Despre învăţăturile lui „Richard III “, contemporanul nostru, am vorbit şi noi cu Andrei Şerban.

Cel mai nou spectacol al dvs, „Richard III“, este unul eminamente politic. Şi nu pot să nu mă întreb: oare mesajul artistic ajunge vreodată şi la politicieni?

Când eram în faza de avanpremiere şi ieşeam în fiecare seară în faţa publicului să vorbesc înainte de spectacol, la un moment dat, îmi cad ochii în rândul doi şi văd o personalitate politică foarte cunoscută: era Victor Ponta însoţit de soţia lui, Daciana. Am fost uimit pentru că nu i-am văzut niciodată până atunci la teatru, dar m-am şi bucurat să văd un politician în sala de spectacol pentru că, din păcate, mai nou ies actorii în stradă luând atitutudine şi dând dovadă de conştiinţă civică şi politică, în timp ce politicienii fac un „teatru“ prost. Aşa că m-am bucurat. Dar, spre surprinderea mea, la pauză Ponta a dispărut fără urmă. Aşa că în mintea mea s-au născut două întrebări: de ce a venit şi de ce a plecat? Sigur, orice spectator e liber să plece dacă nu îi place un spectacol. Dar dacă nu acesta a fost motivul? Dacă acest spectacol care are o tentă politică foarte puternică şi evidentă, de fapt, l-a deranjat? Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci sunt bucuros să descopăr că teatrul redevine un loc periculos.

Aţi simţit ca pe o urgenţă nevoia de a face acum, în aceste momente atât de tensionate politic, acest spectacol?

Eu am făcut mult teatru care nu a atacat direct teme politice, dar s-a întâmplat uneori ca spectacole negândite astfel să devină politice din pricina conjuncturilor în care au fost făcute. Exemplul cel mai clar e „Trilogia antică“, spectacol care iniţial nu avea nici cea mai mică intenţie de a provoca politic. Dar când am montat „Trilogia“ în 1990 în România, pe când noi repetam în Teatrul Naţional, afară, în Piaţa Universităţii, veniseră minerii. Şi, la un moment dat, minerii au năvălit şi în teatru, au intrat peste noi la repetiţie, cu bâtele ridicate, gata să ne linşeze. Au smuls textele din mâinile actorilor şi, când au văzut că sunt scrise în greaca veche şi latină, au crezut că folosim un cod secret şi au început să rupă furioşi paginile. Atunci actorii au început să urle textul. Şi erau antrenaţi să urle tare. Minerii, auzind ţipetele acelea într-o limbă necunoscută, s-au speriat şi au fugit mâncând pământul. Şi am înţeles atunci că până şi „Trilogia antică“ poate fi citită în cheie politică. În timp ce pe scenă avea loc asediul grecilor asupra femeilor troiene, în stradă era asediul minerilor asupra demonstranţilor paşnici din Piaţa Universităţii. Era exact în oglindă. Spectacolul meu devenise astfel teatru politic, chiar şi fără voia mea. Pe de altă parte, însă, mai târziu, când am montat la Opera din Bucureşti „Oedip“, în cadrul Festivalului Enescu, am făcut un spectacol politic pe deplin asumat. Am adus acţiunea în istoria noastră. Era un „Oedip“ care începea cu instaurarea regalităţii în România, urma războiul, continua cu Oedip care merge în căutarea Sfinxului, iar Sfinxul avea chipul lui Stalin şi apoi epidemia de ciumă din operă am exprimat-o prin distrugerea Pieţei Universităţii de către mineri. Acel spectacol era unul politic din start. Ion Iliescu, preşedinte pe atunci, direct răspunzător de atrocităţile din Revoluţie şi din mineriade, a vrut să plece la momentul cu Piaţa Universităţii, dar a fost atenţionat că nu e tocmai potrivit să plece, aşa că a rămas până la sfârşit. Ceea ce Ponta nu a făcut la „Richard III“. 

Dar de ce „Richard III“ acum şi aici?

Am simţit că nu mai pot trăi în acest moment nicăieri în lume, şi cu atât mai mult în România, prefăcându-mă că politicul nu există. Este atât de evident că acum, mai mult ca oricând, trebuie să ai o conştiinţă trează şi care să încerce să trezească la rândul ei alte conştiinţe, nefiind însă deloc naiv în a crede că teatrul, fie el şi politic, va schimba ceva în lumea reală. Din păcate, adevărul ăsta e. O fac pentru că nu pot altfel. Simt nevoia să spun aceste lucruri, dar nu sunt naiv. „Richard III“ are un mesaj politic atât de puternic! Este un spectacol în care totul se întâmplă acum şi aici. În lumea noastră de azi. Este „Richard III“ al lui Trump, al lui Orban şi al lui Dragnea. E clar că despre ei este vorba. Acesta este poate cel mai puternic spectacol pe care l-am făcut vreodată, dar că el va stârni reacţii sau va schimba ceva nu sunt naiv să cred. Acest spectacol va pune întrebări, dar nu va da răspunsuri sau rezolvări. Teatrul lui Brecht s-a vrut un teatru politic, care să mişte conştiinţe, dar, în realitate, el nu era aplaudat decât de intelectualii din Berlinul de Vest. Muncitorii din Berlinul de Est nu mergeau la teatru. 

Şi atunci de ce fac artiştii artă dacă ştiu că nu pot schimba cu nimic lumea?

Eu unul o fac pentru că nu pot altfel. Şi pentru că mă identific cu toţi oamenii care îşi pun întrebările: „Cum pot să trăiesc dormitând o viaţă care trece? Şi cum de nu mă deranjează că o trăiesc dormitând? Iată, încă o zi a trecut din viaţa mea şi nu s-a întâmplat nimic care să mă trezească şi să mă facă să realizez momentul extraordinar pe care îl trăiesc acum şi potenţialul uriaş pe care îl am de a trăi altfel, de a găsi un sens adânc, de a trăi o viaţă adevărată şi nu viaţa aceasta care este una obişnuită, mediocră, o viaţă de om supus, o viaţă pe care o accept pentru că îmi este mai uşor aşa şi cum de ceva în mine nu se revoltă şi nu se trezeşte?“ La întrebarea ta: dacă pot schimba ceva, îţi zic: eu nu pot schimba pe nimeni. Pot însă să mă schimb pe mine. Doar la nivel individual funcţionează schimbarea. De aceea dacă un om care vine la spectacolele mele după 5 minute după ce a ieşit de la teatru se gândeşte: „Poate că despre mine este vorba acolo şi e momentul să trăiesc altfel“ atunci atingem ceea ce Shakespeare a spus, ceea ce Cehov a spus, ceea ce Beckett a spus, ceea ce Biblia spune.

Cum l-aţi ales pe Marius Manole pentru rolul lui Richard?

M-a atras substanţa lui fluidă, cameleonică, puterea lui de a se transforma. Ştiam că riscul e mare pentru că Marius joacă în zeci de producţii, pentru că nu poate spune „nu“ la nimic şi acceptă orice, că merge peste tot prin ţară, joacă şi în spaţiul independent şi în teatrele de stat, că se duce la proteste de stradă, că dă interviuri la tot felul de emisiuni radio şi tv şi atunci mă întrebam: cum oare se va putea el aduna şi cum se va putea concentra pentru un astfel de rol? Şi atunci i-am spus: „Dacă tu reuşeşeti ca timp de o lună să nu mai faci nimic altceva, să te dai pe mâna mea şi să ai încredere, atunci rolul îţi va ieşi“. Mi-a promis şi s-a ţinut de cuvânt. O lună de zile nu a făcut nimic altceva decât Richard şi se văd acum roadele. Am stors din el tot ce se putea stoarce, pentru că acesta este rolul unui regizor, să scoată dintr-un actor ceea ce nici actorul însuşi nu ştia că are. Asta cred că s-a întâmplat acum cu Manole: a ieşit la lumină din adâncul lui ceva secret, misterios, minunat de a cărui existenţă el nici măcar n-avea habar.

Aţi scris pe Facebook un mesaj tulburător către Marius Manole în care îi povesteaţi că l-aţi visat pe Shakespeare care vă mărturisea că el l-a iubit pe Richard III. E ceva de iubit într-un monstru? Sau, mai bine zis, a fost Richard cu adevărat un monstru sau era doar creaţia vremurilor sale?

Dacă voi monta vreodată „Othello“ nu îl voi prezenta pa Iago ca pe un monstru. Trebuie să îl înţeleg uman pentru că altfel e neinteresant. Nu cred că ne naştem îngeri şi monştri. Ne naştem cu un potenţial care poate să ne conducă în multe direcţii. Potenţialul e aur. Ce facem noi cu acest aur nu ştiu, dar la naştere ne ete dat ceva extraordinar. Ei bine, dacă te gândeşti la Iago, realizezi că el la început a fost un soldat extraordinar de bun, de credincios, de curajos, că a luptat împreună cu Othello cu credinţă, că a fost un patriot care şi-a slujit ţara trup şi suflet. Şi în clipa în care se aştepta să fie răsplătit efortul lui, să i se dea o poiziţie, află că nu i se dă lui, că el este victima altor interese. Această nedreptate a declanşat în el ura. Este ceva atât de uman acolo. Faptul că i s-a comis o nedreptate pe care el nu o poate accepta. Şi atunci se declanşează iadul. Diavolul apare când adoarme conştiinţa. Nu mai văd, nu mai aud, sunt sclavul dorinţei turbate de a face rău pentru că mie mi s-a făcut un rău. Ce i se întâmplă lui Richard? E născut cu picioarele înainte, cu dinţi în gură şi diform. E considerat un rebut. Mama lui se poartă cu el de-a dreptul fioros. Toţi ceilalţi copii sunt minunaţi, iar el e ruşinea vieţii ei. Astfel creşte el: în ura şi dispreţul celorlalţi. Şi cum poate creşte el altfel decât urându-i, la rândul lui, pe toţi? Există o cauză adânc umană în ura lui. Cu toţii suntem potenţial monştri. Din fericire sau din noroc, noi nu am ucis pe nimeni, dar suntem cu toţii capabili de crimă. Toţi avem în secret gânduri ascunse extraordinar de negre, gânduri de care ne este ruşine, despre care nu le vorbim nici măcar celor mai apropiaţi prieteni sau persoanei cu care ne împărţim viaţa. În subconştientul meu se petrec lucruri atât de îngrozitoare şi de oribile încât eu recunosc că există Richard III şi în mine. Şi dacă recunosc că există în mine înseamnă că, scriind această piesă, Shakespeare însuşi a recunoscut că există Rchard şi în el şi că a rezonat cu el şi, într-un fel, a avut chiar şi compasiune, a simţit chiar milă pentru Richard. Sigur că ceea ce face el e groaznic. Ucide fără milă pentru a ajunge rege. Are o ambiţie nebună pentru că ce altceva poate spera decât puterea? Dar, să fim sinceri. Cu toţii vrem putere. Şi eu. Vreau putere, vreau bani, vreau să fiu recunoscut, admirat,vreau să fiu cel mai bun, sunt gelos pe toţi colegii mei care au succes, sunt gelos pe toţi ceilalţi care sunt admiraţi şi vreau să fiu doar eu apreciat şi admirat, toate astea nu le voi spune în interviuri (în altul în afară de ăsta), dar e purul adevăr. Ipocrizia şi minciuna lumii în care trăim mă determină să am o reală admiraţie pentru Richard. Pentru că ucide cu consecvenţă tot răul din jur. Evident, însă, că ajunge mult prea departe. Iar cînd devine rege trăieşte singurătatea tiranului. Când ai ajuns în vârf şi mai sus nu se poate, unde să te mai duci? Şi devine paranoic. Ca toţi tiranii. Stalin în ultimii ani de viaţă se încuia în Kremlin şi îi suspecta pe toţi. Credea că toată lumea vrea să îl omoare. Trăia într-un coşmar fioros şi într-o singurătate îngrozitoare. Aşa şi Richard. În palatul lui devenise un mort-viu. Sufletul îi murise. Dar îşi duce lupta până la capăt. Nu e laş. Se bate şi cu nălucile dacă trebuie.

Revenind la politica dâmboviţeană, care nu e nici pe departe la fel de măreaţă, am o întrebare: din distribuţia spectacolului dvs face parte un actor care ar fi putut schimba lucrurile din postura de ministru al Culturii. E vorba de George Ivaşcu. Cum v-aţi hotărât să îl distribuiţi?

 Nu m-am gândit iniţial la el. Avusesem în minte un alt actor care a refuzat rolul şi atunci Ducu Darie mi l-a propus pe George Ivaşcu. Eu nu îl văzusem niciodată jucând. Auzisem că ar fi un actor bun. Ştiam că fusese ministru al Culturii şi că părerile erau foarte împărţite în privinţa trecerii lui pe la minister. Ducu Darie mi-a vorbit despre el şi am vrut să îl întâlnesc, să văd cum se simte după episodul cu ministerul. Nu îl cunoşteam mai deloc. Viaţa mea e în cu totul altă zonă decât a lui. Întâlnindu-l mi-a dat impresia unui om foarte sensibil şi foarte deprimat. Un om cu un moral căzut. Mi-a spus că trecerea lui prin minister a fost poate cel mai dur şi mai umilitor moment din viaţa lui. Că îi pare nespus de rău că a acceptat acea poziţie şi că tot ce s-a întâmplat acolo a fost pentru el ca un fel de cuţit în inimă. Mi-a mai spus că el ar avea nevoie să facă teatru acum ca să se însănătoşească moral, că are nevoie de teatru ca de un medicament. Când mi-a spus asta mi-am dat seama că ar fi bine să îl iau în spectacol pentru că, într-adevăr, asta cred şi eu: că teatrul e un medicament. La repetiţii m-am înţeles foarte bine cu el, a respectat toate indicaţiile mele cu foarte mult respect şi atenţie aşa că, până la urmă, chiar mă bucur că este în distribuţie.

Spuneaţi că Richard este peste tot. Şi în Trump şi în Dragnea...

Da, dar, în aceeaşi măsură, şi în mine şi în tine. Şi atunci ce te faci? Sigur că în ei e mai evident, dar noi ce-am face, oare, dacă am fi în aceeaşi poziţie ca ei? E mult mai uşor să spui: „Richard e Dragnea“ decât „Richard sunt eu“, dar e mult mai dureros şi mult mai important să mă lupt cu Richard cel din mine.