Ceea ce părea mai degrabă o formulă diplomatică de forţă, pentru a pune presiune maximă pe preşedintele venezuelian Maduro, a căpătat rapid o dimensiune cu mult mai concretă după ce, vineri 14 septembrie, Luis Almagro (foto), secretarul general al Organizaţiei Statelor Americane (OSA, cu sediul la Washington), declara, în cadrul unei conferinţe de presă în oraşul Cucuta din Columbia, situat în imediata apropiere a graniţei cu Venezuela:

În ceea ce priveşte o intervenţie militară care să aibă ca scop răsturnarea regimului lui Nicolas Maduro, părerea mea este că nu trebuie să exludem nici o opţiune.

Şi continua introducând în ecuaţie principiul „intervenţiei miliare umanitare“, pe deplin justificate:  „în contextul suferinţei oamenilor, a exodului de populaţie provocat de guvernul venezuelean, trebuie iniţiate mai întâi acţiuni diplomatice, dar nu trebuie să excludem oricare altele“ - spunea el, acuzându-l pe Maduro  că ar folosi „suferinţa oamenilor, sărăcia, lipsa medicamentelor ca pe nişte instrumente represive pentru a-şi impune voinţa în faţa poporului“.

În acest moment, lucrurile se aşază într-o paradigmă de pre-conflict foarte cunoscută nouă. Avem, pe de o parte, o indiscutabilă şi enormă criză umanitară care a provocat un exod masiv de populaţie, din Venezuela fugind în ţările învecinate, unele literalmente sufocate şi la limita a ceea ce pot susţine serviciile lor umanitare, peste 2 milioane de oameni. Preşedintele Maduro nu cedează, armata îl susţine, este singurul său reazem şi o scoate în stradă împotriva propriei populaţii.

Principiul „dreptului la ingerinţă pe motive umanitare“

Statele lumii se află, din nou, în faţa urgenţei de a da un răspuns la o situaţie de mare gravitate.

Dilema este limpede şi a fost formulată în termenii politicii internaţionale încă de la începuturile epocii moderne: ce ne facem dacă, pe de o parte, ne-am angajat să respectăm principiul neamestecului în treburile interne ale oricărui stat suveran şi independent şi, pe de altă parte, este evident că în ţara respectivă există o situaţie reală de tragedie umanitară? Când şi în ce condiţii este autorizată şi justificabilă o intervenţie armată în scopuri umanitare? Răspunsurile coerente au început, din secolul al XIX-lea, să se concentreze pe o dihotomie popoare civilzate vs. popoare barbare...

Se pare că ar fi nu puţine motive pentru ca întreaga doctrină a neamestecului în treburile altor naţiuni să fie rediscutată... Să mergi la război pentru o idee, dacă războiul este unul de agresiune şi nu defensiv, este ceva la fel de criminal ca şi a porni un război pentru cucerirea de teritorii sau de bunuri; asta deoarece tot atât de limitată este justificarea de a ne impune ideile noastre altor popoare, cât şi cea de a-i obliga să se supună voinţei noastre în orice alt domeniu. Dar, cu siguranţă, există cazuri în care este permis să mergi la război, chiar dacă nu am fost noi înşine atacaţi sau ameninţaţi că vom fi atacaţi; şi este foarte important ca naţiunile să se decidă la timp asupra cauzelor... Este o eroare foarte gravă să presupui că poate fi obţinut un acelaşi regim asupra vămilor sau un acelaşi sistem al moralităţii internaţionale între două naţiuni civilizate sau, dimpotrivă, între familia naţiunilor civilizate şi cele barbare...

scria John Stuart Mill (filozof şi politician liberal britanic, în eseul A few words on non-intervention, 1859).

Distincţie reluată în filozofia pe care s-a bazat construcţia Societăţii Naţiunilor care, în acest spirit, a instituit formula juridică ce dădea dreptul naţiunilor civilizate să instituie Protectorate în zonele în care statele respective, elita umanităţii, considerau că există administraţii insuficient dezvoltate şi în care, prin forţa şi sub protecţia armelor, trebuia să impună valorile civilizaţiei. Cu rezultatele dramatice consemnate de istorie, redesenând în mod arbitrar o zonă geografică vastă, cea a Orientului Mijlociu, punând în mod direct bazele tuturor tragediilor care se produc în zilele noastre.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, filozofia relaţiilor internaţionale, cel puţin la nivel formal, avea să propună un demers contrar, bazat pe respectarea unui criteriu dat ca valoare absolută: respectarea suveranităţii naţionale. Numai că, din nefericire, între acest principiu şi realitate s-a interpus de nenumărate ori realitatea însăşi, evoluţiile din teren impunând necesitatea găsirii unor excepţii juridice şi a justificărilor filozofice aferente. Şi există numeroase acuzaţii, mai ales după episodul Kosovo, că există riscul ca acest conceput Right to Protect să fie invocat ori de câte ori se simte nevoia unei intervenţii militare urgente pentru care nu există motivele clasice pentru declanşarea unei operaţiuni militare.  

Există două tipuri majore de acţiuni: cele efectuate sub mandatul Consiliului de Securitate al ONU şi cele desfăşurate în afara acestui acord. În primul caz, poate fi vorba despre desfăşurarea unei forţe militare multinaţionale sub egida ONU care are sarcina de a constitui zone de securitate şi protecţie; impunerea de zone de excludere aeriană; instalarea în zona respectivă a unei prezenţe militare terestre sau aeriene. În definiţia acceptată de conceptul Right to Protect, o asemenea intervenţie vizează protecţia cetăţenilor sau a persoanelor care se găsesc sub jurisdicţia unui stat împotriva genocidului, crimelor de război, operaţiunilor de curăţire etnică şi a crimelor împotriva umanităţii (tortură, violenţe sexuale, violenţe la adresa copiilor, recrutarea şi folosirea copiilor-soldaţi, traficul cu fiinţe umane, deplasările forţate, interzicerea deliberată a ajutorului umanitar). Conceptul Right to Protect, sublinia pe bună dreptate cercetătoarea canadiană Karine Mac Allister, conţine o menţiune esenţială, devenită cheia noului concept al intervenţiei umanitare în secolul XXI. Se susţine că Statele Membre nu sunt în totalitate libere să acţioneze pe teritoriul lor, căci dreptul internaţional le obligă să-şi protejeze populaţia împotriva genocidului, crimelor de război sau crimelor împotriva umanităţii. Astfel, în acest nou context, responsabilitatea statelor este redefinită prin apariţia termenului de „suveranitate responsabilă“.

Mai  clar, un stat poate fi acuzat că exercită o suveranitate iresponsabilă în momentul în care nu vrea, nu poate sau nu mai este în stare să-şi îndeplinească atribuţiile mai sus-menţionate, fapt constatat de comunitatea internaţională care are obligaţia morală de a reacţiona, inclusiv prin folosirea forţei. De aici, analiza prezentată în iulie 2012 de Secretarul General al ONU pe tema Raportului Right to Protect:

Responsabilitatea este aliatul suveranităţii în sensul că acţiunea colectivă nu are sens în momentul în care un Stat se achită pe deplin de responsabilitatea sa suverană de a proteja". Ce se întâmplă însă dacă un stat nu se achită pe deplin de această responsabilitate suverană? Întrebare care, juridic, poate deschide orice perspective, inclusiv unele secundare dintre cele mai neaşteptate. Prima este legată de contextul în care se ia decizia de constatare a unei asemenea situaţii: este doar responsabilitatea Naţiunilor Unite prin intermediul Consiliului de Securitate?

Dar ce se întâmplă dacă membrii permanenţi ai Consiliului au poziţii contrare, nu se ajunge la nici un acord şi unul dintre membrii permanenţi ia decizia să acţioneze singur? Este posibil şi admisibil ca un stat sau un grup de state, pe baza aceluiaşi tip de constatare, să ia decizia de a acţiona unilateral?

În cazul de acum, întrebările sunt şi mai presante deoarece Organizaţia Statelor Americane, care a recunoscut imediat acţiunea liderului opoziţiei din Venezuela de a se proclama şef al statului (aşa cum a făcut-o instantaneu şi Trump plus alte ţări printre care Canada, Brazilia şi Columbia), poate decide să activeze opţiunea militară care există în statutul OSA, solicitând sprijinul direct al armatei americane, totul la solicitarea noului conducător autoproclamat de la Caracas.

Ar fi o mişcare care ar declanşa un scenariu catastrofic, a avertizat imediat Nikolai Rybakov (foto), ministrul rus al Afacerilor Externe, citat de INTERFAX, adăugând că Mosocova va susţine Venezuela în protejarea suveranităţii sale, precum şi respectarea principiului respectării non-intervenţiei în afacerile interne. „Orice intervenţie externă este foarte primejdioasă - adăuga Dimitrii Peskov, purtătorul de cuvânt al preşedintelui Putin - Considerăm orice încercare de uzurpare a conducerii politice a Venezuelei ca fiind împotriva fundamentelor şi principiilor legislaţiei internaţionale.“

Ce va fi mai departe?

În afară de Rusia şi Turcia (preşedintele Erdogan adresând un mesaj de îmbărbătare lui Maduro) şi, posibil, o susţinere a Chinei, restul lumii pare să fie de acord ca cea mai bună soluţie este plecarea imediată de la putere a lui Maduro, în acest sens fiind prezentată acum câteva minute şi poziţia Parlamentului European alături de poziţia lui Donald Tusk care a spus că „speră ca întreaga Europă va fi unită în susţinerea forţelor democratice din Venezuela“.

Întrebarea este dacă şi băieţii din imagine vor fi de acord, liderii armatei în frunte cu ministrul Apărării, Vladimir Padrino Lopez (în centrul fotografiei). Poate urma o baie de sânge declanşată de o intervenţie militară externă?

În funcţie de rezistenţa prezumată, scenariul ulterior poate semăna cu cel din Kosovo. Speranţele sunt însă că va exista în cele din urmă o tranziţie paşnică a puterii şi alegeri libere.