Acesta a prezentat tema emisiunii: „s-au încheiat nu demult alegerile din Ungaria. Controversatul, dar şi popularul lider politic Viktor Orban, cel care conduce Ungaria cu o mână de fier de ani buni, a rămas la putere. Asta înseamnă că a ştiut să joace cartea proiectului politic, dar şi cea a angajamentelor morale şi emoţionale. Iar subiectele delicate la care se vor căuta răspunsuri în cadrul emisiunii sunt: a ajuns statul maghiar să suplinească ceea ce statul român nu face pentru minoritatea maghiară din Transilvania? De ce 95% dintre maghiarii ardeleni pun accentul pe ataşamentul faţă de Transilvania şi doar 10% dintre ei consideră că România este patria lor? Este Viktor Orban un produs al securităţii comuniste ungare? Unde este Bucureştiul în relaţia cu Budapesta?”

Foto: Romeo Couţi şi prof. Dan Dungaciu în Emisiunea Reporter special.

România nu a câştigat la nivel internaţional nicio bălie de comunicare cu Ungaria

Întrebare: Recenta vizită privată a preşedintelui Ungariei în Transilvania a confirmat încă o dată că strategia Bucureştiului este de a nu avea nici o reacţie la provocările, afronturile, abuzurile sau manipulările lui Viktor Orban. Este eficientă? Poate opinia publică se simte uşor lezată de această atitudine de non-combat a oficialilor români.

Dan Dungaciu: Răspunsul scurt este că această strategie nu este deloc eficientă, după cum s-a văzut în ultimii ani. Reacţia este limpede că nu trebuie să fie nici de tip isteric, nici agresivă, dar trebuie să fie o reacţie bazată pe ideea că trebuie să evităm un rău şi mai mare – adică o escaladare care nu ştim unde ne poate duce. După cum spunea mai demult un mare diplomat, relaţia României cu Ungaria este de felul următor – Ungaria se tot apropie mereu de România, pe dosarul Transilvaniei, România atunci trebuie să îi dea peste unghii; Ungaria se retrage. Iarăşi Ungaria întinde mâna spre Transilvania – România face la fel, îi dă preventiv peste unghii. Ideea care este? Nu că Ungaria ar putea lua vreodată Transilvania. Dar reacţia Bucureştiului trebuie să vină prompt, pentru că dacă România nu are o reacţie astfel încât Ungaria să-şi retragă mâinile, mâna Ungariei se duce tot mai departe şi mai departe, tot mai adânc, iar în momentul eventual în care vei vrea să scoţi această mână ajunsă până peste cot în România, va fi şi mai dureros şi pentru Ungaria şi pentru România. În această perspectivă trebuie gândită reacţia. Deci reacţia României este necesară, obligatorie, aş spune, şi pentru ca un rău mai mare să nu se producă. Mai plastic spus, e ca şi cum cineva doarme în faţa curţii tale, îl laşi acolo, apoi îl găseşti că doarme în curtea ta, nu reacţionezi, apoi în pridvor, apoi îţi intră în casă, în bucătărie, se instalează în sufragerie, apoi îşi intră şi în dormitor... Şi când îl vezi şi în dormitor trebui să îl scoţi afară – dar va fi mult mai greu, că el o să înceapă să strige, să ţipe, să facă scandal, să reacţioneze, să spună lumii că tu eşti cel ca i-ai permis să intre în bucătorie, în sufragerie etc., că ce te-a apucat, că de ce escaladezi, că te comporţi ne-european cu minorităţile etc. etc. Deci asta e perspectiva din care trebuie privită chestiunea, pentru că Ungaria lui Viktor Orban NU se va opri.

Intruziunea Ungariei continuă pe toate fronturile, iar în momentul în care se va atinge un punct de fierbere sau o linie roşie - deşi din păcate reprezentanţii Statului Român nu par să mai aibă astfel de linii roşii, dar ea există măcar la nivelul populaţiei -, şi cu cât reacţia Statului Român întârzie, cu atât va fi totul mai dureros în final. Pentru că una este să îţi intre cineva în curte, să îl laşi să doarmă acolo, una este să îţi intre în pridvor, în bucătărie, în sufragerie, dar când îţi intră în dormitor trebuie să reacţionezi. Şi atunci problema se va pune din două puncte de vedere: cât de dureroasă va fi această reacţie şi cine va câştiga campania de comunicare internaţională pe subiectul acelei eventuale confruntări.

Noi trebuie să ne punem aceste probleme obligatoriu, căci România nu a câştigat nicio campanie de comunicare la nivel internaţional cu Ungaria de după război, nici chiar înainte de 1989 România nu a fost capabilă să contracareze propaganda maghiară în timpul regimului comunist, când unii oameni consideră că statul era, chipurile, mai puternic şi mai bine articulat decât astăzi. Când, în 1986, Budapesta publica „Istoria Transilvaniei” în 3 volume, în toate limbile importante de circulaţie internaţională, reacţia Bucureştiul a fost o colecţie de texte tipărite mizerabil, calitativ vorbind, netradusă în nicio limbă internaţională, în care contesta anemic ce face Ungaria... Atât a putut statul român atunci. Iar la acuzaţiile internaţionale ale Ungariei şi nu numai că minoritatea maghiară este decimată şi suprimată în satele din Transilvania, România comunistă a fost complet depăşită, iar singura soluţie a fost permisiunea sosirii în Romînia a unei echipe de sociologi şi antropologi americani care să evalueze situaţia la faţa locului şi să scrie rapoarte... Deci a fost o soluţie de ultimă instanţă, pentru că bătălia de comunicare fusese pierdută. Şi lucrurile au continuat în aceeaşi notă. Reamintiţivă cum, printr-o uriaşă lovitură de imagine aplicată României, evenimentele tragice de la Târgu-Mureş din martie 1990 au fost distorsionate de către un reporter Sky News care a prezentat lumii întregi un film cu un etnic român bătut cu sălbăticie de etnici maghiari în care se pretindea în mod fals că situaţia era de fapt invers, adică un etnic maghiar bătut de etnici români; printr-o „coincidenţă”, în 2016 acelaşi post TV în cadrul căruia acelaşi reporter din 1990 are astăzi funcţii importante dădea o nouă lovitură de imagine României prin care tot unii etnici maghiari pretindeau într-un scenariu regizat că sunt români care fac trafic de arme inclusiv către terorişti).

Foto: Autorul reportajului din 1990. Sursa: linkedin

Deci, dacă noi am pierdut practic toate campaniile de comunicare publică cu Ungaria, mă tem că o vom pierde din nou dacă acel moment de reacţie şi de confruntare între Budapesta şi Bucureşti o să apară. Tocmai de aceea trebuie să evităm cu orice preţ să aungem acolo. De aici şi nevoia de reacţie pentru a opri escaladarea, pentru a opri ca un rău mai mare să nu se producă. Un rău mai mare pentru ambele tabere.

Întrebare: Prestaţia publică a noului preşedinte al Ungariei, Katalin Novak, anticipează o schimbare radicală în strategiile de comunicare ale Ungariei faţă de România? Sau va continua politica de comunicare a lui Viktor Orban?

Dan Dungaciu: Doamna preşedinte a Ungariei va continua politica de comunicare a lui Viktor Orban, dar îi va spori enorm calitatea. Pentru că la Budapesta s-a înţeles foarte bine că dl Orban este un personaj politic uzat internaţional, ineficace la nivel de comunicare publică – deşi redutabil şi feroce la jocurile şi negocierile de culise, mai ales când îşi asumă tacit inclusiv roluri primite de la alţii, cum am văzut recent – şi este greu să se afişeze cineva alături de Viktor Orban. Adică e greu să fii convingător când te afişezi alături de el şi este greu chiar pentru Viktor Orban să mai pledeze public o cauză identitară în afara Ungariei. Prin urmare, Budapesta a inventat un nou instrument de comunicare, suntem în faţa unui preşedinte care vorbeşte bine, este hiper activ, care se comportă altfel decât Orban, este femei – deci o lovitură pentru „progresiştii” occidentali care acuzau Ungaria. În realitate, este „aceeaşi Mărie cu altă pălărie”. Preşedinta Ungariei este tot un Viktor Orban, chiar dacă în fustă, care zâmbeşte mult şi face jogging. Katalin Novak este un produs „orbanist”... pentru Occident!

Premierul Orban a inventat-o pentru a spune exact ce gândeşte el, dar altfel. Rolul ei este să şi compenseze deficitul de imagine publică a lui Orban, să intre pe uşile care îi sunt lui închise.

Dacă vă uitaţi pe programul preşedintelui Ungariei, ritmul este halucinant: vizite la cel mai înalt nivel în Polonia, Germania, cu mult fast şi multă comunicare publică. Complet altceva decât fostul preşedinte al Ungariei, Janos Ader, despre care nu ştiam aproape nimic în afară de declaraţia aproape neverosimilă când a comparat anul trecut anexarea Crimeei cu Trianonul.

Foto: Fostul Preşedinte al Ungariei, Janos Ader. Foto: Michael Brochstein / ddp USA / Profimedia Images via hotnews.

Deci Budapesta schimbă radical strategia de comunicare – nu conţinutul! Doamna preşedinte compensează neajunsurile lui Viktor Orban (care oricum conduce ostilităţile acolo) la nivel de comunicare şi imagine. Deci România va avea o situaţie şi mai complicată – pentru că dl Viktor Orban este un personaj inacceptabil pentru multă lume, dar dna Katalin Novak vine să îi ia locul la microfon, pretinzândă că e împotriva invaziei ruse din Ucraina, vrea pace, şi care face, evident, prima vizită în Transilvania.

Foto: Preşedinta Ungariei, Katalin Novak, aşa cum îi place să se prezinte publicului. Sursa: Facebook.

O înfrângere la nivel de comunicare strategică

Întrebare: Poate că nu a considerat că vine în Transilvania în vizită? Poate a considerat că este la ea acasă?

Dan Dungaciu: Pe de o parte, această idee promovată obsesiv de Ungaria e de înţeles, chiar dacă nu de acceptat, face parte din strategia lor de comunicare, şi nu de azi de ieri, dar ce nu este de înţeles este de ce unii politicieni români, de cel mai înalt nivel, admit participarea la reuniuni, conferinţe care au în centru „Transilvania”, ca „regiune” europeană, alături de oficiali europeni care se ocupă explicit de problematica regionalizării, sugerând indirect prin însăşi prezenţa lor acolo că de fapt Transilvania ar fi o asemenea regiune, aşa cum ar fi ea chipurile identificată în legislaţia sau abordarea politico-administrativă europeană. Dar Transilvania nu este aşa ceva, a credita ideea aceasta nu înseamnă decât a da apă la moară mesajului venit de la Budapesta. Deci, revenind, dna Katalin Novak a făcut asta, a transmis că ea s-ar afla de fapt la ea „acasă” în Transilvania, fotografiile postate inclusiv cu ea făcând jogging la Cluj nu sunt întâmplătoare, sugerează ideea că ea se simte ca acasă şi că de fapt distincţia nici nu ar mai fi relevantă între Ungaria şi Transilvania. A venit, pur şi simplu, într-un oraş din Translilvania, ţara nici măcar nu contează. În plus, a spus răspicat, fără nuanţe, că „îşi asumă calitatea de reprezentant al tuturor maghiarilor, indiferent unde aceştia locuiesc, în interiorul sau în exteriorul graniţelor Ungariei”.

Suntem în faţa unei înfrângeri majore în faţa Budapestei, la nivel de comunicare strategică.

Ne amintim cum, în anii ʼ90, premierul Antal, şeful aşa-numitului „guvern de istorici”, naţionalist şi revizionist, a lansat ideea că ar fi „premierul a 16 milioane de unguri” (deşi ungurii nu erau atâţia nici dacă îi numărai ca Pristanda din Caragiale steagurile!). Această idee a stârnit reacţii la Bucureşti, reacţii ale ambasadei României la Budapesta, iar Ungaria a trebuit să facă un pas înapoi şi să afirme, ca scuză, că declaraţia oficială a premierului ungar era că „sunt premier, în spirit, a 16 milioane de unguri”.

Aţi înţeles diferenţa? Atunci, Ungaria se temea de reacţiile României. Reacţiona, corecta, făcea paşi înapoi! Astăzi, MAE a avut şi el o reacţie la declaraţia impardonabilă a preşedintei Ungariei, dar Budapesta nu a dat două parale pe ea...

Diferenţa majoră dintre ieri şi azi, respectiv cea care arată înfrângerea României la nivelul comunicării strategice de către Ungaria, este că doamna Katalin Novak nici măcar nu se mai sinchiseşte de vreo reacţie a României şi spune că este preşedintele maghiarilor de peste tot, oriunde ar trăi aceştia, practic nu îi mai pasă de ceea ce spune Bucureştiul. O doare în cot.

Cam aici a ajuns „parteneriatul strategic” bilateral...


Foto: Apropo de comunicarea strategică. Minstrul de Externe al Ungariei, Szijjártó Péter, alături de liderul UDMR Kelemen Hunor, în conferinţa de presă susţinută, contrar uzanţelor, la sediul partidului din Cluj-Napoca (26.05.2020).

O capcană deloc inocentă

Întrebare: Un înalt oficial din statul român, Astalos Csaba, a declarat că: „statul maghiar suplineşte ceea ce statul român nu face pentru minoritatea maghiară din Transilvania”. Până unde se poate merge cu o astfel de politică?

Dan Dungaciu: Din păcate, în comparaţie cu mulţi politicieni de la Bucureşti, politicienii de la Budapesta sau diverşi comunicatori mai mult sau mai puţin apropiaţi de comunitatea maghiară sunt de admirat din unele puncte de vedere - au capacitatea de a lansa mesaje în faţa cărora politicienii de la Bucureşti tac asurzitor. Sunt incapabili să riposteze. Se blochează sau le înghit precum peştele momeala. Acest tip de mesaj ca cel de mai sus, aparent de bun-simţ, este cea mai mare capcană în care mare parte a clasei politice sau publicului din România au căzut. Dacă mergem pe ideea aceasta, că în momentul în care există disfuncţionalităţi şi neputinţe guvernamentale într-o ţară (care, în România, nu sunt numai faţă de ungurii din Transilvania, Harghita sau Covasna – există disfuncţionalităţi şi neputinţe faţă de diferite categorii de cetăţeni români răspândite aproape în întreaga ţară), deci dacă pornim de la ipoteza că ce nu poate face un stat trebuie să facă altul, atunci noi oferim unor state ca Federaţia Rusă sau China cel mai bun argument pentru a-şi justifica intruziunea decisivă, definitorie în alte spaţii. Dacă un politician sau comunicator rus, de exmplu, ar spune „Kazahstanul nu este în stare să facă..., mergem noi, Uzbekistanul, Kârgâzstanul sau celelalte state din Asia Centrală din fostul URSS nu ar fi capabile să ofere cetăţenilor lor ceea ce aceştia şi-ar dori (poate pe bună dreptate, pentru că nu sunt tocmai impecabile din multe puncte de vedere), mergem noi”? Cum am reacţiona? Cum ar fi ca Rusia să spună că „noi compensăm ceea ce statul respectiv nu face”? Cum ar fi ca Moscova să spună „hai să mergem în Republica Moldova ca să compensăm ceea ce statul nu face pentru vorbitorii de limbă rusă”? Dar dacă Moscova ar adopta exact acelaşi limbaj în raport cu... Ucraina? Am fi de acord?

Păi dacă suntem în cazul Ungariei, să fim şi în cazul Rusiei!

Şi nu e vorba doar despre Rusia. Ce ar face China cu o astfel de teorie în Asia şi, poate mai abitir, în Africa? Beijingul, care este plin de bani, în Africa, dacă ar spune că facem în statul cutare asta, în statul cutare asta, pentru că statul nu poate? Deci justificarea că un stat nu poate să îşi asigure toate capacităţile la un moment dat nu este deloc o justificare pentru ca altcineva să intervină nestingherit.

Sigur că, în principiu, statul român ar trebui să facă foarte multe şi nu le-a făcut, şi nu doar pentru maghiarii din România – unde, ca să fim sinceri, de multe ori tocmai reprezentanţii locali ai comunităţii maghiare au blocat proiecte de conectare a celor două judeţe cu restul ţării! - , dar şi pentru o mare parte a populaţiei, majoritatea  români, dar asta nu înseamnă că este îndreptăţit statul ungar să vină şi să facă orice îi convine lui din punct de vedere strategic. Să ne intre bine în cap: ajutorul acordat sau intervenţia acestui stat ungar în Transilvania nu este o intervenţie dezinteresată, ci este un joc de putere pe care noi trebuie să îl înţelegem ca atare. E un joc de putere şi o confruntare de putere la nivel regional. Este un joc de putere, pe de-o parte, faţă de comunitatea maghiară din România, pe care o ia în posesie, o controlează, elimină liderii politici sau culturali care nu sunt cu Viktor Orban, deci transformă UDMR într-o filială FIDESZ în România, pe de altă parte, este un joc de putere faţă de România, respectiv o tentativă de de-suveranizare a României şi co-suveranitate în Transilvania, despre care s-a vorbit de nenumărate ori.

Foto: La Budapesta, viaţa bate filmul. Un afiş interbelic ungar de propagandă devine realitate, fiind reprodus, din 2003, în faţa Bisericii luterane din Mosonmagyaróvár.

Dacă noi nu înţelegem lucrurile în acest fel, adică al unui joc de putere, în care Ungaria, un stat cât jumătate din România, îl joacă în acest moment mai eficient decât Bucureştiul, înseamnă că în ceea ce priveşte statul Român apar foarte multe semne de întrebare, inclusiv la nivelul înţelegerii, nu doar la nivelul acţiunilor efective ale statului Român.

România nu este Ungaria şi nici românii, unguri

Întrebare: Totuşi, suveranismul premierului ungar impresionează chiar şi opinia publică din România în comparaţie cu obedienţa politicienilor români faţă de Bruxelles. Poate fi o carte câştigătoare o strategie de a juca la mai multe capete?

Dan Dungaciu: România nu este Ungaria din acest punct de vedere, deşi există anumite opţiuni, anumite nemulţumiri în populaţie. Totuşi, ar fi inimaginabil astăzi la nivelul atmosferei publice, al atmosferei administrative, al atmosferei politice, ca în România o universitate de tipul CEU să fie alungată. Sau de-a lungul unei autostrăzi să vedem afişe enorme cu imaginea lui George Soros şi şeful Comisiei Europene Juncker portretizaţi zâmbind dizgraţios aproape ca în caricaturile interbelice, şi cu premierul României transmiţând cetăţenilor români mesaje anti-Bruxelles.

Acest tip de patologie nu există în România, patologie care, din păcate, trebuie mult mai atent decelată, pentru că ea s-a cultivat, a ajuns vector politic, iar din nefericire dl Orban, oaia neagră a Europei şi a spaţiului euro-atlantic, a ajuns să aibă iarăşi majoritate constituţională prin vot public. Deci, repet, România nu este Ungaria din acest punct de vedere. Sigur că există nemulţumiri, există şi se vede în sondaje, inclusiv în barometre făcute de noi, respectiv de Centrul de Cercetare Sociologică LARICS (CCSL), un public relativ consistent care se simte nedreptăţit la nivel de reprezentare – el simte că Bruxelles-ul nu este un spaţiu al negocierilor, cel puţin din perspectiva României, că România dă, dar nu cere nimic în schimb, că România nu negociază, că poziţia României este net inferioară capabilităţilor pe care le are, PIB-ului pe care îl are, dimensiunilor pe care le are, cel puţin în regiune.

Există un public nemulţumit, dar nu este un public anti-european, este un public pro-european dar care este nemulţumit pentru că prestaţia politicienilor nu se ridică la nivelul prezenţei României în Uniunea Europeană în special şi în alte instanţe, pentru că li se pare că România nu negociază nimic, România nu obţine nimic, reprezentarea României la nivel regional şi internaţional este nesatisfăcătoare. Deci există nemulţumire, dar comparaţia dintre publicul din România şi publicul din Ungaria, din fericire, nu se poate face. Nu este vorba despre un politician de tipul lui Viktor Orban pe care românii îl visează, ci ei visează un lider politic capabil să reprezinte un pic mai bine, mai eficient, adecvat pentru dimensiunile României această ţară în instanţele internaţionale. Românii vor, într-un procent semnificativ, un lider relativ suveranist, în sensul de mai sus, dar în haine euro-atlantice şi nu apropiat în niciun caz de Rusia.

Întrebare: Revenind la Transilvania, se poate spune că, după 3 mandate, Viktor Orban a câştigat în domeniul comunicării şi mass-media din România. Studii arată că maghiarii din Transilvania se informează preponderant de la sursele media din Ungaria, 70% dintre ei având încredere în acestea, în timp ce doar 30% au încredere în sursele de informare în limba română.

Dan Dungaciu: Aceasta este consecinţa acelei pierderi în confruntarea de comunicare strategică pe care Bucureştiul a suferit-o în faţa Budapestei. LARICS a încercat să înţeleagă acest fenomen pe parcursul analizelor noastre.

Dincolo însă de asta, ceea ce aţi invocat este una dintre consecinţelor acestor paşi înapoi pe care i-am făcut în relaţia de comunicare cu ţara vecină. Am permis Budapestei să omogenizeze opinia maghiarilor din Transilvania, să o şabloneze. Am făcut dintr-o diversitate de opinii şi viziuni, cum era, până la un punct, UDMR prin intelectualii şi comunicatorii ei, unii remarcabili, un monolit.

La un moment dat, populaţia maghiară din Transilvania era mult mai diversă din punctul de vedere al opţiunilor. În Transilvania există, fireşte, un anumit tip de nostalgie, de respect, nu doar din partea maghiarilor, pentru ceea ce a însemnat Imperiul Austro-Ungar, care suna bine şi impozant, uitând că de fapt ceea ce este acum la Budapesta prin regimul Viktor Orban este total opusul a ceea ce se înţelegea din Imperiul Austro-Ungar, cel puţin la un anumit nivel. Am numit asta fenomenul celor două Ungarii.

Dincolo de toate excesele încă de pe atunci ale ungurilor, Budapesta din Imperiu reprezenta inclusiv un spaţiu al diversităţii. Dar este vorba aici, implicit, de Budapesta istorică, imperială, despre Mitteleuropa fastuoasă, habsburgică, a culturii evreieşti sofisticate şi aristocratică, a superiorităţii de civilizaţie, nu neapărat de rasă sau de etnie. Pentru mulţi, foarte mulţi unguri din Transilvania, ca pentru mulţi români, de altfel, asta însemna Budapesta – prin extensie, Ungaria. Doar că astăzi suntem în cu totul alt registru. Ungaria lui Viktor Orban este complet opusul acelei Ungarii. Proiectul lui e altceva decât Ungaria din cărţile despre Mitteleuropa. Orban nu este produsul nici cultural nici mental al Budapestei, al urbanităţii şi tradiţiilor ei. Orban nu iubeşte Imperiul, decât dimensiunea lui etnicistă şi rasistă, care au existat şi ele, indiscutabil. Ca tipar şi extracţie, este un personaj de provincie, crescut cu cheia la gât în vremea gulaş-comunismului maghiar, departe de Budapesta, şi fără mari valenţe culturale sau fără respect pentru acest tip de îndeletniciri. Interesul lui pentru Imperiu este, cum spuneam, strict pe dimensiunea naţională. Dl Viktor Orban este un etnicist, el se foloseşte de carcasa imperială pentru a o umple cu conţinut strict maghiar, strict unguresc, el detestă ideea Budapestei, care nici ea nu îl iubeşte, aşa cum a detestat şi universitatea CEU, nu-i plac elitele budapestane pentru că sunt prea sofisticate şi cosmopolite, deci dl Viktor Orban este chiar opusul a ceea ce mulţi maghiari din Transilvania apreciau la Imperiul Austro-Ungar.

Iar noi am ajuns în timp să nu sesizăm cum Viktor Orban, punând mâna pe resurse, oferind resurse reprezentanţilor comunităţii maghiare din Transilvania, i-a selectat într-un mod nemilos, cei care nu erau cu Viktor Orban au fost eliminaţi din aceste subvenţii, orice diversitate a opiniilor intelectualilor maghiari din Transilvania a fost anihilată şi toate organele de presă de acolo sunt de partea lui Viktor Orban. În timp, această strategie a Budapestei a avut succes şi din acest punct de vedere noi ajungem acum să ne confruntăm cu o situaţie pe care e foarte greu să o mai îndreptăm, să o corectăm. S-a uniformizat într-un mod aproape periculos comunicarea publică a intelectualilor maghiari din Transilvania, iar preţul este cel arătat în sondajul de mai sus.

Dincolo de comunicare, conectarea populaţiei maghiare din Transilvania cu Budapesta se face inclusiv prin investiţiile pe care ungurii le fac acolo, dincolo de cetăţenia ungară, conectarea nemijlocită cu Viktor Orban – oamenii îşi duc copiii la o grădiniţă făcută de Viktor Orban, la o sală de sport făcută de Viktor Orban, se uită la televizor la Viktor Orban, folosesc paşaportul ungar pentru a pleca fără viză în SUA etc., deci dincolo de media sunt şi conexiuni nemijlocite, fizice, care leagă cetăţeanul român din unele părţi ale Transilvaniei direct cu regimul de la Budapesta, iar acesta este unul dintre lucrurile pe care necorectându-le la timp ne explodează acum aproape în faţă şi, din păcate, tot aşa se poate întâmpla cu lucruri mai grave – necorectate la timp ajung să fie aproape fără soluţie, iar ultima soluţie riscă să fie dureroasă pentru ambele părţi, cum am vorbit la început.

Serviciile sovietice şi ungare l-au creat pe Viktor Orban

Întrebare: Deşi s-a scris foarte mult despre asta, în timpul campaniei electorale Viktor Orban a scăpat destul de uşor de suspiciunea că ar fi un produs al serviciilor secrete comuniste ungare. De unde a pornit această suspiciune?

Dan Dungaciu: Din punctul nostru de vedere, al Laboratorului pentru Analiza Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (LARICS), care a scris în premieră despre asta şi a publicat texte despre acest subiect (aici), lucrurile trebuiau să fie clarificate, iar Bucureştiul trebuia să fie mai apăsat în asemenea tipuri de mesaje. Ideea de Viktor Orban ca un dizident, ca un luptător împotriva dictaturii opresive sovietice, care a apărut din neant, ca un Lohengrin wagnerian din altă lume, pe 16 iunie 1989, la reuniunea din Piaţa Eroilor din Budapesta, când doar 6 oameni au vorbit atunci în faţa a 250.000 de unguri, iar Viktor Orban era unul dintre cei şase, aproape un necunoscut, este o mitologie. Asiduu şi profesionist creată. Cum a ajuns necunoscutul Viktor Orban să vorbească în faţa a 250.000 de oameni la cea mai importantă reuniune anticomunistă din Ungaria, cu trupele ruse şi consilierii sovietici pe teren?

Este un mister doar dacă nu te duci un pic înainte şi constaţi că în pofida a tot ce s-a spus, în pofida mitologiei construite în jurul său, el era unul dintre participanţii la Colegiul Bibó din 1986 finanţat de Soros, într-o Ungarie înţesată de consilieri KGB sovietici până în 1991 când au plecat trupele ruse de acolo. Deci suntem într-o Ungarie cu consilieri KGB, cu trupe ruse, cu servicii secrete ruseşti care se uită şi nu observa, chipurile, că Soros finanţează Colegiul Bibó şi că de acolo se naşte viitoarea pepinieră de oameni „pro-europeni”, „euro-atlantici” şi lideri politici ai Ungariei? Cum n-o fi observat KGB-ul aceste lucruri? A observat şi a controlat foarte bine, pentru că acest colegiu Bibo era condus de István Stumpf, ginerele lui István Horváth - cel mai important şi puternic om din sistemul maghiar, ministru de interne, şef al serviciului de securitate al Ungariei, care fuseseră trecute sub controlul Ministerului de Interne, şi membru CC. Acesta era deci cel care patrona inclusiv activitatea lui Viktor Orban, pentru că acesta, împreună cu logodnica sa Anikó Lévai, se întâlneau regulat cu şeful Colegiului Bibó şi soţia acestuia, care, repetăm era fiica lui István Horváth. Presa maghiară chiar a publicat la un moment dat din arhivele securităţii relatări pe care agenţi ai serviciilor maghiare le făceau despre aceste întâlniri. Şi ei scriau stupefiaţi că aceşti oameni se întâlnesc, adică dl Orban, logodnica sa, şeful Colegiului Bibó şi soţia acestuia, şi discutau şi ştiau tot ce se întâmpla la nivel politic, ştiau evoluţii ale unor evenimente care nu fuseseră făcute publice, ştiau evoluţiile politice interne şi internaţionale la care publicul nu avea acces, ba chiar logodnica lui Viktor Orban spunea că acestuia şi anturajului său nu li se poate întâmpla nimic, pentru că domnul István Horváth va interveni. Ca să tragem linie – Viktor Orban nu a fost un dizident, el a fost crescut sub aripa lui István Horváth, adică cel mai important om din Ministerul de Interne şi securitatea Ungariei, instituţii care avea atunci consilieri KGB.


Foto: István Horváth, puternicul Ministru de Interne în Republica Populară Ungară, socrul lui István Stumpf, Directorul celebrului Colegiu Bibó, finanţat cu banii lui George Soros din 1986, unde a crescut Viktor Orbán şi echipa sa.

Deci toată această creaţie, a Colegiului Bibó, a dlui Orban, toată această aură de dizidenţă a fost un construct sub oblăduirea securităţii ruse şi ungare de la vremea respectivă. După ce a câştigat puterea, a intrat în Parlament, dlui Viktor Orban i s-a dat funcţia de Şef de Comisie de Politică Externă, o funcţie în care practic nu faci nimic, dar te întâlneşti cu toată lumea, călătoreşti peste tot, eşti văzut, eşti agreat. Atunci dl Viktor Orban arăta altfel decât tipicii politicieni comunişti, iar toate aceste lucruri i-au asigurat o traiectorie fulminantă. Pe lângă acestea a contat, evident, şi ecuaţia personală: el însuşi s-a dovedit a fi un politician pur-sânge, o „fiară” politică pe care România nu a avut-o nici pe departe, un om extrem de cinic şi de talentat, care, împreună cu mare parte din echipa sa cu care este alături de aproape 30 de ani au înţeles mecanismele europene, cinismele europene, jocurile de putere şi acţionează în consecinţă. Deci un produs al securităţii ungaro-sovietice este astăzi unul dintre cei mai semnificativi lideri ai Ungariei.

Ministrul de externe al Ungariei şi şeful serviciilor secrete premiat la Moscova

Pe lângă acestea, mai spre zilele noastre, iată cum Péter Szijjártó, Ministrul de Externe al Ungariei şi şef al serviciilor de securitate externe maghiare, primeşte la sfârşitul anului trecut de la Vladimir Putin cea mai mare distincţie a Federaţiei Ruse care poate fi acordată unui străin. În ce calitate primeşte Ministrul de Externe al Ungariei această distincţie, în calitate de ministru de externe sau în calitate de şef de servicii secrete? Când se întâlneşte de atâtea ori cu dl Lavrov, nu este clar în ce calitate se întâlneşte. Astfel, oare de ce a fost el recompensat de Moscova? Pentru că trebuie să ştim că Ungaria, ca stat NATO şi stat european, se află în toate formatele de colaborare ale serviciilor secrete din NATO şi din UE, deci el are acces la toate aceste tipuri de informaţii. Iar toate aceste lucruri ar fi trebuit spuse, pentru că Ungaria nu este o vulnerabilitate doar pentru România, ci Ungaria poate fi o vulnerabilitate şi pentru spaţiul euro-atlantic.

La 30.12.2021, Szijjártó Péter, ministrul Afacerilor Externe şi Comerţului Exterior al Ungariei, a primit ”Ordinul Prieteniei”, la Moscova, de la omologul său rus, Serghei Lavrov, pentru activitatea sa privind dezvoltarea legăturilor ruso-ungare. Este cea mai înaltă disticţie pe care o poate primi un cetăţean ne-rus.

Pentru că prin Ungaria au intrat în spaţiul UE interesele Federaţiei Ruse prin Rosatom, mult discutata centrală nucleară de la Paks II care merge înainte chiar şi în acest context al războiului din Ucraina, deşi nu e clar dacă vor mai fi fonduri pentru ea, la care România la vremea aceea nu a avut nicio reacţie, tot prin Ungaria intră şi interesele chineze în spaţiul european şi spaţiul NATO, deci uşile sunt deschise acolo pentru interesele chineze şi ruse. În aceste condiţii este de neînţeles de ce România, care spune pe bună dreptate că nu trebuie să lăsăm state din afara Uniunii Europene în sectoarele strategice, tace atunci când vede că interese ale Federaţiei Ruse sau ale Chinei sunt prezente tocmai în sectoarele strategice (adică energie, infrastructură, transporturi) tocmai în Ungaria. Despre aceste lucruri noi nu spunem nimic, noi nu comunicăm cu partenerii noştri sau la nivelul opiniei publice. Iar dacă România nu face asta, cine să ne aşteptăm să o facă? Pentru că aici avem de a face şi cu o mică ipocrizie, statele din grupul de la Vişegrad şi mai ales Polonia par că abia acum îşi dau seama de jocul Ungariei lui Viktor Orban cu Federaţia Rusă. Cam mult timp i-a luat Poloniei să îşi dea seama de aceste lucruri. Deci este un cinism în aceste jocuri de putere, dar aici sunt lucruri pe care România ar fi trebuit să le spună şi polonezilor sau împreună cu polonezii – dacă sunt corecţi până la capăt - astfel încât aceste lucruri să se audă.

În plus, atâta timp cât noi ne prefacem că relaţia Budapesta-Chişinău este doar o simplă relaţie bilaterală, noi intrăm în jocul Ungariei. Ungaria întotdeauna vrea să regleze lucrurile la nivel bilateral, iar România nu are curajul şi anvergura politică de a face din relaţia cu Ungaria o chestiune europeană, chiar euro-atlantică! Aici este cheia eşecului românesc. Încrâncenarea de a menţine la nivel bilateral o relaţie cu nişte lideri care oricum te domină copios la nivel personal este fundătura în care am intrat. Şi asta îi permite Budapestei să-şi facă jocurile în România, să scape la nivel public european de multe acuze pe care le-ar merita copios şi pe care România nu le face din frică şi lipsă de viziune.

În Republica Moldova, Ungaria vizează România

Întrebare: De ce îşi doreşte Ungaria să fie un jucător activ în Republica Moldova, începând chiar cu problematica integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană?

Dan Dungaciu: Interesul Ungariei faţă de Republica Moldova are doi vectori. Pe de-o parte, este un suport pentru politica Federaţiei Ruse în regiune, Federaţiei Ruse căreia îi convine ca Ungaria să fie prezentă acolo. Pe de altă parte, Budapesta nu joacă doar pentru Rusia, ci şi pentru ea, în sensul că Ungaria vrea să blocheze o prezenţă mai semnificativă a României în Republica Moldova. Aceste scopuri erau şi sunt scopurile Ungariei, dar şi ale Federaţiei Ruse, ambele state vor aici acelaşi lucru. Asta nu înseamnă că Ungaria este subordonată intereselor Federaţiei Ruse, Viktor Orban face aceste lucruri pentru că el crede că este şi în interesul Ungariei şi este evident un mijloc de a contracara prezenţa regională mai consistentă a României. Ungaria vrea să fie un hub regional şi să oprească oarecum prezenţa euro-atlantică pe Carpaţi. Acesta este deci scopul Ungariei, de a diminua prezenţa regională a României şi de asta se duce la Chişinău.

Ungaria a avut acest proiect de implicare în R. Moldova imediat de la integrarea sa în UE. Deci NU este un proiect recent sau conjunctural. Chiar de la început, înainte ca România să se integreze în Uniunea Europeană, Ungaria şi-a asumat rolul de emisar al UE la Chişinău. Ungaria a dat primul reprezentant special al UE pentru Transnistria, din 2005, care ulterior şi-a arogat mai multe calităţi pe teren, diplomatul ungur Kalman Mizsei, care se află şi astăzi la Chişinău ca şi consilier al Ministrului pentru Reintegrare. Ca o paranteză, România nu are astăzi niciun consilier în guvernul de la Chişinău, germanii au, ungurii au, noi nu avem, dar suntem campioni la retorică şi... la plătit bani.

Revenind, Ungaria şi-a asumat la început, adică tot din 2005, şi conducerea misiunii EUBAM, aşa-numita Misiune a Uniunii Europene de Asistenţă la Frontieră în Moldova şi Ucraina, adică cea care controla frontiera dintre Republica Moldova şi Ucraina, condusă de un general ungur, Ferenc Banfi. În plus, la alegerile Parlamentare din Republica Moldova din 2005, şeful comisiei, şeful delegaţiei europene care controla aceste alegeri era tot un europarlamentar ungur. Deci Ungaria şi-a asumat de la început aceste 3 reprezentări, agreate de UE la vremea respectivă inclusiv pentru că erau agreate şi de Federaţia Rusă. Federaţia Rusă a fost foarte atentă de fiecare dată şi a transmis mesaje la Bruxelles să nu pună reprezentanţi în Republica Moldova din România sau din statele Baltice sau Polonia, dar Ungaria a fost acceptată de la început, chiar încurajată.

Foto: Kalman Miszei (primul din stânga), consilierul Ministrului pentru Reintegrare al R. Moldova şi vice-premier, Oleg Serebrian (al treilea din stânga) – 6 aprilie 2022.

Deci încă din 2005 Ungaria s-a dus acolo şi de fiecare dată când asistam la o răcire a relaţiilor dintre Republica Moldova şi România, adică când acolo erau guvernări pro-Est, Ungaria era prezentă în peisaj – atunci când dl Voronin expulza diplomaţi români, în 2009, el mergea la vânătoare cu ambasadorul Ungariei, care era un mare apropiat, alături de ambasadroul Rusiei. Când dl Dodon era la putere, Ungaria era foarte prezentă, iar vizitele dlui Szijjártó erau nenumărate.

Budapesta a ştiu să monetarizeze relaţia bilaterală, Bucureştiul, nu

Dar şi investiţiile Ungariei în Republica Moldova sunt consistente – la nivel financiar Ungaria stă mult mai bine decât România acolo, fiind prezentă cu o bancă de stat, OTP Bank, pe când din România este doar o bancă privată, Banca Transilvania, cea care încearcă să ţină sus steagul prezenţei investitorilor din România acolo. De asemenea, Ungaria este prezentă şi prin multe afaceri private, mai ales industria farmaceutică din care are o bună cotă de piaţă, a înfiinţat o linie de credit de 110 milioane de dolari – ca să depăşească România cu cele 100 de milioane ale ei! - pentru finanţarea cooperării economice şi comerciale dintre companiile maghiare şi cele moldoveneşti. Deci Ungaria, dincolo de prezenţa ei politică a ştiut să şi monetarizeze această prezenţă, lucru pe care din nou România nu l-a făcut în pofida faptului că are o prezenţă politică semnificativă, este de departe cea mai mare piaţă europeană a republicii sau în pofida faptului că finanţează aproape necontenit Republica Moldova fără să monetarizeze în vreun fel aceste lucruri.

În concluzie, Ungaria se duce în Republica Moldova pe doi vectori: unul este pro-Rusia, al doilea este anti-Bucureşti. Aceste lucruri nu se vor schimba indiferent de evoluţiile din regiune. Cooperarea ruso-ungară în regiune este, vorba lui Iorga, o „permanenţă a Istoriei”.

Domnule Dungaciu, vă mulţumesc pentru prezenţă şi comentarii, promitem telespectatorilor noştri alte subiecte legate şi de Republica Moldova şi, după cele auzite în această emisiune, înţelegem mai bine de ce doi foşti prim-miniştri şi un şef de stat au refuzat să participe la acest proiect al acestei emisiuni a Reporterului Special.