Epoca aceea se termină acum şi consecinţele vor fi teribile, cu actorii statali mai vechi sau mai noi lângă care apar, câteodată la fel de periculoşi, actori non-statali, impredictibili şi letali, adesea folosiţi când de unul, când de altul ca vectori de putere sau forţă de luptă trimisă la înaintare pentru a alimenta primele stadii ale conflictelor.

Fiecare vrea să capete o bucăţică de control pe noua hartă care se negociază acum cu toate mijloacele, iar vechile alianţe încep să se fisureze deoarece solul pe care se sprijină tremură sub presiunea sosirii noilor efective politice şi militare, presate de dorinţa de a nu „rata momentul“. Iar asta nu mai are nimic de-aface nici cu democraţia, nici cu respectarea convenţiilor şi tratatelor, cu atât mai puţin cu moralitatea presupusă a relaţiilor internaţionale. O debalansare extrem de periculoasă şi care, deja, pare să nu mai aibă limite previzibile, extinzând limitele de pericol a ceea ce cunoscusem odinioară în cele mai tensionate episode al Războiului Rece.

După un respiro extrem de scurt după semnarea Memorandumului între Turcia şi Rusia, scandalul se reaprinde la cote maxime:  americanii au sesizat că, după decizia lui Trump de a scoate complet efectivele militare din nord-estul Siriei, pe plan militar ei sunt cei acuzaţi că au predat necondiţionat teritoriului dar, cu mult mai grav, singurul lucru care-i interesa cu adevărat pe americani în zonă, pierdea accesului la zona petrolieră. Drept care Trump s-a răzgândit brusc şi a trimis înspre teritoriul respectiv din estul Siriei un convoi de blindate menit să securizeze prezenţa unui contingent mic de 200 de oameni din forţele speciale.

Replica Moscovei este de o deosebită violenţă. Gen. Mr. Igor Konaşenkov, purtător de cuvânt al Ministerului rus de externe afirmă că „ceea ce fac acum cei de la Washington, adică preluarea şi controlul pe bază de forţă armată a zonelor petrolifere din estul Siriei este, foarte simplu, un act de banditism internaţional.

Toate resursele de hidrocarburi şi alte minerale localizate pe teritoriul Siriei nu aparţin nici teroriştilor din ISIS şi cu atât mai puţin «apărătorilor americani în lupta contra ISIS», ci, exclusiv Republicii Arabe Siriene. Cauza reală a acestei acţiuni ilegale a SUA în Siria este foarte departe de idealurile pe care le proclamă cei de la Washington şi de sloganurile legate de lupta împotriva terorismului“. Atenţie mare la acest termen deoarce „forţe înarmate care practică un act de banditism internaţional“ erau până acum desemnate doar efectivele teroriştilor, scoase în afara oricăror convenţii internaţionale de protecţie şi, în consecinţă, ţintă legitimă pentru orice tip de represalii, cu orice tip de arme, forţe şi procedee de luptă.

Potenţial, povestea este foarte îngrijorătoare deoarece poate oricând provoca incidente armate între forţele aflate acum în proximitatea “zonei de securitate“ la frontiera căreia patrulează trupe turceşti şi ale poliţiei militare cecene, contingentul trimis de Moscova în cadrul prevederilor Memorandumului.

Americanii vor înapoi în zonă pentru a-şi securiza interesul economic. Problema e că vor fi intra, chiar nu se ştie cu ce urmări, pe un teritoriu în care nu mai au aliaţii kurzi de sprijin, cei pe care i-au antagonizat profund, îi au pe ruşi şi, mai ales pe sirieni şi turci. Vor accepta aceştia o revenire, fie şi microscopică, a americanilor pe harta cu teritorii de vânătoare? Întrebarea rămâne deschisă, să vedem cum se vor conjuga viitoarele surse imediat de conflict din zonă. Iar prima este acum în curs de inflamare în Irak, poate fi dublată de o mişcare similară în Liban, repunând cele două ţări în situaţia de război civil.

Dar situaţia este complicată şi de alţi factori. Printre aceştia, imposibilitatea membrilor NATO de a ajunge la o poziţie de consens asupra unei poibile implicări (aşa cum au sugerat unele state membre), ultima dintre iniţiativele ratate cu brio fiind aceea a Germaniei care-şi dorea o „zonă de securitate sub control internaţional“, salutată de secretarul general al NATO, dar refuzată ca „nerealistă“ de Ankara. Dar cine venise iniţial cu ideea asta, cu toate că era clar că nici ruşii şi nici turcii nu vor accepta ceva care să iasă din cadrul Memorandumului de la Soci? Kay Bailey Hutchinson, ambasadoarea americană la NATO spusese că SUA nu ar participa la crearea sau funcţionarea unei asemenea „zone de securitate internaţionale“, dar „crearea unui grup european pentru această operaţiune de menţinere a păcii ar fi un fapt pozitiv... dacă Turcia va cere mai mult ajutor din partea comunităţii internaţionale, atunci europenii ar putea intra în contact cu Ankara. Mă gândesc la Germania, Franţa sau Marea Britanie care ar putea răspunde unei asemenea cereri“.

Micuţul diavol ascuns în detalii este specificarea naturii unei asemenea operaţiuni de menţinere a păcii, ceea ce ar presupune un mandat al Consiliului de Securitate sau o situaţie de urgenţă în care NATO să invoce o ameninţare imediată. În ambele cazuri, este clar că linia de comandă şi control ar fi asumată exclusiv de NATO, ceea ce înseamnă fie acordul ruşilor de a intra în ecuaţie sau o operaţiune comună de pace sub comanda ONU, lucru ridicol şi imposibil de imaginat. Situaţie care aduce toată lumea la linia de plecare, acolo unde singurul acord acceptat în teren este cel de la Soci.

Singura certitudine? Nu, pentru că jocuri paralele se mai înceracă, dar dincolo de vorbele grele, fundalul este dominat de criza majoră a întregului Orient Apropiat care, de decenii, stă în aşteptare şi poate face totul să explodeze în termeni de ore. Începe să se confirme eşecul total al marelui plan de pace pentru întregul Orient Apropiat, soluţia miraculoasă cu care Trump zicea că va schimba soarta acestei părţi de lume. Iar marii jucători ştiu că, după eşecul previzibil al lui Netanayahu, harta de putere este în schimbare. „Şansele ca vreodată Planul Trump să fie pus vreodată în aplicare sunt foarte mici“ spunea zilele trecute Michael Lynk, investigatorul special al ONU invocând ca principal argument faptul că planul în cauză, pentru a fi soluţie reală, ar trebui să respecte prevederile legislaţiei internaţionale, iar dacă o va face, va fi imposibil să includă situaţia aşezărilor evreieşti în teritoriile ocupate, niciodată recunoscute de ONU.

În aşteptare, alianţe multiple sunt în proces de refacere pe plan local şi regional, căci nimeni nu poate uita ce li s-a întâmplat kurzilor şi caută o relaţie, deschisă sau mai discretă cu noii protectori ai zonei. Problema s-a mutat însă la nivelul UE şi NATO unde de-abia de acum înainte încep discuţiile (şi acuzele) cum că nimeni nu vrea, nu poate sau nu ştie să facă nimic, aşteptând blocaţi în propria naraţiune democrată, cele 3,6 milioane de cetăţeni Godot pe care, într-o primă fază de lucru, i-ar putea elibera Erdogan pe deja celebra „rută Balcanică“ (plus a doua ramură, cea terestră prin Bulgaria şi România, cea maritimă prin Marea Neagră, apoi prin România).

Acesta este, sau poate fi, începutul instabilităţii profunde.