Criticul României literare se bucura de o imensă apreciere underground. Dacă nu te lăuda Manolescu, erai mort. Iar dacă te făcea de rahat, erai şi mai mort. Cărţile lui erau succese de librărie şi asta îi scotea din minţi pe adversari. La Europa liberă era întotdeauna pomenit cu respect şi citat copios. Împotriva lui s-a ridicat, nu de puţine ori, o camarilă impresionantă: activul de partid, revista Săptămâna, CCES. Din cauză că nu era membru de partid, nu a putut urca treptele profesionale şi profesorale din facultate. Până şi aventura lui studenţească a fost sub umbra şi duşul rece al „duşmanului de clasă“. În lungile discuţii informale, despica firul în patru, dădea sentinţe reci, crude şi drepte. Şi avea un haz nebun – repet, în acele întâlniri ferite de ochiul vigilent al autorităţilor. După '90, când cenzura a dispărut, iar partidul unic s-a evaporat, Nicolae Manolescu a fost steaua călăuzitoare a generaţiei mele. S-a implicat în politică, iar subsemnatul i-a făcut campanie deşănţată (pe care nu o regret). S-o scurtez: întotdeauna, Niki, cum i se spunea şi i se spune încă, a fost o personalitate complexă şi covârşitoare. Poate că îşi mai aduce aminte ce locotenenţi pizdoşi la datorie a avut în mine şi Agopian în campania pentru câştigarea preşedinţiei Uniunii Scriitorilor din România. Nu-i vorbă, am avut parte de un frumos capitol în Istoria literaturii, dar jur că nu a fost nimic „reciproc“, nimic la schimb. Eu am făcut ceea ce am crezut că trebuie să fac, iar el a scris, cred, ceea ce a crezut de cuviinţă să scrie.

Numai că, de aici, începe despărţirea mea de Manolescu, omul şi criticul pe care l-am cunoscut treizeci de ani. Ca preşedinte al breslei, mai ales omul a făcut loc proverbialului funcţionar românesc, pomenit de Heliade Rădulescu: „Bucură-te, poartă, bucură-te, scară, bucură-te, uşă!“. Ce s-a petrecut în natura lui critică nu pricep şi, poate, nici nu vreau să ştiu. Însă povestea recentului premiu Mihai Eminescu pentru „opera omnia“ mă obligă să ies tiptil din admiraţie şi să vorbesc împotriva domniei sale, aşa cum am făcut-o în săptămânalul Caţavencii, de fiecare dată când mi s-a părut că dă cu mucii în fasole.

Pentru cei care nu ştiu, acesta e cel mai important premiu de poezie, cu caracter naţional, acordat anual de primăria Botoşanilor, sub patronajul USR. De la bun început spun că nu mă interesează opţiunea juriului. Se poate ca un premiant sau altul să nu-mi placă. Nu sunt eu cel care judecă. Sunt oameni de meserie care răspund în faţa publicului şi în faţa propriei conştiinţe. Sunt gusturi şi gusturi, grupări, estetici, nu asta e problema. Anul acesta s-au prezentat la startul competiţiei şapte scriitori: Mircea Cărtărescu, Aurel Pantea, Marta Petreu, Ioan Moldovan, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Vasiliu şi Gabriel Chifu. Juriul format din Nicolae Manolescu, Mircea Martin (preşedinte), Ion Pop, Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Ioan Holban şi Mircea A. Diaconu, a decis: premiant e dl Gabriel Chifu, vicepreşedinte al USR şi director executiv al revistei „România literară“.

Deşi Mircea Martin a fost preşedintele juriului, Nicolae Manolescu a fost adevăratul preşedinte.

Cum multor scriitori le-a sunat clopoţelul aflat la limita dintre operă şi funcţie, au început întrebările şi protestele. E adevărat? Nu e cumva o linguşire / un abuz de putere? Cele mai multe au insistat pe diferenţa „valorică“ dintre premiant şi alţi competitori, în defavoarea ultimului. Altele au cerut de-a dreptul demisia de onoare a juriului. Au urmat scrisori şi clarificări. Dar, dincolo de toate zvârcolirile, cu un punct trebuie să fim solidari: decizia juriului e independentă. Cu o condiţie: ca aceasta să fi fost cu adevărat decizia. Eu de aici încolo am îndoieli. De la organizarea juriului până la funcţionarea lui efectivă. De la regulament şi de la litera legii. De ce? Ei bine, trebuie să vă aduc la cunoştinţă câteva amănunte esenţiale. Deşi Mircea Martin a fost preşedintele juriului, Nicolae Manolescu a fost adevăratul preşedinte. El, şi nu Mircea Martin. De la Paris, domnia sa a ţinut legătura telefonică cu membrii, a contabilizat voturile, a comunicat rezultatele, a intervenit, fără să informeze pe nimeni care au fost numele şi numărul celor votaţi. De ce? De la Paris nu a venit niciun document care să ateste cantitatea, diversitatea, corectitudinea şi validitatea votului, confruntat cu electorii înşişi. Cum a spus dl Mircea Martin, domnia sa a fost preşedintele de jure, iar dl Manolescu a fost cel de facto. Repet: de ce?

Şi mai repet: voturile s-au dat telefonic, nu există nicio hârtiuţă prin care votanţii să aibă certitudini. O semnătură a cuiva, un martor independent, un mail, o măslină. Doar telefoane. Participanţii nu au avut voie să comunice unul cu altul(!). Orice formă de deliberare a fost exclusă. E, poate, cel mai absurd aspect al cazului. În acelaşi timp, prin tîrg a apărut de nicăieri zvonul că Mircea Cartarescu s-ar fi retras/recuzat. Unii membri ai juriului chiar au fost atenţionaţi de decizia scriitorului. Inutil să vă spun că zvonul a fost neadevărat, dar a influenţat rezultatul.

Aşa au început primul rund de votare şi doua ciudăţenie: li s-a cerut membrilor să dea un al doilea nume din lista de preferinţe, pentru că votul era prea împrăştiat!!! Iar nu avem proces verbal, notiţă, bileţel, ceva, orice, avem numai mărturii. Se pare că au rămas patru poeţi în cursă. O intervenţie lămuritoare vine din partea a trei critici, dnii Al. Cistelecan, Ion Pop, Cornel Ungureanu, care declară că ar fi votat altfel, în toate tururile: „Chiar dacă opţiunile noastre n-au fost de partea lui, credem că Gabriel Chifu…“ OK, veţi spune dvs., dar dacă ceilalţi patru l-au ales pe Gabriel Chifu? Corect şi democratic, veţi spune –, numai că avem o mică problemă. Dacă celelalte patru persoane puteau constitui majoritatea necesară şi suficientă, întreb de ce nu s-a dat decizia în turul unu? Sau doi? Asta presupune obligatoriu ca oamenii să-şi fi schimbat părerea pe parcursul votării. Iar dacă au avut altă părere, atunci e de presupus că cel puţin unul din ceilalţi trei contra-candidaţi ar fi urmat să primească al patrulea vot. E clar ce spun? În turul unu, nimeni nu a primit patru voturi. Nici în turul doi. Dar, dacă îi excludem pe cei trei care declară sub proprie răspundere că au votat pe altcineva, alegerea celorlaţi, în primele două runde, implică, automat, votarea altei persoane decât a câştigătorului. Matematica şi probabilistica ne spun că acestă persoană, al cărui nume nu-l rostim (deşi, repet, se poate demonstra), trebuia să fi primească premiul de jure, dar nu l-a primit de facto. Dacă mai punem la socoteală că singurul om care a discutat personal cu juraţii a fost dl Manolescu, atunci am toate motivele să suspectez (deşi încă nu pot să acuz) o fraudă sau o ilegalitate.

Prin urmare, cer juriului să dea publicităţii opţiunile exprimate în tururile unu şi doi, protejând, astfel, secretul votului final. Iar dlui Manolescu îi cer să producă actele doveditoare pentru primele două tururi. Mă tem că ne aflăm în faţa unui caz de o gravitate extremă. Până acum, nu exista suspiciune, juriul adoptând dintotdeauna un sănătos gentleman's agreement. Acum, această suspiciune există. Şi există zvonuri, bârfe şi scăpări din diverse surse. E grav. Prin impunerea voinţei proprii, în ciuda vulgului, în ciuda oricărei reguli democratice, dl Manolescu a călcat pe bec. E necesar ca domnia sa să-i deşurubeze dulia şi să pună, cu mâna lui, unul nou. Pentru că vorbim de bani publici, care se acordă cu respectarea formelor şi formalităţilor legale.

Totodată, ţin să spun că regret faptul de a fi semnat un document care cerea demisia juriului şi faptul că am acceptat să pun în discuţie valoarea dlui Gabiel Chifu. Am greşit, din grabă, şi am acuzat oameni nevinovaţi. Nu discutăm despre valoare (pe aia o recunoaştem la crâşmă, între prieteni, sau în singurătate, cu o carte în mână), ci numai şi numai despre legalitate. Cu valoarea negociem. Cu legea, nu. Lumea scriitoricească nu se sustrage legalităţii. Dimpotrivă. Cu cât mai legal, cu atât mai adevărat.

P.S: Sper din tot sufletul ca acest trist episod să fie, ca într-un film vechi, povestea profesorului distrat. O fantezie, un ambâţ. Doar că nu s-a distrat nimeni. Iar în ceea ce mă priveşte, dacă greşesc, îmi voi cere scuze sau voi plăti. Dar ţin să îi amintesc dlui profesor finalul povestirii lui Karel Čapek, Dispariţia actorului Benda: cel care cunoaşte adevărul unei crime îl priveşte în ochi pe făptaş şi are grijă ca acela să ştie asta.