La moartea lui Marin Moraru

Cred că una dintre cele mai reuşite, dar şi mai emoţionante ediţii ale emisiunii Profesioniştii, realizată pentru Televiziunea Română de Eugenia Vodă, a fost cea ce l-a avut ca invitat pe marele actor Marin Moraru.

Vedeam atunci un Marin Moraru cu totul altfel. Un om, un suflet în contradicţie absolută cu actorul de comedie pe care îl cunoaştem ori credeam că îl cunosc din spectacolele de teatru ori din apariţiile televizate. Am văzut atunci pe micul ecran un om sensibil, emoţionat că este provocat să se confeseze. Un Marin Moraru nedornic să fie doar amabil, o prezenţă plăcută, spirituală şi atât.

Un Marin Moraru înlăcrimat, povestind istoria interzicerii în faza repetiţiilor generale a spectacolului cu Furtuna în regia lui David Esrig, interdicţie care, urmată de cea a altui spectacol în pregătire - cel cu Aşteptându-l pe Godot -, l-a determinat pe marele director de scenă să îşi ia lumea în cap.

Un Marin Moraru care a explicat pe un ton ferm, dar şi cu mult regret în glas de ce nu mai colaborează chiar cu instituţia al cărei invitat era. Pentru că a şters câteva imprimări antologice printre care şi cea cu Căldură mare, în care apărea alături de marele Toma Caragiu. Dar şi cele cu Nepotul lui Rameau sau Superba, nevăzuta cămilă.

Am urmărit acea emisiune cu sufletul la gură. La rându-mi emoţionat, cu o lacrimă în ochi. Până şi intervievatoarea era cu totul altfel decât de obicei. Mai puţin locvace, mai puţin interesată de cum arată, mai puţin preocupată de propria-i telegenie. Era limpede că şi Eugenia Vodă era copleşită de personalitatea artistului şi că a fost luată pe nepregătite, că trăia o surpriză.

Surprizei şi lacrimilor de atunci, completate la un moment cu bucuria de a descoperi în Marin Moraru un memorialist de excepţie, aşa cum s-a manifestat el în cartea Suntem ce sunt amintirile noastre (Editura Alffa, Bucureşti, 2013) i s-a adăugat acum cea mai proastă dintre surprize.

Aceea reprezentată de vestea că şi Marin Moraru s-a dus, cu siguranţă în căutarea unor oameni mai buni. Decât cei alături de care i-a fost dat să-şi trăiască ultimii ani din viaţă.

Cred că avea dreptate când spunea că „după 1989 am început să ne scuipăm unii pe alţii, iar unora au început le crească gheare”.

Adio, cu plecăciune şi durere, domnule Marin Moraru! Acum acolo Sus, veţi putea juca din nou Take, Ianke şi Cadîr! Din păcate, distribuţia e completa!