Jurnalistă afgană despre copilăria în Afganistan: „Ştiu cum este să trăieşti sub regim taliban. Occidentul nu ar trebui să-şi întoarcă spatele de data asta”

Jurnalistă afgană despre copilăria în Afganistan: „Ştiu cum este să trăieşti sub regim taliban. Occidentul nu ar trebui să-şi întoarcă spatele de data asta”

Femeile afgane s-au întors la muncă la aeroportul din Kabul FOTO EPA-EFE

„Ştiu cum este să trăieşti sub regim taliban. De data asta, Occidentul nu trebuie să-şi întoarcă spatele” este titlul mărturiei jurnalistei BBC afgane Sana Safi, publicată în The Guardian.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Eşti îmbrăcată adecvat? Ţi-ai pus masca? Nu te duce acasă, rămâi peste noapte la Wadir (fratele ei)”, o sfătuieşte Sana pe una din surorile ei din Afganistan.
 
Pe 15 august nu mai era momentul să trăieşti ca „o femeie independentă şi puternică”, scrie jurnalista afgană, remarcând că au avut loc într-adevăr transformări în Afganistan în ultimii 20 de ani, dar acestea au fost neuniforme. Surorile ei lucrează în domeniul artei şi locuiesc singure la Kabul de la vârsta de 16 ani. Dar, pe 15 august când au intrat talibanii la Kabul, au avut nevoie de protecţia bărbaţilor.
 
„M-am născut în 1989, anul în care ultimii soldaţi sovietici au părăsit ţara iar forţele mujahedine susţinute de occidentali asediau capitala – tot ce cunoşteau afganii în acele timpuri erau disperarea, lipsa alimentelor şi un viitor incert. După remanierea componenţei de securitate a preşedintelui Najibullah, tatăl meu  care muncea în sectorul public, a fost transferat în oraşul sudic Kandahar. Aveam 18 luni.
 
Pe atunci Kabul era împărţit în facţiuni islamiste – oraşele erau pline de miliţii înarmate, fiecare credincioasă propriului lider. Casele erau constant jefuite, inclusiv a noastră, a unchiului şi mătuşii mele, şi aveau loc execuţii sumare. Toate astea se petreceau departe de ochii publicului şi presei.
 
De teamă pentru viaţa lor, părinţii mei au fugit din Kandahar şi s-au refugiat  la Helmand, în casa mătuşii mele. Cumva au reuşit să scape neatinşi de atrocităţile mujahedinilor. Doar după ce talibanii au preluat puterea la Kabul s-au întors acasă pentru a începe o nouă viaţă. Aveau curând să afle că traiul sub noul regim nu semăna cu nimic din ce trăiseră până atunci.
 
Aveam şapte ani şi în prima mea zi de şcoală am fost întâmpinată de o doamnă în vîrstă care păzea intrarea şi care mi-a spus: talibanii au spus că fetele nu au voie înăuntru.
 
Părinţii mei au fost nevoiţi să găsească căi să primesc educaţie. S-au comsultat cu familia, prietenii şi cunoştinţele de încredere pentru a-mi găsi o şcoală clandestină cu plată. Au reuşit în cele din urmă: un cuplu îşi convertise locuinţa într-o şcoală pentru copiii ca mine.
 
N-a durat mult până au aflat talibanii care i-au arestat şi încarcerat. După eliberare, au vândut tot şi au plecat din ţară. Părinţii mei şi-au reluat căutările. În cinci ani de putere talibană, am schimbat trei şcoli clandestine unde n-am învăţat decât să sscriu şi să citesc.
 
Mama mea, care era moaşă, a devenit un consilier neoficial în cartier. Căsătoriile fetelor au ajuns până la cer, la fel şi cazurile de violenţă domestică, în timp ce  bebeluşii sufereau de pe urma subnutriţiei. Cât despre talibani, ei erau ocupaţi să facă pe gazdele pentru oaspeţii lor în majoritate arabi şi ceceni, lapidând femeile pentru ceea ce vedeau drept „crime morale” şi stârnind teroare în rândurile populaţiei legat de orice putea aduce un pic de bucurie a vieţii.
 
Între orelele mele de educaţie clandestină eram prizonieră în propria casă. Îmi petreceam timpul cu cei câţiva adulţi pe care îi cunoşteam. Nu aveam prieteni. Situaţia de acasă dar şi de dincolo de pereţii casei şi-a pus amprenta asupra sănătăţii psihice a părinţilor mei şi a relaţiei dintre ei. Mama a început să se închidă în sine.
La momentul când scriu aceste rânduri, zeci de milioane de afgani se află în aceeaşi situaţie în care s-a trezit familia mea în anii 1990. Peste toate, în Afganistan se apropie o catastrofă umanitară.
 
În aceste condiţii, comunitatea internaţională nu trebuie să repete greşelile trecutului. Trebuie să aibă legături cu talibanii nu doar pentru a-i trage la răspundere şi pentru a face presiuni asupra lor pentru a-şi respecta promisiunile ci şi pentru a-i ajuta pe cei aflaţi deja în pragul sărăciei. Ajutorul umanitar trebuie să poată ajunge la cei mai săraci, de pildă.
 
Dacă Occidentul şi aliaţii săi aleg să întoarcă spatele oamenilor care trăiesc sub talibanii din 2021, atunci ar trebui să fie pregătiţi pentru valul de refugiaţi ce-şi vor croi drum spre graniţele Europei şi mai departe, pentru drogurile care vor inunda străzile oraşelor europene, ca şi pentru posibilitatea ca talibanii să ofere refugiu grupărilor teroriste care plănuiesc să atace vestul.
 
Aşa cum descriu şi cuvintele regretatei mele mame ce îmi sună în urechi‚ dacă e lăsat liber, extremismul cuplat cu misoginia adânc înrădăcinată se pot metaformoza destul de repede în ceva incontrolabil. Cât despre sora mea (o activistă afgană pentru drepturile femeilor, ale minorităţilor şi moştenirii culturale a ţării), a reuşit să plece din ţară, evacuată în ultimul moment. Ultima oară când am vorbit cu ea şi am întrebat-o cum se simte mi-a spus că este amorţită şi lipsită de sentimente.  Cred că nu a reuşit încă să depăşească şocul”, scrie Sana Safi, jurnalistă BBC afgană.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările