Acordul de încetare a focului semnat la Moscova în prezenţa ministrului rus de externe Serghei Lavrov conţine următoarele prevederi:

-        Încetarea focului, schimbul de prizonieri, ridicarea trupurilor persoanelor decedate;

-        Negocieri ulterioare între Armenia şi Azerbaidjan, prin mijlocirea Grupului de la Minsk al OSCE;

-        Păstrarea formatului de negociere.

Potrivit acestui acord, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii va media încetarea focului în actuala etapă de rezolvare a conflictului.

A fost oare implicarea Federaţiei Ruse decisivă pentru soluţionarea acestui conflict, chiar şi temporar? Ne amintim că în octombrie 2019 Federaţia Rusă s-a implicat pentru un acord de încetare a focului în Kurdistanul sirian, după intervenţia trupelor militare ale Turciei şi a reuşit să finalizeze acest demers. Problema este că, în cazul conflictului armeano - azer, Turcia nu este parte a acordului încheiat la Moscova şi, mai mult, este exclusă şi pe viitor prin prevederea potrivit căreia formatul de negociere referitor la Nagorno - Karabakh nu va fi modificat prin introducerea altor actori. Pe de altă parte, este greu de crezut că Azerbaidjanul ar fi semnat acordul de încetare a focului dacă nu ar fi avut acordul Turciei.

Federaţia Rusă s-a implicat în rezolvarea acestui conflict preferând instrumentele diplomaţiei bilaterale şi nu formatul multilateral. Prima încercare de detensionare a situaţiei a fost încercarea Grupului de la Minsk (Federaţia Rusă, Franţa, SUA) al OSCE de a-i aduce pe liderii azeri şi armeni la Geneva pentru negocieri. Ministrul de externe azer a acceptat şi s-a deplasat la Geneva dar ministrul de externe armean a refuzat oferta, declarând că nu se pot organiza negocieri de pace câtă vreme conflictul militar este în plină desfăşurare. Armenia şi Federaţia Rusă au avut aşadar o poziţie comună care pînă la urmă a avut câştig de cauză: mai întîi acord de încetare a focului, apoi eventuale negocieri. Franţa s-a pliat pe poziţia comună armeano - rusă, fiind un susţinător declarat al Armeniei. SUA nu a dorit de la bun început să se implice în acest conflict. Astfel, cei invitaţi la discuţiile de la Geneva au acceptat implicit că formatul OSCE nu este potrivit pentru ca ulterior în acordul de încetare a focului semnat la Moscova să fie agreată ideea folosirii şi păstrării nealterate a acestui format.

Pentru a înţelege de unde a reizbucnit acest conflict considerat multă vreme îngheţat, este util a face o scurtă incursiune în evoluţia acestuia. Stalin a plasat enclava armeană sub jurisdicţia Azerbaidjanului după ce regiunea Caucazului a fost cucerită de Armata Roşie la începutul anilor 1920. Seminţele unui potenţial conflict au fost sădite de pe atunci, în mod intenţionat, pentru a împiedica secesiunea republicilor sovietice Armenia şi Azerbaidjan. Atunci cînd URSS a început să se destrame, enclava armeană şi-a declarat unilateral independenţa, ceea ce a generat un conflict care a durat pînă în 1994. Armenii au reuşit îndepărtarea armatei azere din Nagorno - Karabakh, iar conflictul a rămas îngheţat pînă în 2016.

Ȋntre timp, poziţia Azerbaidjanului a fost întărită prin alianţa cu Turcia, mai ales în timpul lui Erdogan. Ankara şi Baku au relaţii culturale puternice, bazate pe moştenirea comună turcică. Turcia a început să cumpere mai puţin gaz de la Gazprom şi mai mult de la Socar. Turcia nu are relaţii diplomatice cu Armenia şi graniţa dintre aceste două ţări este ermetic închisă din 1993, iar Ankara refuză să recunoască genocidul armean. Pe de altă parte, Armenia a intensificat relaţiile cu Federaţia Rusă: găzduieşte o bază militară rusă pe teritoriul său, face parte din Uniunea Economică Eurasiatică, precum şi din Organizaţia Tratatului Securităţii Colective care acoperă o bună parte din spaţiul ex-sovietic. Potrivit acestui tratat, Federaţia Rusă ar fi intervenit militar imediat ce Azerbaidjan ar fi atacat teritoriul Armeniei - este motivul pentru care Azerbaidjan şi-a concentrat atacurile doar în enclava Nagorno - Karabakh.

Azerbaidjan a început ofensiva militară în această enclavă datorită unor factori economici. Bogăţia şi forţa sa se bazează pe petrol şi gaz, iar în contextul pandemiei existenţa acestor resurse naturale nu mai este un avantaj atît de mare - nu se găsesc suficienţi cumpărători pe pieţele internaţionale. Pentru a evita o discuţie legată de evoluţia economiei, preşedintele azer Aliev a încercat să mute discuţia pe palier politic, prin impunerea unui obiectiv în jurul căruia naţiunea să se ralieze. Diferenţa între Armenia şi Azerbaidjan este că Armenia este o democraţie, în timp ce Azerbaidajan este un stat autoritar, condus de un lider despotic, Aliev. Absenţa democraţiei este un aspect comun al Turciei şi Azerbaidjanului. Statele autoritare au avut întotdeauna tendinţa de a-şi proiecta puterea în exterior, pentru a elimina orice posibilă rezistenţă în interior. Turcia a început să fie extrem de agresivă pe plan internaţional în ultima perioadă, prin implicarea în Siria, în Marea Mediterană în apele teritoriale ale Ciprului, ori prin implicarea în criza refugiaţilor în sensul încurajării ca aceştia să forţeze graniţa Uniunii Europene. Turcia a pornit simultan mai multe crize internaţionale pentru a se afirma ca lider regional. Nu este exclus ca ideea reîncălzirii conflictului din Nagorno - Karabakh să fi fost a Turciei care nu ar fi putut altfel provoca Armenia şi Federaţia Rusă în regiunea Caucazului. Singura modalitate pentru a-şi extinde influenţa în această regiune a fost implicarea printr-un proxy - Azerbaidjan. Erdogan a acuzat Armenia ca fiind cea mai mare ameninţare a păcii în regiune, iar ministrul turc de externe Cavuşoglu a declarat că Turcia sprijină Azerbaidjanul, deoarece Armenia este “ocupantul”. Pentru a întări relaţia militară cu Azerbaidjanul, Turcia a s-a implicat în recrutarea de luptători sirieni din provincia Idlib şi a dotat armata azeră cu drone care au mai fost folosite în conflictele din Siria sau Libia. Franţa a fost foarte fermă în a denunţa această implicare a Turciei în Nagorno - Karabakh.

Turcia a încercat să aplice formula implicării sale în regiunile din vecinătatea sa pe care le consideră de interes. Se pot face foarte multe paralele cu implicarea Turciei în Siria, mai ales referitor la alianţa cu trupe para-militare apropiate de grupările teroriste islamice. Regimul de la Damasc nu a acceptat această alianţă şi nici Federaţia Rusă dar nu s-a putut opune eficient. Ȋn Nagorno - Karabakh alianţa a fost mai complexă: Turcia - Azerbaidjan - grupări teroriste islamice. Totuşi Turcia a acţionat cu multă precauţie în formarea acestei alianţe, din moment ce un aliat strategic al Armeniei este Iranul care s-a arătat preocupat de conflictul din Nagorno - Karabakh şi s-a oferit să medieze o soluţie de încetare a acestuia.

Conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan nu poate fi explicat exclusiv din perspectivă religioasă (creştini armeni vs. musulmani azeri), deşi o asemenea componentă există. Azerbaidjanul întreţine relaţii foarte bune cu Israelul şi cu Federaţia Rusă şi nu a fost afectat până în prezent de o întărire a elementului islamic la nivelul identităţii cetăţenilor. Pericolul este însă ca radicalizarea islamică, după modelul unor state precum Irak sau Siria sau chiar Turcia, să înceapă să se manifeste. Alianţa dintre un regim autoritar şi radicalismul islamic ar transforma Azerbaidjanul într-un factor major de instabilitate în regiune.

Problema în acest moment este că acordul de încetare a focului nu prevede şi retragerea trupelor azere şi a grupărilor teroriste islamice din Nagorno - Karabakh. Va fi foarte dificil pentru Grupul de la Minsk să obţină din partea Azerbaidjanului şi Turciei retragerea acestora. Probabil acest aspect va fi discutat direct între Putin şi Erdogan, ca parte a unui dialog care priveşte mai multe probleme ce interesează ambele ţări. Aliev, Erdogan, Putin se pot înţelege foarte bine câtă vreme au în comun trăsătura de lider autoritar. Armenia nu poate participa la aceste discuţii care îi privesc destinul întrucît este o democraţie, condusă de lideri politici legitimaţi prin alegeri libere. Armenia nu se poate baza decât pe relaţiile tradiţionale cu Federaţia Rusă şi cu Franţa, precum şi pe puterea de convingere a diasporei sale. Pericolul islamizării Nagorno - Karabakh este real, iar comunitatea internaţională ar trebui să realizeze că Turcia şi Azerbaidjan încurajează terorismul islamic pentru a-şi urmări propriile scopuri hegemonice. Orice discuţie despre rezolvarea conflictului din Nagorno - Karabakh trebuie să pornească de la extinderea mecanismelor democratice în regiune şi de la pericolul radicalismului islamic. Vor reuşi oare democraţiile occidentale să încurajeze în mod eficient democratizarea Caucazului de Sud şi transformarea Turciei într-un sat fără ambiţii de expansiune în detrimentul democraţiilor in vecinătatea sa? Deocamdată, această întrebare nu este nici măcar formulată ca atare.