Uniune Eurasiatică. În toate acestea, America a rămas pasivă. Nu a existat o discuţie politică semnificativă cu Rusia sau UE despre ceea ce era în desfăşurare. Fiecare dintre părţi a acţionat raţional pe baza percepţiei eronate despre celălalt, în timp ce Ucraina a plonjat în revoluţia Maidanului chiar în mijlocul proiectului pentru care Putin lucrase timp de 10 ani pentru a pune în valoare statutul Rusiei. Fără îndoială că Moscova a privit aceste evoluţii ca şi cum Vestul folosea ceea ce era considerat un festival rusesc pentru a muta Ucraina în afara orbitei ruseşti. În acel moment, Putin a început să se comporte ca un ţar rus – exact ca ţarul Nicolae I în urmă cu un secol. Nu îi scuz metodele, doar le plasez în context, mărturiseşte Henry Kissinger. Consider că această percepţie a evenimentelor este mai mult decât tulburătoare, însă şi adevărată!

În timp ce generalul Philip M. Breedlove susţine, în cadrul forumului Reagan National Defense, necesitatea ca Pentagonul să trimită mai multe brigăzi americane pe continentul european, prin rotaţie, şi să amplifice exerciţiile militare în mai multe ţări europene, pregătindu-se să contracareze o potenţială interferenţă rusească în cazul izbucnirii unui război între cele două părţi, Henry Kissinger consideră că, totuşi, „dacă tratăm Rusia în mod serios ca o putere globală, atunci dintr-o fază timpurie trebuie să determinăm dacă preocupările lor pot fi reconciliate cu necesităţile noastre. Reputatul analist al relaţiilor internaţionale susţine ideea unei discuţii, în spatele uşilor închise şi nu numai, privind posibilitatea unei grupări cu statut nonmilitar pe teritoriul dintre Federaţia Rusă şi frontierele existente ale NATO. „Vestul ezită să îşi asume recuperarea economică a Greciei; cu siguranţă, nu îşi va asuma Ucraina ca pe un proiect unilateral. Aşadar, în acest context ar trebui să examinăm cel puţin posibilitatea unei cooperări între Vest şi Ucraina într-o Ucraină nealiniată militar. Criza din Ucraina se transformă într-o tragedie, pentru că se confundă interesul pe termen lung al ordinii globale cu necesitatea imediată a restaurării identităţii ucrainene. Sunt pentru o Ucraină independentă în frontierele sale actuale. Am pledat pentru acest lucru încă de la începutul perioadei postsovietice. Dar când unităţi musulmane luptă în numele Ucrainei, atunci sensul proporţiilor s-a pierdut. (...) Înseamnă că obiectivul a devenit acela de a rupe Rusia; obiectivul pe termen lung ar trebui să fie acela de a o integra”, concluzionează Henry Kissinger.

Problematica Crimeea

Şi, totuşi...comandantul SACEUR, generalul Philip M. Breedlove consideră că o cooperare cu Federaţia Rusă în privinţa Siriei înseamnă că Occidentul a acceptat, ca un fapt împlinit, operaţiunea de anexare a Peninsulei Crimeea de către Moscova, precum şi suportul acordat de către Moscova pentru forţele separatiste din Doneţk şi Lugansk. În cursul lunii octombrie 2015, SUA a trimis la o bază NATO din Estonia câteva zeci de piese de echipament militar, inclusiv patru tancuri M1A2 Abrams, zece vehicule blindate Bradley şi aparatură pentru suport operaţional. Echipamentele au fost livrate pe cale ferată din Letonia şi sunt destinate soldaţilor din Divizia 3 Infanterie a SUA.

În perioada Războiului Rece, liniile de bază ale strategiei NATO (concepţia „stăvilirii” este identică cu concepţia strategică şi geopolitică a „anacondei”), dar şi ale altor blocuri politico-economice îndreptate spre stăvilirea URSS, respectiv ASEAN, ANZUS, CENTO, au reprezentat dezvoltarea directă a tezelor principale ale amiralului Alfred Mahan. Victoria de la 9 mai 1945, de pe fronturile europene, urmată de capitularea Japoniei, la 2 septembrie 1945, au permis Statelor Unite să-şi pună în aplicare ideile privind cucerirea şi dominarea celui de-al treilea cerc geopolitic, prin intermediul „Planului Marshall” şi al NATO. Zbigniew Brzezinski aprecia, în lucrarea Marea tablă de şah (1997) că scopul geopolitic central al SUA îl reprezintă consolidarea, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, a capului de pod stabilit pe continentul eurasiatic, respectiv Europa unită, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini internaţionale concepute în Biroul Oval de la Casa Albă. Extinderea NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum şi eforturile care se fac pentru securizarea „Rimland”-ului, respectiv regiunea de margine sau „bordura maritimă” a Eurasiei, relevă faptul că bătălia pentru cucerirea celui de-al patrulea cerc geopolitic al lumii se află în plină desfăşurare. Liderii de la Moscova au depus şi depun, la acest început de secol XXI, eforturi teribile pentru păstrarea, cu orice preţ, a potenţialului strategic al Federaţiei Ruse, la nivel intercontinental, respectiv să rămână „o superputere”, chiar dacă într-o variantă redusă, micşorată, acceptând o serie de compromisuri politice, geopolitice, economice şi teritoriale, şi fiind convinşi că orice concesie teritorială făcută astăzi va fi revizuită mâine în folosul ruşilor.

În contextul evenimentelor petrecute în spaţiul URSS în toamna anului 1991, respectiv pregătirile pentru referendumul din 1 decembrie 1991 privind aprobarea independenţei Ucrainei, Mihail S. Gorbaciov avertiza: „Dacă Ucraina părăseşte Uniunea, Crimeea va insista asupra anulării alipirii sale la Ucraina, din 1954, şi va cere întoarcerea la Rusia. Dar dacă Ucraina rămâne în noua Uniune a statelor suverane, atunci Crimeea nu va avea obiecţii în privinţa apartenenţei sale la Ucraina”. În perioada campaniei electorale din 1996 din Federaţia Rusă, candidatul Mihail S. Gorbaciov va fi însoţit pe parcursul vizitei electorale din Sankt-Petersburg de către Vladimir V. Putin, preşedinte al Comitetului pentru Relaţii Externe şi consilier al primarului din Sankt-Petersburg, care va dovedi „mult tact, o ospitalitate sinceră, o înţelegere subtilă a problemelor oraşului şi nu numai ale oraşului...”.

O Ucraină liberă şi o Rusie mulţumită

Atentatele terorist de la Paris din 13 noiembrie 2015 a relevat fragilitatea unei mari puteri europene, precum şi a comunităţii sale de intelligence, faptul că UE se clatină sub loviturile unui adversar extrem de crud şi nemilos, în speţă terorismul internaţional de factură islamică, precum şi a valului de imigranţi, şi a evidenţiat necesitatea unei noi solidarităţi euro-atlantice...căreia Federaţia Rusă i-a „oferit” o mână de ajutor în Orientul Mijlociu. Un Orient Mijlociu în care planurile conservatorilor de la „Project for the New American Century” au eşuat. Concluzionând asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale din acest început de secol XXI, precum şi al vulnerabilităţilor anumitor construcţii geopolitice, Henry Kissinger mărturisea: „Istoria ne arată acest ciudat fenomen că o ţară care a avut enorme probleme de-a lungul frontierelor sale a reprezentat totodată şi salvarea ultimă a echilibrului - împotriva mongolilor, împotriva francezilor, împotriva germanilor. Aşadar, putem să urmărim simultan obiectivul de a conserva o Ucraină liberă, dar şi o Rusie suficient de puternică pentru conservarea echilibrului?.

„Necunoscuta rusă” şi surprizele sale...pe care le poate oferi comunităţii internaţionale rămân la fel de nepătruns pentru această comunitate extrem de divizată şi, uneori, extrem de superficială în a înţelege semnificaţia unor atitudini şi fapte, precum şi de-a prevedea consecinţa anumitor decizii politico-militare şi economice. În ciuda situaţiei extrem de grele din toamna anului 1941, când armatele Reich-ului german asaltau Moscova, Stalin l-a chemat la ordin, în cursul zilei de 12 octombrie 1941, pe viitorul rezident al NKVD la Washington, Vasili Zarubin, alias Zubilin, înainte de plecarea acestuia în Statele Unite, pentru a-i cere să pună la punct un sistem eficient „nu numai pentru monitorizarea evenimentelor, ci şi pentru a fi în stare să le influenţeze prin intermediul prietenilor URSS”.

ISTORIA are constantele şi...(ne) surprizele sale!