Victor Ioan Frunză: „Filosofia şi transcendentul nu se întâlnesc doar la altitudini intelectuale”

„Portugalia” în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză, o poveste despre (ne)fericire, se va juca în premiera în această lună, pe 12 şi pe 20 decembrie, la Teatrul Nottara. Despre acestă nouă versiune scenică am stat de vorbă cu regizorul Victor Ioan Frunză.

Povestea pe care Victor Ioan Frunză o aduce în scenă la teatrul de pe bulevard este cuceritoare. Oameni fără nume, care se ascund în spatele unor porecle, deportaţi la o margine de univers, veşnic tânjind către altceva, dar incapabili să se desprindă din ei înşişi. O mică dramă urmează să se întâmple în târgul de la capatul lumii. Un băiat iubea o fată, iar fata visa la un Făt-Frumos de la oraş. Şi într-o zi Făt-Frumos apare ca printr-o minune în Irgács, fără cal alb şi evadat dintr-o căsnicie nefericită, direct de la Budapesta, şi se îndrăgoşteste de ea, dar minunea ţine trei zile.

Din distribuţie fac parte Catrinel Dumitrescu, George Costin, Cristina Florea, Sorin Miron, Luminiţa Erga, Adrian Nicolae, Raluca Gheorghiu, Alin Florea, Alexandru Pavel, Andrei Huţuleac.

În urmă cu aproape şapte ani, aţi pus în scenă la Baia Mare, „Portugalia” lui Zoltan Egresy, un spectacol cu totul special, care s-a jucat însă foarte puţin. Ştiu că revizitaţi textele lui Shakespeare, de exemplu, dar de ce v-aţi întors acum la „Portugalia”?

Cred că e un text de care e foarte mare nevoie. Un text extrem de ciudat, pentru că la prima vedere poate părea un text uşor, dar pe urmă îţi dai seama că e un text cu valenţele unei comedii cehoviene. Dar şi textul pe care-l jucăm acum e diferit de cel de la Baia Mare, pentru că autorul, între timp, a rescris piesa. E o variantă nouă, deci, nu o simplă revizitare. Şi, ca mai toate spectacolele pe care le fac, revenind asupra lor nu seamănă deloc unele cu altele. Cine a văzut versiunea veche va fi surprins şi de finalul spectacolului, şi de formula nouă, şi de accentul pe care îl pun acum şi pe care data trecută n-am putut să-l aşez aşa de bine din varii motive: accentul asupra credinţei şi a naivităţii credinţei. E un lucru care se vede foarte bine în spectacolul acesta comic şi care ne arată că noţiunea de comic nu amprentează întotdeauna numai umorul, ci şi existenţa noastră, fără să ne dăm seama. Pentru orice om viaţa pe care o trăim apare ca fiind singulară în tristeţile, în bucuriile ei. „Viaţa mea e un roman, nimeni n-a mai trăit aşa ceva”, asta credem cu toţii. Dar când ajungi să câţi romanţa asta, ascultătorul îşi dă seama că are şi accente comice involuntare, unele caraghioase, dar altele adevărate şi iese un soi de tragic pe care-l trăim. Şi din cauza asta cred că e o temă de care avem mare nevoie. E un gen de spectacol care va fi foarte greu de precizat. Se apropie mult de acele „crazy comedy” care au dat într-o vreme o anumită turnură teatrului american, dar se apropie foarte mult şi de estetica tragicului şi a comicului pe care le vedem în filmele lui Turturro sau Tarantino...

Care e tema care v-a făcut să vă opriţi prima dată la acest text?

Prima dată când am citit textul m-am apropiat foarte mult de o lume marginală, nu foarte îndepărtată de ce trăisem şi eu în copilărie şi care descria o umanitate periferică, dar foarte caldă. O umanitate nealterată, cu poveştile ei urmane, suburbane, dar care îţi arătau că fiecare are porţia lui de filosofie. Nu e adevărat că filosofia şi transcendentul se întâlnesc doar la altitudini intelectuale. Aceste lucruri sunt prezente şi într-un om extrem de simplu. Aspiraţiile şi meditaţia nu sunt specifice doar omului învăţat. Toţi au parte de problemele lor existenţiale, exprimate după posibilităţi. Şi asta nu înseamnă că un om care nu ştie să exprime în cuvinte o anumită aspiraţie sau mirare sau decepţie în faţa existenţei înseamnă că n-o trăieşte. Iar „Portugalia” vorbeşte despre o astfel de lume, în care aspiraţiile, mirările, transcendentul, toate sunt prezente dintr-o altă perspectivă. De-asta m-am oprit asupra textului. Dar repet, în montarea nouă, sunt accentuate alte lucruri şi a fost o surpriză şi pentru mine că pot să transgresez totul către domeniul credinţei.

Povestea se întâmplă într-un sat din Ungaria. Cât de aproape e lumea dintr-un sat din Ungaria de Bucureştiul secolului 21?

Şi satele noastre sunt un fel de periferii urbanizate. Şi seamănă foarte tare cu lumea noastră. Iar oamenii puri şi simpli sunt la fel peste tot. Păstrând culoarea locală, noi ne-am regăsit cu toţii. Numai că acest localism – şi asta ar trebui să învăţăm şi noi în dramaturgia noastră românească – este un localism universalizat. Şi asta e foarte important. Nu vorbim de un sat de undeva anume, ci de un sătuc de nicăieri, care poate fi oriunde... Plus că e un spectacol care dă posibilitatea unor creaţii actoriceşti remarcabile. Căci ce e până la urmă teatrul nostru atât de disputat între premii şi nominalizări decât o suită de creaţii actoriceşti bune? Ce este regizorul atât de împins, aşezat sub presiunea capodoperei, altceva decât cel care ştie să creeze un cadru creativ general pentru evoluţia acestor vectori de sens care sunt actorii?

De ce „Portugalia”?

Portugalia e un loc imaginar care descrie de fapt visurile noastre, pe care le plasăm în Portugalia, adică niciunde. E fericirea care e în altă parte...

Şi unde e fericirea în spectacolul dumneavoastra?

În altă parte... Pentru că toate personajele eşuează fiindcă nu-şi dau seama că ar putea să şi o găsească în sine.

Dar unde crede Victor Ioan Frunză că e fericirea?

Ca loc geografic, în Portugalia (râde)... Altfel, în tine însuţi...

Ce pierde un spectator care nu vine să vadă „Portugalia”?

Pierde o poveste excepţională, de care cu toţii avem nevoie, pentru că toţi avem nevoie şi de poveste, şi de metaforă. Şi apoi e o distracţie intelectuală care costă extrem de puţin. Şi pierde posibilitatea de a vedea artă vie într-o lume atât de modelată de televiziune. În contextul ăsta arta vie e o posibilitate de a evada.

Fotografiile din spectacol sunt realizate de Adriana Grand