Preşedintele Zelenski al Ucrainei evocă perspectiva mobilizării generale în cazul unui atac rusesc. Armata se opune: „Ideea este nerealistă“

Volodimir Zelenski FOTO EPA-EFE

Numai asta mai lipsea pentru ca anul 2020 să se încheie şi mai prost decât ne aşteptam, cu un semnal direct mai mult decât neliniştitor care vine din Ucraina, spaţiul peste care tensiunile se pot acumula în orice moment.

Şi iată, în urmă cu patru zile, tânărul preşedinte al Ucrainei vecine şi prietene, chiar frăţeşti, într-un interviu acordat colegilor de la Focus.ua, a anunţat pe un ton solemn că în cazul în care Federaţia Rusă va lansa un atac plecând de pe aliniamentele şi folosind enorma forţă militară deplasată în Crimeea, Kievul va răspunde prin anunţarea mobilizării generale pentru a lupta împotriva ruşilor. A mai spus că o asemenea dezvoltare a evenimentelor înspre conflict militar generalizat ar fi o catastrofă şi că nici măcar nu vrea să se gândească măcar la asta - este împotriva unui asemenea situaţii şi şi-ar dori să nu se materializeze niciodată. Dar asta nu înseamnă că autorităţile nu ar fi gata, nu sunt gata să mobilizeze întreaga populaţie a ţări capabilă să poarte arme, în scopul de a opri ofensiva inamică şi a goni invadatorul de pe teritoriul naţional.

„Într-o asemenea eventualitate, toată lumea va fi mobilizată, toţi bărbaţii şi femeile. Va fi un lucru rău pentru poporul ucrainean. Şi sper că Rusia înţelege foarte bine acest lucru... Sunt împotriva acestui lucru, Sper să nu fie posibil. Altfel, va fi un mare război“ - a afirmat Zelenski, declaraţie care, în clar, statuează faptul că opţiunea luată în considerare, împreună cu liderii armatei, ar fi formula cunoscută şi nouă, a „războiului întregului popor“, perspectivă în care apăruseră unităţile gărzilor patriotice cu planurile de luptă desfăşurate pentru „apărarea fiecărei fabrici şi uzine“. Ideea care s-a văzut cât de valoroasă a fost şi cu ce entuziasm a fost pusă în aplicare.

Ideea nu este nouă, revine anual în discursul prezidenţial, luată foarte în serios atâta timp cât - aşa cum este normal - în spatele vorbelor stă şi semnalul de putere corespunzător, adică alinierea pe poziţii comune a forţelor armate şi a celor de securitate deoarece, în principiu, asta este garanţia exercitării puterii şi coeziunii unui sistem, în Ucraina sau oriunde în altă parte. Cu atât mai mult în state mici, nesigure, cu o clasă politică plină de resentimente şi căutând doar surse externe de credibilizare, poziţia armatei se poate dovedi determinantă în moment de criză profundă, cum era regula în orice democraţie bananieră.

Din această cauză, momentul de acum din Ucraina mi se pare că iese din scenariul obişnuit. Chiar dimpotrivă şi este foarte important să vedem ce înseamnă asta şi care vor fi termenii în care se vor desfăşura evoluţiile următoare.

În acest sens, cu destulă îngrijorare, notăm replica imediată dată lui Zelenski de către unul dintre cei mai importanţi lideri politico-militari din Ucraina, Serhy Krivonis (foto), Secretar adjunct al Consiliului Naţional de apărare şi securitate care, într-o declaraţie prezentată de NV şi preluată de 112 UA, prezintă un punct de vedere deosebit de interesant, în contradicţie cu cel al preşedintelui Zelenski care-i este comandant suprem. Şi iată ce spune:

„Ideea preşedintelui Volodimir Zelensky de a face o mobilizare a femeilor şi bărbaţilor în eventualitatea unui atac rusesc venit din Crimeea este nerealistă, în principal datorită faptului că cei mai mulţi din ucrainieni nu sunt pregătiţi din punct de vedere ideologic pentru asta... Aceşti oameni (anturajul preşedintelui, n.red) spun preşedintelui că sunt în stare să facă asta (adică să mobilizeze masiv femei şi bărbaţi în cazul unui nou atac din partea Rusiei, n.red). Dar noi care am trecut prin toate astea şi am văzut o asemenea situaţie în viaţa noastră aici, înţelegem foarte bine că, fie şi în cazul în care teoretic am putea mobiliza femei şi bărbaţi - chiar şi acest caz, sunt persoane în stare să mânuiască armele respective? Nu. Vor oamenii să facă asta? Nu.“

Soluţia de viitor, spune domnul general, ar fi ca statul să înceapă să educe rezerva mobilizabilă, mai ales din punct de vedere ideologic. Interesantă această idee de revigorare a unui solid învăţământ ideologic, patriotic, naţionalist şi eventual ilustrat de exemplele eroice ale unui Bandera - ucigătorul de ruşi.

În acelaşi timp, mai avem şi declraţia ministrului de Externe Kuleba, care a folosit şi el un termen mai rar utilizat în discursul politic corect de acum, spunând că „obiectivul pe termen scurt al Ucrainei în relaţia cu Rusia este legat de principiul coexistenţei paşnice“.

Cine are dreptate şi teza cui va fi demonstrată validă este subiectul piesei care începe să se joace acum în Ucraina. Pe de o parte, Zelenski ştie foarte bine că este în descreştere entuziasmul intern pentru o aventură militară de de mari dimensiuni. Ar trebui să aibă bani şi mijloace militare pentru o campanie deosebit de intensă, pe tot teritoriul naţional şi cu implicarea tuturor tipurilor de forţe din dotare. Aşa cum arată statisticile de acum, dată fiind descrierea echilibrului între armata regulată ucraineană şi forţele ruse, ar fi total în favoarea Mosovei. Şi vorbim, evident, doar de un conflict în care ruşii ar utiliza doar arme convenţionale.

Şi atunci?

Există două variante de răspuns. Prima, să sperăm cea mai credibilă, este că diferenţa între punctul de vedere al lui Zelenski şi cel al generalului Krivonis nu este decât un joc pentru uzul mass-media, posibil în intenţia maximizării unei poziţii de forţă pentru Zelenski. Dar, pe fond, realitatea de care vorbeşte generalul este evident cunoscută, aşa cum este palpabilă, spun unii colegi de la Kiev, lipsa de entuziasm a tineretului de a se duce la un război pe care ucrainienii sigur că-l vor pierde într-o confruntare unu la unu.

Ar mai fi o variantă, cea în care politicienii ucrainieni ar spera, ca pe vremea deja apusă, că americanii vor decide trimiterea de trupe şi vor prelua întreg greul războiului, eventual dublaţi de câteva ţări europene care ar vrea să trimită forţe de sprijin. Sunt ţări europene, membre NATO şi UE, care ar răspunde imediat unei chemări la acţiune, cu Polonia, Lituania şi România în frunte.

În fine, mai există varianta ca armata să se opună direct lui Zelenski, nu din cauza unei atitudini diferite faţă de Moscova sau a lipsei de dorinţă de a recupera Crimeea (dar să nu uităm că au de recuperat şi întregul Donbass), ci de refuzul de a trimite la măcel sigur oameni nepregătiţi şi neantrenaţi. Confruntarea ulterioară poate deschide situaţia unui război civil, al doilea simultan în Ucraina. Perspectivă de coşmar.

Dar, dacă miza este Crimeea, întrebarea - deschisă sau nu - este de a şti care ar fi circumstanţele în care, într-un moment extrem în care forţele ruseşti ar fi foarte aproape să distrugă ultimele elemente ale armatei populare ucrainiene şi dezastrul să fie iminent, ar fi posibil ca la nivelul comunităţii internaţionale să se decidă o intervenţie umanitară, eventual acceptând condiţiile ruse în Consiliul de Securitate?

Este un scenariu posibil? Orice nebunie este teoretic posibilă, dar, în acest caz, Zelenski are dreptate: ar fi o tragedie uriaşă şi costurile ar fi uriaşe. De ce? Priviţi la „zonele de interdicţie“ pe care le au deja stabilite diversele instalaţii militare aduse în Crimeea, sunt deja operaţionale, lor adăugându-se semnificativa putere de foc de care dispun navele din Flota rusă a Mării Negre.

Datele sunt cunoscute şi verificate. Atunci de ce preşedintele Ucrainei evocă cel mai sângeros scenariu posibil? Ce ştie? În ce conjunctură poate câştiga şi, astfel, să fie elementul care poate debalansa raportul de forţe est-vest în favoarea Occidentului?