La acea dată, lumii teatrale Yasmina Reza îi era deja o cunoştinţă apropiată graţie unor scrieri anterioare precum Conversaţie după înmormântare din 1987 sau Artă din 1994.”Literatorilor”, cum li se spune cvasi-ironic, care de obicei nu merg la teatru şi consideră dramaticul un gen minor sau impur, le plăcuseră romanele scriitoarei şi îşi exprimaseră adeziunea în scris. Oamenii de teatru din România aveau la dispoziţie, încă de prin 1998, un volum bine alcătuit, beneficiind de o remarcabilă prezentare grafică, ce antologa trei dintre creaţiile pentru scenă ale scriitoarei.

Volumul, apărut la Unitext, a fost însă descoperit cu oarecare dificultate, de abia prin 2002 putând fi consemnate primele spectacole cu Artă. În 2011 Zeul măcelului s-a metamorfozat în scenariu cinematografic şi a devenit un film binecunoscut regizat de Roman Polanski. Asta după ce în 2010 textul a ajuns şi în România, fiind tradus şi montat de regizorul Lucian Giurchescu la Teatrul de Comedie din Bucureşti. Cu precizarea că spectacolul îi era oferit publicului sub titlul Doamne, ce măcel! După care Zeul măcelului s-a jucat în diverse locuri din ţară. În Bucureşti, montarea de la Comedie a fost repede dublată de cea de la Teatrul „Nottara” semnată de Claudiu Goga, Cristian Hadjiculea a înscenat piesa în două rânduri, mai întâi la Iaşi, mai recent la Naţionalul clujean.

FOTO Cristina Ginj

Fără doar şi poate, Yasmina Reza face parte dintre autorii favoriţi ai regizorului Cristi Juncu. Lui i se datorează primul spectacol românesc cu o piesă a scriitoarei franceze. Căci el e regizorul ce a montat primul Conversaţie după înmormântare în anul 2000 la efemerul Teatru cu tei din Bucureşti pe care teatrologul Lucian Sabados l-ar fi dorit să devină un fel de „antenă” bucureşteană a Teatrului „Toma Caragiu” din Ploieşti al cărui director era în acea vreme. Zece ani mai târziu acelaşi Cristi Juncu înscena, de data aceasta la Teatrul „Bulandra”, Artă, ocazie cu care s-a îndrăgostit de scrisul Yasminei Reza şi scenograful Cosmin Ardeleanu. Spectacolul a fost, este unul foarte bun. La momentul premierei, un tânăr jurnalist îl socotea a fi „tot ce are mai bun teatrul românesc la ora actuală”. Nu ştiu dacă a fost neapărat aşa. Ştiu sigur însă că Artă a fost, este un spectacol foarte bun, chiar dacă nu a luat nici un premiu UNITER. Premiul a venit, în schimb, din partea publicului care îl cere, şi-l doreşte, dovadă că Artă figurează încă în repertoriul curent al „Bulandrei” şi se joacă pe mai departe cu casa închisă.

Foarte bun, atât pe placul criticii care, altminteri, nu e din cale afară de sensibilă la comedia bine făcută pe care o socoteşte minoră, deşi ştie că şi ea se află la originea teatrului absurdului, cât şi pe placul publicului e, după părerea mea, şi spectacolul de la Compania „Liviu Rebreanu” a Teatrului Naţional din Târgu Mureş. Criticul care semnează această cronică a văzut spectacolul în compania a două colege. Şi ele, şi el au râs cu lacrimi. Publicul nu era defel unul de premieră, nici măcar unul recrutat din categoria târgumureşenilor ce frecventează curent sala Naţionalului. Reprezentaţia din acea zi fusese cumpărată de o confederaţie sindicală care făcea astfel un cadou membrelor, dar şi membrilor săi, cu ocazia zilei de 8 martie. Un public fără inhibiţii care nu ştie nimic din ceea ce în pragmatica teatrului se cheamă „legea nopn-intervenţiei” şi care se stăpânea cu greu să nu încurajeze acele personaje care, la un moment dat al reprezentaţiei, se aflau în ofensivă şi îşi adjudecau caimacul.

 De fapt, aici se concentrează ştiinţa de a scrie pentru scenă a Yasminei Reza. În capacitatea de a aduce pe rând în prim-plan fiecare personaj, de a-l face pentru câteva minute să fie şi „cel mai puternic”, şi cel mai simpatic, şi cel mai comic, iar, de la un moment dat, şi cel mai buf, şi cel mai ridicol. Zeul măcelului sau, mă rog, Dinte pentru dinte nu e o simplă piesă realistă în care o familie vine la cealaltă pentru a rezolva un incident ai cărui protagonişti au fost fiii lor neastâmpăraţi. Yasmina Reza a pornit în scrierea piesei, aşa cum ea însăşi mărturisea într-un interviu publicat în The Guardian, de la o întâmplare de acest gen, întâmplare în care a fost implicat propriul ei fiu. A dezvoltat mult incidentul. Iar titlul ales de Cristi Juncu pentru spectacolul lui de la Naţionalul târgumureşean surprinde riguros exact dinamica structurilor dramaturgice ale piesei şi e relevant şi pentru sintaxa montării.

Véronique şi Michel, pe de o parte, şi Annette şi Alain, pe de cealaltă, sunt patru oameni cumsecade. Primii au o locuinţă agreabilă, perfect mobilată, situată într-un cartier de condiţie incertă. Câteodată se salută amical, prin gesturi, cu vecini din blocul de peste drum. Locuiesc pe o stradă unde se aud şi ceea ce trebuie că sunt corespondentele franceze ale manelelor româneşti. Sunt detalii excelent surprinse de scenografia semnată de Cosmin Ardeleanu şi care au rostul lor în organicitatea montării.

E vorba despre două cupluri cu ceva vechime în căsătorie. Care au cam uitat de tandreţea şi de romantismul de la început, dar continuă să fie „funcţionale”. În ziua în care se consumă acţiunea piesei, „ziua cea mai nebună”, tocmai această funcţionalitate e pusă drastic la încercare. Acum Annette dă frâu nemulţumirii sale că soţul ei, Alain, avocat de succes, vorbeşte prea mult la telefon şi o cam neglijează, acum Véronique îşi exhibă tot ce a acumulat ea din pricina lui Michel, comis voiajor care vinde orice poate fi vândut. Şi care nu e un om tocmai rău, deşi s-a descotorosit de hamsterul ce ajunsese o adevărată obsesie pentru fiica sa. O fiică pe care vedem cu ochiul liber că o iubeşte. Vedem asta în clipa în care neconsolata fată trimisă spre „refacere” la o colegă îşi cheamă mama la telefon şi nu e dispusă să vorbească decât cu ea. Nicidecum şi cu „odiosul” ei tată.

Aici, în grija pentru detalii, dar şi în admirabila dozare şi programare a efectelor comice, în remarcabilul crescendo comic se concentrează atuurile spectacolului şi calităţile jocului actoricesc. Care e impecabil. Cvartetul de interpreţi funcţionează fără cusur. Vlad Zamfirescu, şi el pasionat de scrisul Yasminei Reza, nu e deloc un intrus, a făcut urgent echipă cu cei doi experimentaţi colegi târgumureşeni- Elena Purea şi Nicu Mihoc- iar Roxana Marian pe care o văd pentru prima oară într-un rol consistent e, la rându-i, fără cusur. Cum e întreg spectacolul, de altfel.     

Teatrul Naţional din Târgu Mureş-Compania Liviu Rebreanu- DINTE PENTRU DINTE după ZEUL MĂCELULUI de Yasmina Reza;

Traducerea: Tudor Ţepeneag;

Regia: Cristian Juncu;

Decoruri şi costume: Cosmin Ardeleanu;

Cu: Elena Purea, Nicu Mihoc, Roxana Marian, Vlad Zamfirescu;

Data reprezentaţiei: 9 martie 2015