Relevanţa observaţiilor pare să vă fi stârnit interesul polemic, ceea ce este foarte bine. Atunci când analizaţi text, nu uitaţi că este vorba despre rezultatul unui nou tip de demers, al unei discipline care se dezvoltă continuu, cea a geografiei demografice. Specialiştii acestui domeniu sunt acum integraţi în toate celulele de analiză al unităţilor strategice de prognoză şi analiză de risc ale diverselor instituţii naţionale cu atribuţii de securitate. Cu atât mai importantă le este munca cu cât, din ce în ce mai mult, foarte multe dintre conflictele contemporane tind să prezinte carcteristica războiului civil, dus între comunităţi etnice ale aceluiaşi stat şi producând masive deplasări de populaţie, spontane şi incontrolabile. Şi, totdată, repunând în discuţie frontierele existente. 
 
Limitele etnice şi cele de stat
 
Ponderea problemei etnice a fost în aparenţă primordială în ce priveşte modificările de frontieră între 1918-1940.
 
Anexarea sudului Maramureşului, Bucovinei şi Basarabiei s-a făcut în numele dreptului popoarelor de a dispune de propriul lor destin, în ideea de a reuni în cadrul aceluiaşi stat ceea ce fusese până atunci o naţiune dispersată.
 
Totul ar fi fost foarte bine dacă, după constituirea României Mari, nu ar fi rămăas oarecare ambiguităţi.
În primul rând, popularea românească în regiunile nou dobândite în zonele de Nord şi Est ale ţării nu era una uniformă. Zone întregi din regiunea frontalieră erau populate majoritar de slavi şi ar fi trebuit, urmând aceeaşi logică ce stătuse la baza atribuirii acestor teritorii către statul român, să facă obiectul unui redecupaj care nu era imposibil din moment ce deja avusese loc în cazul Maramureşului.
A apărut deci conceptul zonei de “populare istorică”, singurul în stare să ofere o justificare totală a ocupării totale a Bucovinei, posesiune moldovenească până în 1775 dar care, mai apoi, datorită unei politici coloniale intense a Habsburgilor, asistase la o o schimbare în defavoarea elementului românesc a raportului de forţe faţă de celelalte grupe etnice.
 
 În 1910, românii nu reprezentau mai mult de 38% din totalul populaţiei din provincia respectivă, faţă de 42% ruteni, masiv prezenţi în zona de nord.
 
Vedem că, dacă ideea “continuităţii de populare a teritoriului” ar fi primat, doar sudul provinciei, majoritar românesc, ar fi fost alipit României. În cel mai rău caz, luând în considerare faptul că ucrainenii constituiau începând cu 1880  grupul etnic cel mai numeros, întreaga provincie ar fi putut bascula înspre Republica Democratică Ucraineană,  mai apoi rapid fagocitată de Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.
 
Absenţa unei elite intelectuale ruteno-ucrainene relevante, credibilă pe scena internaţională şi influentă în rândul masei rurale a rutenilor explică de ce – în ciuda unei tentative de a instaura un control ucrainean asupra provinciei în numele Republicii Ucrainene – au fost privilegiate revendicările româneşti. În afară de aceasta, nevoia de a se constitui o stavilă împotriva bolşevicilor, lanţ din care România urma să constituie un element esenţial în contextul unei totale dezorganizări a Republicii Democratice Ucrainene, explică de ce argumentele reprezentanţilor români la Saint-Germain, printre care cel al continuităţii istorice a populării teritoriului, au putut fi reţinute pentru a legitima prezenţa lor în Bucovina.
 
Cele mai multe dintre grupurile etnice au acceptat destul de bine ocupaţia românească, cu atât mai mult cu cât partidul românesc dominase mereu viaţa politică din dieta locală.
 
Şi în Bararabia de nord s-a pus problema continuităţii istorice a populării teritoriului. Anexarea provinciei, majoritar locuită de ucraineni şi de ruşi, a fost justificată de faptul că Basarabia era o fostă provincie moldovenească anexată în mod arbitrar de Imperiul Rus în 1812.
 
Luându-se în considerare că legitimitatea istorică a Statului moldovenesc asupra acestei regiuni dar şi faptul că, la scara întregii Basarabii, elementul românesc rămânea majoritar, regiunea Hotin a fost inclus în România Mare.
 
În Basarabia de sud, raportul între elementul românesc şi celelalte grupuri etnice (bulgari, găgăuzi, germani, ruşi, ucraineni) era defavorabil românilor, ei neconstituind o populaţie omogenă pe anamblul teritoriului regiunii. Prezenţa unei fortăreţe, cea construită de moldoveni la Cetatea Albă, la sfârşitul sec. XV, ocupată apoi reconstruită de genovezi, lituanieni, tătari, turci şi ruşi, a constituit mult timp, pentru cei care încercau să justifice acest lucru, singura probă tangibilă a legitimităţii româneşti în această zonă.
 
Un peisaj etnic transformat
 
Astăzi, ca urmare a numeroaselor deplasări de populaţie precum şi a politicilor de asimilare demarate după finele celui de-al Doilea Război Mondial – dintre care cea mai cunoscută este politica de “sistematizare a diferenţelor naţionale” declanşată de Cauşescu începând cu 1974 – peisajul etnic s-a schimbat în mod radical.
 
Eficacitatea acestor politici pare să fie demonstrată de rezultatele recensămintelor: 71,9% români în România anului 1930, 73,1% în 1940, 85,7% în 1956, 88,1% în 1977, 89,4% în 1992 şi 89,5% în România anului 2002.
 
 
Ca în România, asimilarea elementolor alogene din Ucraina a fost intensă imediat după finele celui de-al doilea Război Mondial. Ea se explică prin brutalitatea metodelor folosite: deportări (mai ales în Siberia, dar şi în Asia Centrală), eliminarea fizică a elitei intelectuale, substituirea acesteia cu rusofoni sau ucrainofononi, implantarea masivă a unei populaţii importate din Rusia sau din alte regiuni ale Ucrainei care fuseseră devastate de conflicte. Această politică intensă de reducere a populaţiilor minoritare, dusă în mod deschis până în 1953, a devenit, după moartea lui Stalin, o politică de asimilare culturală sau lingvistică, vizând mai ales generaţiile care nu cunoscuseră războiul. Mijloacele considerabile de care dispunea poltica educaţională în URSS explică în mare măsură succesul politicii de asimilare care nu s-a limitat doar la populaţiile minoritare, ci a vizat şi o mare parte a populaţiei ucrainene.
 
Amestecul elementelor alogene şi fuziunea lor în elementul ucrainean sau rus s-a încetinit considerabil odată cu începutul anilor 90 şi obţinerea independenţei de către Ucraina, resurecţia identitară ucraineană fiind însoţită şi de cea a minorităţilor noului stat, observându-se chiar apariţia unui fel de regionalism exacerbat a etnosului ucrainean. Cu toate acestea, procesul continuă în mod aproape firesc, cu un factor nou în plus: întărirea elementului ucrainean în defavoarea populaţiei ruse sau rusificate: 73,6% ucraineni şi 21,1% ruşi în 1992, iar în 2001 sunt 77,8% ucraineni şi 17,3% ruşi.
 
 
 
O frontieră istorică?
 
Actuala frontieră care separă statele român şi ucrainean, moştenire a celui de-al doilea război mondial, nu corespunde nici unei linii de demarcaţie etnică, nici unui mai vechi decupaj teritorial.
Frontiera separă de la vest spre est provincii istorice cum ar fi Maramureşul, împărţit acum între Transcarpatia (Ucraina) şi Maramureş (România) sau cu Bucovina împărţită între Oblastul Cerniţchi (Ucraina) şi Judeţul Suceava (România). Basarabia de nord şi Ţinutul Herţa au fost adăugate noii entităţi teritoriale , reluând în mare desenul Bucovinei de nord, iar Basarabia de sud (denumită şi Bugeac) a fost împărţită între Republica Moldova şi Ucraina.
 
Se constată uşor că frontiera rezultată în urma evenimentelor din 1941, prin adăugarea teritoriilor cucerite de România, apoi după independenţa Ucrainei, a condus la formarea unei frontiere care nu reflectă niciuna dintre vechile construcţii statale sau regionale.
 
 
 
Maramureşul, teritoriu care a depins în întreaga sa istorie de coroana Ungariei, este astăzi împărţit între Ucraina şi România fără ca cele două regiuni născute din acest decupaj să revendice cu adevărat o istorie comună.
 
Transcarpatia se îndreaptă din ce în ce mai mult spre autonomie într-un spaţiu pe care mulţi, la Ujgorod, Hust sau Munkatcevo, doresc să-l redenumească Rutenia subcarpatică . În ce priveşte Maramureşul, regiunea tinde din ce în ce mai mult să se identifice drept depozitarul tradiţiilor populare şi spiritului românilor din Carpaţi.
 
Bucovina, rezultat al anexării centrului istoric al Statului moldovenesc de către austrieci în 1775, rămasă provincie autonomă până în 1918, rămâne încă foarte prezentă ca referinţă teritorială în sufletul locuitorilor de o parte şi cealaltă a frontierei. Decupajul actual al regiunii Tcherniţchi, precum şi cel al regiunii Suceava, nu corespund întrutotul limitelor teritoriale ale fostei provincii austriece. Bucovinei de nord i-a fost adăugat Ţinutul Herţa, cel care, până în 1940, ţinea de regiunea Dorohoi, iar Basarabia de nord, pe atunci “Regiunea Hotin” în organizarea administrativă românească şi mai înainte extremitatea nordică a provinciei Basarabia din Imperiul rus.
 
Autorităţile române au adăugat Bucovinei de sud o întreagă regiune administrativă formată din fosta regiune Baia şi nordul regiunii Neamţ, reprezentând practic o treime din suprafaţa întregului ansamblu. În perioada imediat după război, în cadrul reorganizării teritoriale a ţării, devenită Democraţie Populară, Judeţul Suceava, cuprindea chiar actualul Judeţ Botoşani, ceea ce-l făcea să acopere aproape integral desenul fostei rgiuni Tcherniţchi. Această reorganizare lasă să se creadă că românii doreau să creeze o contrapondere noii construcţii apărute în nord, rezultată din spargerea Bucovinei istorice.
 
Partea Basarabiei de sud ataşată Ucrainei (de la Ismail la Belgorod), unde elementul ucrainean este net preponderent după dispersarea minorităţii germane, constituie acum partea de vest a regiunii Odessa. 
 
 
Frontiera româno-ucraineană, rezultat al ambiţiilor expansioniste staliniste, împarte deci trei regiuni istorice de la vest spre est: Maramureş, Basarabia şi Bucovina, conducând la formarea unor noi entităţi regionale care, în cazul unor dintre ele, posedă acum puternice identităţi proprii. (...)
 
Valoarea simbolurilor naţionale

Dacă, azi, motivaţiile economice prevalează în rezolvarea problemelor legate de frontiere, traseul său actual nu poate fi explicat în totalitate din această perspectivă.

Bucovina, construcţie teritorială austriacă, dar leagăn geografic al Statului moldovenesc, adăposteşte un număr important de monumente sau de locuri ce au o puternică simbolistică naţională.

Ni se pare că linia frontierei din această zonă între România şi Ucraina este legată mai puţin de voinţa de a separa două grupe etnice cât cea de a exclude din teritoriul sovietic, apoi ucrainean, o serie de localităţi simbolice a căror prezenţă ar fi fost stânjenitoare pentru pretenţia de a justifica legitimitatea teoriei conform căreia nordul Bucovinei ar fi o regiune istorică ce ar aparţine de drept Ucrainei.

Frontiera care taie Bucovina de la vest la est, este chiar în inima zonelor cu populaţie urcaineană, românească, apoi din nou ucraineană.

După estimările noastre, aceasta face ce aproximativ 500.000 de români să trăiască în Ucraina şi 90.000 de ucraineni să trăiască în România, dar traseul frontierei a evitat conştiincios să încorporeze în teritoriul ucrainean celebrele mănăstiri moldoveneşti din Bucovina fondate de Ştefan cel Mare şi urmaşii săi.

Pe de altă parte, teritoriul ucrainean înglobează capitala religioasă a credincioşilor ruşi de stil vechi, instalată în Bucovina începând cu secolul al XIX-lea. Această anexare părea să permită atunci sovieticilor să distrugă la sursă un vector esenţial de propagare a ideilor contestatare către URSS, acolo unde se găsea majoritatea credincioşilor ortodocşi de stil vechi, 20 de milioane de persoane subordonate către “Belaia Krinitza”.

Distrugerea parţială a sanctuarului credincioşilor ortodocşi de stil vechi – mişcare religioasă persecutată în Rusia începând cu sec. XVII - şi care, în consecinţă, îşi dezvoltase o cpacitate remarcabilă de a rezista persecuţiilor de tot felul, trebuia să ducă la dezorganizarea şi distrugerea definitivă a acestui curent religios, adversar hotărât al regimului sovietic.

Azi, aspectul moscovit al bulbilor verzi ai bisericilor acestui loc reprezentativ pentru spiritualitatea rusă, acum doar la câţiva metri de frontiera română, tinde să crească legitimitatea traseului friontierei în aceste locuri, conferind un aspect profund slav acestei zone populată totuşi în majoritater de români.

Înainte de toate, mizele strategice şi economice

Se poate ca istoria problematică a frontierei care separă România de Ucraina să nu se poată explica prin interesul pe care un stat sau altul îl poartă minorităţilor răspândite pe un teritoriu străin – ceea ce, totuşi, rămâne, chiar şi azi, principalul motiv avansat pentru păosibile modificări de frontieră cu ocazia întâlnirilor bilaterale care reunesc în mod regulat diplomaţii din cele două ţări.

Dacă anexarea Basarabiei răspundea voinţei sovietice de a spăla cumva afrontul din 1918, anul în care provincia a fost anexată României, ocuparea Bucovinei de nord, ultimul dintre argumentele etnice, era justificată de constituirea unei frontiere lineare uşor de apărat şi mai ales prin dobândirea Cernăuţiului, ceea ce permitea trupelor sovietice să controleze axele feroviare Odessa-Cernăuţi şi Cernăuţi-Liov, căi esenţiale pentru asigurarea securităţii şi aprovizionării în noile frontiere de vest ale URSS.  Din punct de vedere economic, aceste linii de cale ferată permiteau dezenclavizarea Galiţiei orientale şi dezvoltarea sa industrială, permiţându-i legătura cu un port de primă importanţă strategică, Odessa.

În fine, problema frontalieră româno-ucraineană se poate pune în continuare din punctul de vedere al intereselor economice deoarece, azi, dacă producţia de cărbune nu reprezintă un interes vital pentru ucraineni, cu atât mai puţin pentru români, lucrurile nu stau deloc aşa atunci când vorbim despre problema controlului resurselor petroliere din Marea Neagră. Interes strategic major care justifică, de o parte şi de alta, scoaterea de la naftalină a vechilor subiecte conflictuale aşa cum ar fi “indiscutabila apartenenţă istorică” a uneia sau alteia dintre provincii, sau situaţia românilor sau ucrainenilor care trăiesc în străinătate, suscitând declaraţii inflamate care, cu toate acestea, maschează cu greu dezinteresul statelor în tranziţie pentru destinul minorităţilor lor...

Din lipsă de spaţiu, am omis prezentarea unui capitol al lucrării, dar puteţi accesa aici integralitatea textului, cu recomandarea de a arunca o privire şi asupra surselor consultate, eventual deschizând mai departe şi link-urile existente.