Datele provin dintr-un studiu naţional elaborat în 2016 de Salvaţi Copiii care a cuprins 1262 de părinţi şi 1260 de copii din 124 de localităţi. Deci e de luat în seamă.

„Rănile fizice se vindecă, dar cuvintele lasă urme grele, chiar după trecerea anilor“ (băiat, 15 ani).

Bullyingul este un comportament agresiv, repetitiv, intenţionat cu scopul de a provoca înjosire şi suferinţă implicând un dezechilibru de putere între agresor şi victimă. La el pot lua parte şi copii care iniţial privesc scena iar apoi se implică agresiv, adică martorul se transformă în agresor, copii aparent inocenţi. Poate fi grav încât copiii să-şi dezvolte anxietăţi, depresii, izolare şi să refuze frecventarea  şcolii. Recent o mămică îmi povestea despre fiul ei care în clasa a IV-a a fost victima fenomenului. Şcoala a decis scăderea notei la purtare şi transferarea într-o clasă paralelă a celor 2 colegi agresori. O metodă dovedită ineficientă deoarece la 2 zile după transfer copilul a fost aşteptat la colţul şcolii şi bătut până la spitalizare pe motiv de răzbunare că „din cauza ta am fost transferaţi“. Deci, deşi pare simplu şi drept sancţionarea agresorilor nu este o metodă eficientă, înţeleaptă şi nici măcar pedagogică. Mai nou consilierea psihologică e văzută ca o pedeapsă. Te trimit la psiholog. Cauzele rămân, iar agresorii de cele mai multe ori sunt ei înşişi victime, copii care au traumele şi suferinţelor lor acasă. Dar cine să îi înţeleagă şi să îi sprijine?

Victima bullyingului poate fi oricine, băiat sau fetiţă, un copil mai mic de statură decât media clasei, un copil supraponderal, slab la învăţătură, cu părinţii divorţaţi, aparţinând unei minorităţi etnice, religioase sau cu resurse financiare scăzute, un copil sărac. Recent, am întâlnit copii români care s-au întors din străinătate şi nu au fost integraţi în clasă. Din păcate, orice copil cu o anumită dizabilitate poate fi stigmatizat şi hărţuit. Copiii între 9 şi 13 ani au cel mai ridicat risc. Cu privire la diferenţele între genuri, băieţii sunt mai susceptibili de a fi agresori şi victime ale agresiuni, băieţii sunt mult mai probabil să fie agresaţi fizic, în timp ce fetele sunt mai susceptibile de a fi agresate verbal sau psihologic. Victimele agresiunii au dificultăţi de adaptare la mediul lor, atât din punct de vedere social, cât şi psihologic, au mai multe dificultăţi în a-şi face prieteni şi sunt mult mai singure. Agresori în schimb au mai multe şanse să fumeze, să consume alcool şi să fie mai săraci.

La televizor apar cazurile de agresivitate fizică fie între elevi, fie între profesori şi elevi şi mai des, din păcate, cele între elevi şi profesori. Despre ameninţările părinte-profesor se vorbeşte prea puţin, profesori care sunt intimidaţi şi hărţuiţi de părinţi cu status social şi financiar ridicat, care fac legea în şcoală şi care decid politica şcolii (pentru că deseori sponsorizează acţiunile şcolii) şi implicit notele propriului copil. Personal, mă întreb altceva: dacă un profesor care zilnic ameninţă şi induce anxietate unui elev cu „vezi că te ascult, azi îţi dau 4“ sau „la mine o să rămâi corigent, nu treci clasa, îţi promit“ sau pur şi simplu îl jigneşte cu „eşti prostul clasei“ nu este o altă formă de agresiune mult mai extinsă şi gravă la nivel naţional?

La nivel european sunt peste 30 de ani de când se cercetează fenomenul, diverse modele teoretice fiind aplicate şi evaluate cu rezultate nu foarte îmbucurătoare. Programele norvegiene de prevenire a bullyingului şi-au propus să ofere o structură diferită claselor pentru a descuraja agresiunea şi a recompensa comportamente dezirabile. Cele finlandeze au folosit metode virtuale de învăţare şi au pus în evidenţă rolul colegiilor mai mari ca apărători ai celor care sunt agresaţi. S-au creat programe de formare de abilităţi pentru profesori, un nou curriculum împotriva hărţuirii şi etape de mediere între părţi inclusiv folosind tehnicile online. S-au analizat eficienţa strategiilor de reacţie la incidentele de agresiune, s-au creat grupuri de suport pentru victime, s-au elaborat noi metode de reabilitare. Nu toate au avut succesele aşteptate. Un lucru este clar, tot personalul şcolii trebuie să fie instruit, că profesorii nu sunt întotdeauna capabili să identifice agresorii şi deseori supraestimează eficacitatea lor în identificarea şi intervenţia în situaţii de agresiune.

Însă pentru a introduce strategii proactive care pot ajuta la prevenirea intimidării, şcolile trebuie să se gândească la mediul şcolar ca întreg, inclusiv la abordări pe tot parcursul şcolii, strategii de clasă şi la ceea ce înseamnă terenul de joacă. Deci e nevoie de o viziune şi de un etos al şcolii, ceea ce necesită încă 20 de ani.

Partea asta cu locurile de joacă pare la prima vedere puţin exagerată doar că nu este aşa. Şcolile care au creat zone liniştite, parcuri, spaţii de relaxare şi au instruit supraveghetorii de la prânz au redus fenomenul. În România ai tot dreptul să le dai crezare copiilor când vorbesc de şcoli ca de nişte închisori. Săli largi şi goale sau mici şi îndesate cu peste 30 de elevi, săli cu mobilier vechi, holuri nezugrăvite, toalete fără săpun şi hârtie sau chiar fără apă caldă. Confortul exterior ne influenţează interiorul. Ca şi în propria casă, ne bucurăm când ne-am reamenajat camera, redecorat interiorul sau schimbat mobila. Ne simţim altfel. Încă mai văd pe pereţii claselor formule de matematică şi chimie semn ale unei mentalităţi învechite. Văd culori moarte şi seci, tablă şi cretă. Nimic neschimbat în ultimii 30 de ani. Or dând voie copiilor să fie creativi, să-şi amenajeze şi să-şi picteze clasa, construind astfel un spaţiu plăcut şi armonios, locul în care învaţă 4-7 ore zilnic va creşte satisfacţia şcolară şi implicit rezultatele şcolare şi va scădea bullyingul.


FOTO Dragos Dumitru

Teatrul ca metodă eficientă

Campaniile publice de prevenire prin simpla informare fie că este în mediul şcolar, în presă tv sau online nu-şi ating deloc scopul. Însă altceva funcţionează. Şi am simţit practic. Teatru. Am participat la o piesă de teatru antibullying în Sibiu, la Teatrul Gong chiar zilele trecute. Sute de copii, părinţi şi profesori au fost emoţionaţi până la lacrimi de povestea spectacolului „Wanda“ în regia lui Radu Apostol,   realizat după romanul „O sută de rochii“ de Eleanor Estes, inclus în „Top 100 Cărţi pentru Copii“ al Asociaţiei Naţionale pentru Educaţie din SUA. Era o poveste tulburătoare despre percepţia xenofobiei şi a sărăciei. Wanda Petronski, o fetiţă de origine poloneză, care e ridiculizată de colegii ei pentru că poartă în fiecare zi aceeaşi rochie albastră. Wanda pretinde că are o sută de rochii acasă, dar cu toţii ştiu că nu e aşa şi nu se opresc să o umilească. Iar când vor realiza că ar trebui să îşi ceară scuze, va fi deja prea târziu. În poveste se desprinde că profesorul era depăşit de situaţie. În poveste se observă clar că fiecare dintre colegii agresori aveau poveşti triste acasă, erau ei înşişi victime ale mediului familial şi social în care trăiau. Dacă la început sala râdea la ironii şi injurii pe parcursul piesei s-a aşezat un val de respect şi îngrijorare apoi de solidaritate şi compasiune.

Partea şi mai interesantă a fost că după spectacol a urmat o oră de întrebări şi răspunsuri alături de actori. A avut în mod clar un rol educativ prin problematizare. Fenomenul din povestea din anii 1944 este prezent şi astăzi. Doi dintre copiii din sală au avut curajul de a-şi dezvălui propria întâmplare tristă, ca victime. Alţii au raportat pasivitatea şcolii şi a cadrelor didactice complice. Am spus atunci că la şcoală primim informaţie şi prea puţină educaţie, că profa de mate ne predă mate şi cea de chimie ne predă chimie. Nimeni nu vorbeşte şi nu susţine un copil în dezvoltarea lui psihoemoţională ajutându-l să-şi gestioneze impulsurile, reacţiile, comportamentul şi gesturile agresive, întristările, traumele şi supărările. Cum să ştie un copil de 10-12 ani care are o situaţie tristă acasă să-şi exprime în mod pozitiv confuzia şi furia dacă nimeni nu îl învaţă. Adulţii înşişi fac greşeli şi nu au abilităţi dezvoltate cu atât mai mult copiii.

Însă prin teatru copiii pot simţi cel mai bine suferinţa victimei bullyingului pentru că teatrul produce emoţii, iar emoţia produce schimbarea, nu informarea! Piesa Wanda merită văzută de fiecare copil şi adult, chiar dacă este la Sibiu ! Sibiul nu este departe şi e atât de frumos.  

FOTO Dragos Dumitru