Două mari pietre de poticnire în viaţa Sf. Ilie Tesviteanul

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Sf. Ilie

Două mari pietre de poticnire, pentru lumea de azi, în viaţa Sf. Ilie Tesviteanul – „obstacole“ de care se împiedică, iar şi iar, cei care discută viaţa proorocului în mass-media şi pe Internet.

Prima e regată de episodul în care Sf. Ilie îi provoacă la „duel“ pe preoţii lui Baal. După ce l-a avertizat pe regele Ahab, care îmbrăţişase cultul lui Baal, despre iminenta plagă a secetei, după trei ani şi jumătate de secetă (fără ploaie şi rouă peste Israel), Sfântul Ilie le propune ui Ahab şi Izabelei – principalii promotori ai cultului idolatru – să-i adune pe toţi preoţii zeului Baal pe Muntele Carmel (III Regi 18, 19), cerându-le să aleagă cui va trebui să slujească: lui Dumnezeu sau lui Baal.

În faţa a numeroşi israeliţi, Sfântul Prooroc Ilie ridică două jertfelnice în cinstea celor două divinităţi (unul pentru Baal, unul pentru Dumnezeu), aşezând pe fiecare jertfelnic câte un bou. Apoi îi îndeamnă pe cei 450 de preoţi ai lui Baal şi 400 de profeţi ai zeiţei Aşera să invoce foc din cer pentru a arde jertfa. Însă îndelungatul lor strigăt către Baal al preoţilor păgâni, însoţit de dansul şi automutilările rituale, nu primeşte nici un răspuns (III Regi 26, 29).

Apoi urmează Sfântul Ilie, care, când începe să se roage, de îndată se pogoară foc din cer, mistuind nu numai jertfa adusă, ci şi lemnele, pietrele, ţărâna şi chiar apa ce era în şanţ (III Regi 18, 30-38). Minunea nu lasă loc de interpretări, focul coborât din cer care mistuie tot este de origine divină; coborârea focului revelează mulţimii adunate pe Dumnezeul cel adevărat, motiv pentru care slujitorii idolilor sfârşesc înjunghiaţi de însăşi mâna profetului pe malul pârâului Chişon.

Cum este posibil – se întreabă retoric unii, de regulă în faţa unor mari mulţimi de oameni – ca acelaşi Sfânt Ilie care, mai devreme, îl înviase pe fiul văduvei din Sarapeta Sidonului, să ia acum cu propria sa mână viaţa a câteva sute de preoţi? Cum pot creştinii să creadă într-un „bestseller“ cu poveşti atât de sângeroase?

Cei care se întreabă ignoră întregul context. Cultul lui Baal presupunea, pe lângă automutilările ritualice, orgii şi jertfe sângeroase – inclusiv jertfirea unor copii. Vorbim despre un adevărat cult demonic, care se extinsese asupra întregului Israel, astfel încât Ilie crede, la un moment dat, că a rămas singurul drept, singurul care nu i se închină lui Baal. Acei preoţi aveau mâinile şi conştiinţele pătate de sângele a numeroşi nevinovaţi. Apoi, în duelul propus Ilie îşi pune în joc propria viaţă – dacă el ar fi pierdut, el ar fi fost cel ucis de preoţii lui Baal, care nu ar fi avut nici o ezitare să-l tortureze şi înjunghie. Aşadar, duelul a fost corect, iar Ilie nu face decât să respecte condiţiile agreate de ambele părţi.

Dar de ce, totuşi, Ilie nu-i scuteşte de moarte pe preoţii lui Baal, de ce nu are milă de ei? Cei care se întreabă asta nu pot accepta că, uneori, mila şi dreptatea pot coexista. Intervine aici şi o altă logică, metafizică, mai subtilă. Preoţii care pierd se lasă ucişi, ca să spunem aşa, de Ilie – şi, în acest fel, ei recunosc că zeul lor a fost unul mincinos. Această recunoaştere poate fi, pentru ei, mântuitoare într-o anumită măsură – moartea trupului nu înseamnă şi moartea sufletului. Cei care văd doar „masacrarea“ preoţilor nu înţeleg deloc în ce credeau şi preoţii lui Baal, şi Ilie – ei nu credeau într-o lume materială în care toate happy end-urile trebuie să aibă loc aici. Ei credeau într-o lume spirituală, doar că reperele lor cu privire la acea lume erau diferite.

Şi aici intervine a doua piatră de poticnire. „Diferenţa dintre creştini şi atei e aceea că creştinii cred că toate zeităţile sunt false, cu excepţia uneia. Ateii cred că toate zeităţile sunt false, punct“, ni se repetă iar şi iar. Acest lucru nu e nicidecum corect. Când Ilie spune că Baal este o zeitate „mincinoasă“, nu spune că este o zeitate care nu există, sau că Baal nu are un corespondent în lumea metafizică. „Mincinos“ înseamnă a te da drept ceea ce nu eşti. Preoţii lui Baal greşesc nu prin aceea că îşi „imaginează“ o zeitate, fără să aibă pentru asta nici un fundament – preoţii greşesc pentru că importă de la vecinii lor mesopotamieni cultul unui demon (când aveau revelaţia Dumnezeului Celui Viu); şi consideră un demon, o creatură, drept ceea ce nu e – adică Dumnezeu, Creatorul tuturor.  

Pe Sf. Ilie îl vom regăsi la sfârşitul vremurilor, proorocind timp de o mie două sute şaizeci de zile alături de Enoh; ambii drepţi ai Vechiului Testament vor fi îmbrăcaţi în sac în timp ce vor da pe faţă minciunile lui Antihrist. La sfârşitul mărturisirii, Ilie şi Enoh vor fi omorâţi, şi mulţi se vor bucura de moartea lor. Dar, după trei zile, Ilie şi Enoh vor fi înviaţi de Dumnezeu. Ni se spune clar că toată lumea va privi atât la mărturisirea „celor doi măslini“, cât şi la uciderea şi la învierea lor; şi că, în ciuda faptului că aceste evenimente sunt descrise cu lux de amănunte în Apocalipsa Sf. Ioan, puţini „se vor prinde“ sau vor accepta că asistă la împlinirea unei proorociri. Aşadar, orbirea spirituală a oamenilor „raţionali“ şi „emancipaţi“ va fi atunci cel puţin la fel de mare, dacă nu mai mare decât în vremea adorării lui Baal. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite