Viitorul (la timpul trecut)

Azi, de Ziua Naţională a României, când celebrăm trecutul şi onorăm prezentul, organizatorii Festivalului Filmului American Independent propun bucureştenilor să se gândească şi la viitor (cel ficţional): după fastuoasa paradă militară de la Arcul de Triumf, spre seară (de la ora 6) ne tentează cu două filme SF de bună calitate.

Această avanpremieră a ediţiei din 2020, cea de a 4-a, a consistentului American Independent Film Festival ne provoacă să petrecem 5 ore în lumea viitorului, aşa cum şi l-au imaginat britanicul Ridley Scott în 1982, în filmul-cult Blade Runner şi canadianul Denis Villeneuve, în mai recentul Blade Runner 2049. Iar împătimiţii de povestiri science-fiction sigur nu se vor dezlipi de ecran la ambele filme, profitând şi de promoţia acestui eveniment: primii 20 de spectatori beneficiază de un preţ special.

Pentru Blade Runner, primul dintre filmele inspirate de romanul lui Philip K. Dick, Do Androids Dream of Electric Sheep?, viitorul era anul 2019 (nu poţi fi niciodată prea prevăzător, viitorul vine repede peste tine !), iar acţiunea cu iz poliţist îl avea în centru pe « vânătorul de recompense »  Deckard. În această lume a unui distopic Los Angeles, o mare companie produce oameni sintetici, pentru a popula coloniile din univers cu sclavi galactici, muncitori, ascultători şi cu un ciclu de viaţă limitat. Numai că un grup de replicanţi (conduşi de personajul excelent interpretat de actorul Rutger Hauer, decedat în acest an) ajung unde nu au voie, adică pe Pământ, iar poliţistul Deckard (Harrison Ford) trebuie să-i extermine. Apare însă o problemă pe care ingineria genetică care a produs aceste fiinţe artificiale nu a prevăzut-o : viaţa a făcut ca unele specimene să evolueze, astfel încât au ajuns să manifeste afecţiune şi poate chiar mai mult. Va reuşi Deckard să-şi îndeplinească sarcina ?

Povestea continuă în filmul din 2017 al regizorului Denis Villeneuve: 30 de ani mai târziu, K, un nou poliţist/exterminator (Ryan Goslin), el însuşi un mutant, dar de nouă generaţie, care îi « pensionează » /ucide pe mutanţii ticăloşi, descoperă un secret care poate răsturna iremediabil ordinea rece a acestei lumi a inteligenţei artificiale din 2049. Iar cheia este la Deckard. De aceea, ofiţerul K porneşte  într-o cursă contracronometru, pentru a-l găsi pe predecesorul s­ău, dispărut fără urmă, cu 30 de ani înainte, şi a afla adevărul. Pe care doreşte să-l afle şi conducătorul noii companii globale, care produce noile clone umane, ce constituie mâna de lucru a coloniilor din univers, pe care vrea s-o sporească.

Proiectarea una după alta, a celor două pelicule, originalul şi continuarea sa este o idee bună, căci ea oferă publicului mai multe opţiuni de vizionare:  să aleagă pelicula din 1982, sau pe cea din 2017, sau –ideal!- să le vadă pe amândouă, răspunzând astfel dorinţei organizatorilor de creare a unui eveniment cultural, prin care spectatorii sunt invitaţi să facă un pas în plus, trecând dincolo de plăcerea produsă de tramele poliţiste SF şi de conotaţiile lor filosofice, pentru a reflecta şi la felul în care diferitele contexte şi paradigme culturale amprentează operele cinematografice. Căci, deşi Blade Runner 2049 continuă povestea şi preia stilistica de cinema neo-noir a lui Blade Runner, noua contribuţie la franciză, la care regizorul primului film din serie, Ridley Scott a fost producător, este o operă ce are propria sa valoare, recunoscută şi prin nominalizările şi cele două premii câştigate (de imagine şi pentru efecte speciale) la americanele Oscaruri şi britanicele BAFTA. Iar ambele pelicule, povestind despre un viitor întunecat, vorbesc, de fapt, despre un prezent de aceeaşi culoare.

Autorii scenariului peliculei din 1982, Hampton Fancher şi David Peoples, au imaginat un 2019 în care protagoniştii au caracteristici ariene, fie că sunt umani sau androizi, în vreme ce lumea celor care populează acest univers urban cacofonic al viitorului L.A. pare majoritar asiatică. Iar regizorul Ridley Scott şi scenograful  Lawrence Paull (premiul BAFTA) au alcătuit un ambient ce reprezintă vestigiile decăzute ale unui cândva înfloritor spaţiu urban industrial, exploatând valorile plastice ale arhitecturii ce foloseşte metalul la vedere, filmând în istorica clădire Bradbury din Los Angeles şi construind străzile oraşului distopic în studiourile Warner Bros. Iar directorul de imagine Jordon Cronenweth, care a câştigat premiul BAFTA, a învelit totul într-o lumină cenuşie, bolnavă, care adaugă neliniştilor iscate de întrebările ridicate de subiect, legate de natura umană şi de cea a inteligenţei artificiale, o simbolică ambiguitate vizuală. Într-un interviu din 2002, regizorul a descris această explorare a durerii, pe care a realizat-o în film, ca fiind “foarte întunecată, atât literal, cât şi metaforic, cu un bizar aer masochist”.

Lumea pe care o construiesc în Blade Runnner 2049 scenariştii Michael Green  şi acelaşi Hampton Fancher aparţine tot androizilor de culoare albă şi pare că atenţia pentru diversitatea etnică sau rasială din filmul original a lăsat locul grijii pentru reprezentarea de gen, cu mai multe personaje feminine ocupând poziţii cheie în sistemul de putere al acestui univers postapocaliptic, dramatic, dar şi romantic şi uneori satiric. Feministele, care au reproşat şi originalului faptul că e misogin, nu au fost mulţumite nici de reprezentarea femeii în această continuare din cadrul francizei, imputând autorilor faptul că femeile apar aici ca prostituate, iubite holografice, sau victime. Dar, aş adăuga, şi ca şefe de poliţie sau asistente de şef din companie, pregătite pentru crime violente, deci personaje cu forţă de decizie şi acţiune. Regizorul a răspuns acestor obiecţii, spunând că filmul nu vorbeşte despre mâine, ci despre lumea de azi, care nu e deloc amabilă cu femeile.

Reprezentările holografice ale nudului feminin exploatat sexual fac parte şi din ambientul scenografic al acestei poveşti poliţiste, desfăşurate în acelaşi ritm lent ca şi originalul, semn că publicul trebuie să caute şi aici semnificaţii mai ample, în această poveste SF care îşi asumă refuzul curgerii alerte. Acolo unde, în prima peliculă din serie, diversele elemente de decor în stil (post)industrial  creau un cadru în care aglomerarea lor dă naştere unei senzaţii de sufocare vizuală, în Blade Runnner 2049 scenograful Dennis Gassner a acordat un loc mai important intervenţiilor digitale, construind un univers al virtualului real, în care senzaţia de uniformitate obositoare prevalează. Iar directorul de imagine Roger Deakins construieşte adevărate reliefuri de lumină şi culoare, un pattern sofisticat, cu o puternică dominantă crepusculară, de amurg obosit.

Vizionând aceste două poveşti science-fiction, desfăşurate cinematografic la distanţă de câteva decenii, publicul va pătrunde în dezastrele imaginate ale unei posibile lumi viitoare, punându-şi întrebări despre umanitate şi destinul ei viitor, dar mai ales despre lumea de azi, care o pregăteşte pe cea de mâine. Va fi ea cea a androizilor? Sau mutanţii sunt deja printre noi?