INTERVIU Publicistul mureşan Lazăr Lădariu: "Parlamentul este cam departe de aşteptările românilor"

Lazăr Lădariu crede în eternitatea ASTREI.

Rar mi-a fost dat să cunosc, să ascult şi să observ un ardelean atât de cumpătat,  dar care are un condei - şi azi scrie doar cu stiloul! - scăpărător, un discurs în care ochii minţii sale privesc spre  portretele înaintaşilor neamului, precum cel adorat, al lui Avram Iancu, aflat pe peretele din spatele biroului său. Un compatriot supus doar adevărului, ca oricare alt român într-adevăr liber.

LAZĂR LĂDARIU este poet, publicist, preşedintele Despărţământului Judeţean Mureş al ASTREI.

Născut la 25 martie 1939, în Idicel-Sat, Mureş, absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, este în prezent redactor-şef al cotidianului „Cuvântul liber” din Târgu-Mureş. 

A publicat următoarele cărţi: „Mureş, pe marginea ta…” (1969, folclor poetic, împreună cu Serafim Duicu); „Epopeea de pe Mureş” (1985, împreună cu dr. Grigore Ploeşteanu şi Vasile T. Suciu), „Râurile se întorc la izvoare” (carte de reportaj, 1984); „Câmpuri cosite de ceaţă” (poezie, 1985); „Doar lumina deasupra” (versuri, 1986); „De pe celălalt mal” (versuri, 1991); „Starea de veghe” (publicistică, 1992); „Dimineţi fără coloane” (versuri, 1994); „Planete pentru iscoadele albe” (versuri, 1995); „Transilvania din suflet” (publicistică, 1996); „Ieşirea din iarnă” (versuri, 1997), „Zăpezi dilematice” (versuri, 1999); „Prezent!” (publicistică, 2000); „Onomastica ierbii” (versuri, 2001); „Veghe cu fluturi” (versuri, 2002); „Furată, trădată mereu…” (publicistică, 2003); „Vânătoare de umbre” (versuri, 2004); „Sub norii de plastic” (poezii, 2005); „Litaniile cerului” (poezii, 2006); „Trecerea râului” (poezii, 2007); „Martor” (publicistică, 2008); „Vâslele timpului” (antologie de poezie, 2009); „Naşterea umbrei” (poezii, 2009); „Plăcuta zăbavă” (publicistică literară, 2010); „Pentru credinţă, neam şi ţară – ASTRA meleagurilor mureşene” (memorialistică, 2010, împreună cu Mariana Cristescu); „Vecerniile memoriei” (versuri, 2011); „Memorii. File de jurnal. Confesiuni” (memorialistică, 2012); „Secunda de pământ” (versuri, 2013); „În numele adevărului”, publicistică, 2013). 

Au scris despre cărţile sale: Alex Ştefănescu, Laurenţiu Ulici, Cornel Moraru, Iulian Boldea, Mihai Sin, Zaharia Sângeorzan, Traian T. Coşovei, Nicolae Băciuţ, Valentin Marica, Mariana Cristescu, Constantin Crişan, Gheorghe Perian, Constantin Sorescu, Adrian Popescu, Vasile Dan, Cristian Stamatoiu, Cristian Livescu, Gellu Dorian, Ştefan Melancu, Gheorghe Mocuţa, Marian Barbu, Mioara Kozak, Elena M. Cîmpan, Răzvan Ducan, Darie Ducan, Cezarina Adamescu...

Alte repere civice notabile: prezent în dicţionare şi antologii; laureat cu şapte premii literare ale Asociaţiei Scriitorilor, Filiala Mureş; deputat de Mureş, în legislaturile 1992-1996; 1996-2000, în Parlamentul României; preşedinte al Despărţământului Central Judeţean Mureş al ASTREI; „Cetăţean de Onoare” al Târgu-Mureşului; membru al Uniunii Scriitorilor din România (1988) şi al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (1975).

                                      ROMÂN CU IDENTITATE ARDELENEASCĂ

- Cum se vede azi, din inima Transilvaniei, Parlamentul de la Bucureşti?

- Cam departe faţă de aşteptările românilor. Uneori chiar foarte departe! 

O spun ca fost deputat de Mureş, în Parlamentul României, în două mandate: 1992-1996; 1996-2000, perioadă în care, incredibil azi, erau 29 de membri ai Uniunii Scriitorilor! 

Multe li se pot reproşa aleşilor neamului într-o situare a lor, din ce mai accentuată, dincolo de interesul naţional, de interesul general agresat de interesul de gaşcă, de interesele personale ale „băieţilor deştepţi”, într-o atitudine cu consecinţe catastrofale asupra unei Românii azi în derivă. 

Pe atunci nu se auzea măcar de parlamentari cu dosare penale, arestaţi şi condamnaţi! 

Acest Parlament a pierdut, înainte de toate, acea atât de necesară legătură cu OMUL, cu cei care i-au trimis pe deputaţi şi pe senatori acolo să le apere interesele, nu să-şi rotunjească averile! 

În această deteriorare a relaţiilor interumane, locul exigenţei valorice a fost luat de goana după averi, după o îmbogăţire rapidă. 

Lipsesc, din păcate, aleşilor nu doar replicile atitudinale, ci şi acelea plecând dintr-o conştiinţă, în primul rând! 

Ce doresc, ca român? Puterea aceea a ambiţiei şi aroganţei să fie învinsă acolo de spirit! 

Ce reproşez aleşilor neamului? Multe! Dintre ele, indiferenţa lor o acuz. 

Aş fi dorit, ca român cu identitate ardelenească, o atitudine fermă faţă de cei care confundă Transilvania cu o Siberie, cu un sat fără câini, faţă de acei inşi care, aici, în Ardeal, în Transilvania, leagănul naşterii neamului nostru românesc, dorind să acorde caracterului minoritar, care nu creează legitimitate istorică, priorităţi absurde, vor tocmai ce nu se poate: autonomia teritorială, pe criterii etnice, a unui aşa-zis Ţinut Secuiesc, de fapt o revenire, sub o formă cosmetizată, la fosta Regiune Autonomă Maghiară, de sorginte stalinistă, de tristă amintire, cu steaguri secuieşti şi ungureşti pe instituţii ale Statului Român. 

Ceva ce bunul-simţ, orice minte limpede şi sănătoasă nu pot accepta. 

Toate guvernele de până acum, Parlamentul, din 1990 încoace, au cedat şi au făcut compromisuri costisitoare în faţa celor stăpâniţi de o lăcomie intratabilă, posedaţi de frustrările lor de nemulţumiţi într-o Românie care nu doar drepturi la standarde europene, ci şi privilegii şi supradrepturi le acordă! 

Aşadar, o necesară trezire se impune!

Cam aşa se vede de aici, din Transilvania, Parlamentul de la Bucureşti!

                                                      SĂ FII MÂNDRU CĂ EŞTI ROMÂN!

- Ce mai înseamnă acum patriotismul, pentru europenii care trăiesc în spaţiul intracarpatic?

- La 29 decembrie 1993, într-o alocuţiune parlamentară, rostită în Camera Deputaţilor, afirmam în faţa aleşilor neamului, unii cu gura până la urechi într-un rânjet tâmp, că patriotismul trebuie să fie un sentiment înălţător, nu o ruşine, cum îl consideră unii.

Că trebuie să fii mândru că eşti român!

O afirmaţie plecând din acea necesară menţinere intactă a fiinţei naţionale şi a valorilor statului de drept, din grija pentru o mai curată şi frumoasă limbă românească, pentru o cultură naţională.

De fiecare dată, atunci când cineva mă întreabă ce părere am, ca ardelean, despre patriotism, fac, imediat, trimitere la acea precizare a istoricului Alexandru Papiu Ilarian, ministru al Justiţiei pe timpul domnitorului Cuza, în cabinetul condus de Kogălniceanu.

Cerându-i-se să definească patriotismul, istoricul răspundea că aici, în Transilvania, a fi patriot şi naţionalist român „una şi aceeaşi este!”.

Noi, cei care credem, cu tărie, în „Transilvania românească, eternă şi nedespărţită” – cum se exprima Liviu Rebreanu –, ştim bine că a fi patriot român, dar şi naţionalist, precum francezul, neamţul, grecul, ungurul, în sensul acelui naţionalism curat, luminat, care a dat şi „Şcoala Ardeleană”, echilibrat, tradiţional ardelenesc, nu înseamnă a fi împotriva cuiva.

A-ţi iubi Patria, vatra moşilor şi strămoşilor, locul obârşiilor care te-au dat lumii, pământul înaintaşilor lăsat moştenire, tradiţiile, nu înseamnpă a urî pe cineva, a fi duşmanul cuiva!

Din păcate, pentru unii români patriotismul ar fi „un sentiment perimat”. Din păcate!

                                                   ÎN NUMELE UNOR ADEVĂRURI TUTELARE

- În numele căror adevăruri vă exprimaţi în paginile ziarului „Cuvântul liber” din Târgu-Mureş, pe care îl conduceţi de ani buni?

- Lupta mea, în întreaga viaţă, a fost în numele adevărului!

Într-o vreme a permanentelor tensiuni din societatea românească şi a stării neîntrerupte de veghe, în paginile ziarului „Cuvântul liber”, pe care îl conduc de 24 de ani, ziar cu apariţie în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, în această existenţă cu atâtea sincope, cu o istorie atât de învolburată, cu acea responsabilitate decurgând din raţiune, din logica lucrurilor, încerc să mă exprim, mereu, în numele unor adevăruri tutelare: muncă, cinste, loialitate, respect reciproc, trudă pentru ridicarea Patriei comune, credinţă în Dumnezeu, în Biserica Neamului şi în Armata Ţării. 

Ca român - cu pământul mereu simţit sub tălpi, cu o totală dependenţă faţă de neamul meu, şi nu faţă de Puterea trecătoare, de politica în care nu există sentimente, ci doar interese, care politică ar trebui să fie mai smerită în faţa culturii, faţă de traiul zilnic al românului, convins de acel calm al realului şi al valorii, în zilnica gimnastică a implicării - cred în valorile morale ale neamului meu, în cultivarea sentimentului naţional.

N-am făcut, nu fac şi nu voi face, la anii mei, ca român care azi nu fac parte din nicio grupare politică, genuflexiuni în faţa Puterii şi a mai-marilor zilei!

Este, înainte de toate, o chestiune de demnitate!

În acest spectacol al supravieţuirii prin hăţişurile şi pâclişurile postdecembriste, am refuzat, de fiecare dată, rolul de învins.

Nu cu detaşare doar, ci cu o implicare directă, cu exigenţă, m-am străduit să dau personalitate ziarului „Cuvântul liber”, slujind adevărul, făcând parte din „acea generaţie a cărţii”, cum se exprima un critic literar, ca gazetar şi scriitor.

Mă preocupă soarta neamului meu, a traiului său zilnic, dar şi soarta culturii naţionale, cu acea implicare directă, cu acel impact zilnic în tumultul cotidian.

Asta o fac de 53 de ani, cu condeiul în slujba adevărului!

Asta o fac şi azi, cu sentimentul reîntoarcerii zilnice la spiritul naţional, la adevărurile problemelor de fond ale existenţei.

                                                    "DULCI FRAŢI DE DINCOLO DE PRUT"

- Sunt sensibili transilvănenii, la necesara revenire a râului Prut la condiţia de curs de apă curgătoare în interiorul României reîntregite, prin unificarea celor două state româneşti?

- Noi, ardelenii, care amar de vreme am fost sub apăsările timpurilor imperiale austro-ungare, cred că îi înţelegem cel mai bine pe fraţii basarabeni şi bucovineni, rupţi, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, de România, Ţara-Mamă.

Grigore Vieru cu Lazăr Lădariu

Îi cuprindem, ca ardeleni, pe fraţii noştri români basarabeni, în spaţiul românesc, nu în unul imaginar, ci în cel necesar rotund atât de real, dorit de toţi cei cu simţire comună.

Nu printr-o poziţie a indiferenţei declarative, ci chiar cu acea doză de sacrificiu al implicării şi al unei conştiinţe naţionale, cu acel sentiment de reală înfiorare şi de totală abnegaţie românească.

Să nu se uite că fraţii sunt şi rămân fraţi oriunde s-ar afla.

Că, dacă te tai la degetul cel mic sau la cel mare, mâna te doare la fel.

Mereu mă gândesc la momentul în care „Prutul în ştreang” nu va mai fi apă despărţitoare, de graniţă între fraţii aceleiaşi ţări româneşti, fiind un singur popor, cu o singură limbă şi un singur pământ, dar „şi cu un singur mormânt/ la Putna lui Ştefan cel Mare” – cum spunea poeta Leonida Lari.

Când spun asta, îmi vin în minte versurile poetului de expresie europeană, Grigore Vieru, prea vremelnic plecat dintre noi la Domnul: „Din Basarabia vă scriu,/ Dulci fraţi de dincolo de Prut,/ Vă scriu cum pot/ Şi prea târziu,/ Mi-e dor de voi/ Şi vă sărut...”

Lazăr Lădariu, în centrul imaginii, cu Grigore Vieru, Doina şi Ion Aldea Teodorovici

Şi nouă, de cei de dincolo de Prutul încă plângând, ne este dor, îi îmbrăţişăm şi-i sărutăm frăţeşte !

                                                                     "CINSTE ŞI GRAMATICĂ!"

- Anul acesta, pe răbojul vieţii dumneavoastră se mai trage o linie. Privind înapoi, ca mureşean calm, cu simţul fin al umorului ardelean, ce credeţi că aţi reuşit şi ce nu, în jurnalismul promovat de dumneavoastră după 1989?

- Dacă Părintele Îndurărilor va avea grijă de mine, aşa cum a avut şi până acum, la 25 martie, de Buna Vestire, voi împlini 75 de ani!

E greu, e nostalgic să priveşti înapoi, parcurgând, în memoria întoarcerii în timp, cele 75 de jaloane, fără a realiza că sunt prea multe momentele demne de a fi evocate, fără a-ţi aminti de tristeţi şi neîmpliniri care ar trebui, firesc, uitate.

Uneori deziluziile vin în cascadă, într-un timp al vremurilor atât de agitate, atât de complexe din punct de vedere social.

Privind în urmă cu necesara luciditate, după cele vreo 40 de cărţi publicate, după vreo 20.000 de articole scrise, după cele şapte premii ale Asociaţiei Scriitorilor Mureş, după „Fibula de la Suseni” şi „Placheta Eminescu”, după toate distincţiile judeţene decernate, constaţi nu doar aplauze, ci, uneori, şi invidie.

Aici, în Ardeal, nu suntem înconjuraţi numai de statuile înaintemergătorilor, ci şi de neprieteni. Din păcate!

La capitolul „reuşite” situez acest ziar „Cuvântul liber”, al românilor mureşeni, apărut în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, cu o receptare de invidiat din partea cititorilor, nu doar o flacără argheziană „de o zi”, ci şi steag şi baricadă de luptă în numele adevărului.

Regret, însă, că, atunci când ar trebui să fie mai uniţi, românii sunt prea dezbinaţi, prea repede cuprinşi în acel „blestem al dezunirii”, cum spunea cândva Vasile Pârvan.

Îi doresc pe români legaţi prin tradiţia aceea prin care am rezistat tuturor învolburărilor aici, la Porţile Răsăritului.

Să fie veşnic uniţi!

Iar ca gazetar albit atâţia ani în „salopeta de cuvinte” a scrisului, îmi doresc să pot continua să dau „podoabă graiului” întru „creşterea limbii româneşti/ Şi-a patriei cinstire”, conform testamentului lui Ienăchiţă Văcărescu.

Totul, cum spunea un scriitor, din grija ca nu cumva, cândva „harta limbii române să devină mai mică decât harta României.”

La cei 75 de ani, continui să-i îndemn pe colegii mai tineri într-ale scrisului, cu cuvintele lui Nenea Iancu Caragiale, cel care „simţea enorm” şi „vedea monstruos”: „Cinste şi gramatică!”.