Intenţia politică a PiS, partidul naţionalist ultracatolic Lege şi Justiţie, s-a dovedit şi de această dată consistentă în cinism, reprezentând încă o încălcare gravă a drepturilor omului. Mai mult, momentul ales nu e doar nefast, ci adaugă o gravitate incalificabilă legii: în plină pandemie când devine problematic orice act de „nesupunere civică”, iar adunările sunt ilegale în contextual restricţiilor. Într-o singură zi de proteste, Polonia a ajuns la 18.820 de infectări noi şi 230 de morţi.

A trecut o săptămâna de la momentul promulgării legii de către Curtea Constituţională a Poloniei, organism controlat de PiS printr-o majoritate de judecători loiali, iar societatea poloneză e puternic polarizată. De altfel, chiar şi în absenţa acestei legi, Polonia figura printre statele europene cu cea mai restrictivă legislaţie privind întreruperea unei sarcini, singurele cazuri în care avortul era legal fiind incestul, violul, o sarcina care ar periclita viaţa mamei sau cazul în care fetusul prezintă malformaţii. În noua formă, legea interzice avortul şi în ultimul caz. De altfel, 98% din totalul întreruperilor de sarcina efectuate anul trecut au avut drept justificare prezenţa unor malformaţii fetale detectabile în morfologiile de sarcină. Mai puţin de 2000 de întreruperi de sarcinsă înregistrate, însă 20.000 efectuate ilegal sau în alte state, într-un soi de turism disperat al avortului

E un truism pe care şi România l-a validat în perioada infamului decret 770/1966, dar interzicerea întreruperii unei sarcini nu rezolva nici deficitul demografic, nu ne face nici mai puri şi mai morali, nu livrează soldaţi statului şi nici măcar, pentru cei care cred, nu pare să ne apropie mai mult de gusturile providenţei. Dimpotrivă, mutilează nişte vieţi, descentrează indivizi, fragilizează total nişte femei care sunt obligate să trăiască o penitenţă inutilă. Există, sigur, cazurile de o mare nobleţe sufletească în care femeile aleg informat să aducă pe lume copii, indiferent de malformaţii fetale şi de destinele complicate pe care le vor avea, însă, dincolo de resorturile morale, decizia le aparţine şi e un act de voinţă. Nu e martiraj şi nici penitenţă, nu e lupta cu vreo formă de eugenie socială, ci libertatea de a alege, libertate pe care statul polonez o limitează treptat până la anulare. Ne putem întreba, în logică acestei interdicţii, dacă nu cumva vor fi interzise întreruperile de sarcină în toate cazurile, chiar şi în cele de viol, incest sau când există un risc semnificativ pentru sănătatea şi viaţa mamei.

Într-o singură zi, în Polonia au avut loc 265 de proteste. S-au blocat străzi şi s-a îngreunat traficul, s-a campat pe scările Bazilicii Şfanţilor Petru şi Pavel din Poznan, s-a mărşăluit pe străzile din principalele oraşe şi s-a întrerupt serviciul religios. Mariusz Kaminski, Ministrul de Interne, a numit acţiunile jandarmilor împotriva protestatarilor ca fiind „acţiuni decisive” şi a precizat că 76 de persoane au fost reţinute până în acest moment în contextul protestelor din biserici. Televiziunea naţională aruncă etichete ideologice ignorante, inspirate de Donald Trump, numind în repetate rânduri protestatarii „fascişti”. Comisarul pentru drepturile omului, Dunja Mijatovic, cunoscută anterior pentru activismul ei constant, a calificat aceste zile ca fiind momente de doliu pentru drepturile femeilor, iar Donald Tusk a criticat atât conţinutul legii, cât şi momentul ales. La Roma, Lisabona şi Stockholm, au avut loc acte de solidarizare cu femeile poloneze, iar noile media au fost invadate de mesaje de susţinere, care arată că, dincolo de spaţiul polonez, femeile trăiesc cu şi în frică. În frica anihilanta de a pierde drepturile civile şi politice câştigate cu greu, în lupte pe care istoria le-a trimis în minorat şi irelevanţă. Iar suma tuturor fricilor e că, total contraintuitiv, tocmai Europa devine un loc din ce în ce mai claustrofobic pentru femei. O Europă a statelor care interzic studiile de gen, probabil cea mai gravă formă recenta de imixtiune şi de limitare a libertăţii academice, a ţărilor în care există decalaje de venit între femei şi bărbaţi, violenţa împotriva femeilor e ubicuă, violul e justificat moral, iar cei mai înverşunaţi susţinători pro-life sunt tocmai cei care nu vor putea, fiziologic, naşte niciodată: bărbaţii. O Europă care se poate întoarce, ca într-o era a cârtiţei, la anii sumbri în care femeile îşi pierdeau viaţa în avorturile din bucătării, cu umeraşe şi andrele pe post de chiurete şi improvizaţii pe post de protocol post-intervenţie doar pentru că îşi cereau viaţa înapoi. Si au „insolenţa” sălbatică de a lupta cu dictatura din uterul lor.