Jurnal din primele ore ale anului
0
Tandreţea şi disperarea m-au încercat încă din primele ore ale lui 2014 aflând că poetul Traian T. Coşovei a murit la 59 de ani. Noaptea dintre ani mi-am petrecut-o, ca de obicei, în familie. Nu ţin minte de câte ori mi-am petrecut-o altfel. Poate de cinci-şase ori în viaţă.
Pe vremuri, mă simţeam obligat să scriu în noaptea cu pricina măcar câteva rânduri. Ca să încep anul tot aşa cum îl terminam: scriind. Ce anume am scris nu mai ştiu decât în puţine cazuri.
N-am uitat de pildă că, probabil în una din ultimele nopţi de revelion ale deceniului 9, când scriam primele capitole din „Istoria critică“, am descoperit, după îndelungi căutări, ideea capitolului consacrat lui Grigore Ureche, cronicarul moldovean, acela de la care a rămas vorba că noi, românii, „de la Râm ne tragem“. De la Roma, adică.
O noapte cu Grigore Ureche
Scrisesem deja capitolul într-o versiune care nu mă mulţumea. Ideea care mi-a venit la miezul nopţii cu pricina (să fi fost aceea dintre 1987 şi 1988?) era că principala dificultate trebuie să fi fost pentru Ureche, care vorbea româneşte acasă cu Nestor, înţeleptul lui tată, aceea de a găsi echivalentul românesc al limbii documentelor istorice şi al actelor administrative slavone în circulaţie în Moldova
secolului al XVII-lea.
Studiase latina la Bar în Polonia, îi citise pe Tacitus şi pe ceilalţi istorici latini, ca şi pe cronicarii slavoni Macarie, Eftimie şi Azarie de la începutul aceluiaşi secol XVII. Îi lipsea însă vocabularul românesc în scris. Care era diferit de acela vorbit. Şi pe care s-a văzut obligat să-l creeze el însuşi. Aceasta era ideea.
Am fost fericit că nu-i trecuse nimănui altcuiva prin cap şi m-am pus pe treabă. Până în zorii noului an. La trecerea din 2013 spre 2014, m-a cuprins însă lenea vârstei şi n-am scris niciun rând. Conştiinţa nu m-a lăsat însă în pace şi, iată, scriu dimineaţa articolul pentru
„Weekend Adevărul“.
Miniştri ai culturii
Acum o oră s-a încheiat popularul concert din prima zi a anului de la Viena, care a debutat în 1958, odată cu Festivalul „George Enescu“, acela pe care fostul, până de curând, ministru român al Culturii îl găsea prea costisitor pentru România. Dirijat de Daniel Barenboim, căruia ministrul Culturii al lui François Mitterrand i-a reziliat în 1989 contractul de director al Operei din Paris considerându-l prea… costisitor, concertul a beneficiat de prezenţa în orchestră a unor instrumentişti israelieni şi arabi cu care dirijorul colindă lumea.
Conştiinţa continuând să mă mustre, am vrut să scriu un capitol al cărţii la care lucrez acum, care, dovedindu-se la fel de dificil ca acela despre Grigore Ureche, mi-a cerut o pauză de reflecţie.
Prima veste rea
Navigând pe net, am aflat că, exact cu 17 minute în urmă, oribilă exactitate, a încetat din viaţă poetul Traian T. Coşovei. Anul abia a început şi, iată, prima veste rea. Traian a fost un membru marcant al Cenaclului de Luni, singurul care debutase deja în volum. A murit la 59 de ani. Când l-am cunoscut, avea 23. Era un poet format, spre deosebire de majoritatea colegilor lui, care nu şi-a modificat prea mult felul de a scrie nici mai târziu.
Seara, după Cenaclu, dădea o fugă până la Nichita Stănescu, pe care îl admira, iarăşi spre deosebire de unii din colegii lui, care rezistau cântecelor de sirenă ale poetului „Necuvintelor“.
Traian a rămas un copil mare până la o vârstă pe care poeţii generaţiei 2000 sunt îndreptăţiţi s-o considere măcar adultă. Versurile lui sunt muzicale fără să fie facile. Par pline de veselie, deşi, dacă le citim cu atenţie, sunt pline de tristeţe. Veselia îi venea lui Traian din drogul băuturii. Cine ştie ce frustrări ascundea aparenta lui stare de bine. Era sociabil şi politicos în relaţiile cu ceilalţi. În fond, l-am bănuit totdeauna că se închide în sine ca într-o scoică. Dumnezeu să-l odihnească!
Nu-mi mai arde, evident, de scris. Mă gândesc cu tandreţe şi disperare la Traian T. Coşovei.
Se încarcă comentariile...
