INTERVIU Marin Mălaicu-Hondrari, scriitor: „Nu le-am arătat niciodată o carte de-a mea părinţilor. Mi-era ruşine de ei“

INTERVIU Marin Mălaicu-Hondrari, scriitor: „Nu le-am arătat niciodată o carte de-a mea părinţilor. Mi-era ruşine de ei“

Scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari Foto: Karina Wechter Ciuruş

Scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari reface traseul vieţii sale, de la copilul muncitor, simplu şi iubitor de poezie din Sângeorz-Băi, până la poetul simplu ajuns la muncă în Spania, unde, deşi eşuează să-şi asigure un trai mai bun, îşi vede visul împlinit: scrie prima lui carte.

Ştiri pe aceeaşi temă

Marin Mălaicu-Hondrari (46 de ani) e un om bun. Vorbeşte cu atâta căldură şi blândeţe despre viaţa sa, aşa cum e ea, cu bune, cu rele, despre prietenii săi de la Bistriţa, încât pare că până şi cele mai mari necazuri au fost încercări care să-l facă şi mai îngăduitor. Marin a crescut prin pădurile din Sângeorz-Băi, unde fugea să citească câte-o carte sau să sufere pe ascuns după vreo iubită. A muncit de mic, trudind pe câmp cot la cot cu gospodine voinice, pentru un pachet de ţigări sau o carte bună. A lucrat şi în mină cu bărbaţi vânjoşi. Pleca dimineaţa, iar seara, când se întorcea acasă, scria poezii. Îi place foarte mult poezia – din când în când, în timp ce povesteşte câte-o păţanie cu morală îi vine în minte şi un vers potrivit. Nu şi-a dorit neapărat să devină scriitor, dar s-a întâmplat. Mai exact, în Cordoba, Spania. A plecat căutând un trai mai bun, dar, în schimb, i-a găsit pe scriitorii Roberto Bolaño, Julio Cortázar, Mario Vargas Llosa şi pe Nicanor Parra, care l-au influenţat pentru primul său roman şi pentru totdeauna. 

„Weekend Adevărul“:  Aveţi un nume deosebit.
Marin Mălaicu-Hondrari: (Râde) N-am niciun merit. Şi nu e un pseudonim, cum am mai fost întrebat.

Spuneaţi, într-un interviu, că niciodată nu v-aţi dorit să vă întoarceţi altundeva decât în copilărie. Aşa de frumoşi au fost anii copilăriei petrecuţi la Sângeorz-Băi?
Cred că, indiferent sub ce regim politic trăieşti, copilăria e ca un timp împietrit. E singura perioadă când nu-ţi pui problema timpului, cel puţin nu aşa cum o face un adult. Te gândeşti cel mult să nu întârzii la şcoală. Ăsta e unul din motivele pentru care mereu ne reîntoarcem la copilărie. Sigur, copilăria din anii ’70 nu seamănă cu cea de acum, dar cred că era aceeaşi bucurie, aceeaşi nevoie de joacă şi de a-ţi face prieteni. Eu eram un copil-burete, care lua imediat tot ce primea. Mă jucam mult, mergeam prin păduri, pe dealuri, făceam baie în Someş vara, iar iarna mă dădeam pe dealuri cu schiurile de lemn de paltin fiert, pe care mi le făcea tata.

Spiriduşii buni ai casei

Când s-au prins de burete lectura şi scrisul? Tot când eraţi mic?
Asta s-a întâmplat mult mai târziu, pe la 13-14 ani, când am început să scriu şi să citesc tot mai mult. Noi nu aveam bibliotecă acasă, iar în familie nu mulţi erau interesaţi de literatură. Tata citea. Dar el era un om simplu, care avea tot felul de munci agricole, un personaj în felul lui pentru vremurile acelea. Îşi schimba foarte des locul de muncă, dispărea de acasă luni în şir, fără să avem vreo veste din partea lui. Dar, în schimb, avea abonament la biblioteca orăşenească. Citea cărţi simple, poliţiste. O vreme obişnuiam să facem schimb de cărţi. Încet-încet, eu mi-am schimbat optica asupra literaturii şi lui nu-i mai plăceau cărţile mele. Îl decoperisem pe Kafka, pe Thomas Mann. Or, ce să-i placă la „Procesul“? Era super plictisitoare pentru el.

 

L-a tradus pe Mario Vargas Llosa

Numele: Marin Mălaicu-Hondrari
 
Data şi locul naşterii: 29 ianuarie 1971, în Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud

Cărţi scrise:
- A publicat cărţile (poezie şi roman): „Zborul femeii pe deasupra bărbatului“, în 2004, pentru care a primit premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj, romanul „Cartea tuturor intenţiilor“, „Apropierea“, publicat, în 2010, la editura Cartea Românească, „La două zile distanţă“, „Lunetistul“, pentru care a primit premiul pentru Literatură al oraşului Bistriţa, „Cinco poemas“, publicată în Spania, iar cea mai recentă carte este „Războiul mondial al fumătorilor“, apărută, în 2015, la Polirom.

- A scris, în colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu, scenariul după romanul „Apropierea“. Scenariul a câştigat în 2014 locul doi la concursul de scenarii organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei.

- Este unul dintre organizatorii Festivalului Internaţional de Poezie de la Bistriţa, „Poezia e la Bistriţa“.

Traduceri:
A tradus exclusiv scriitori de limba spaniolă. Este vorba de autori ca Mario Vargas Llosa („Visul celtului“, „Arme şi utopii“, „Călătoria către ficţiune – Lumea lui Juan Carlos Onetti“, „Eroul discret“, „Civilizaţia spectacolului“), Julio Cortázar („Ocolul zilei în optzeci de lumi“, „62. model de asamblare“) şi opere de Juan Gabriel Vásquez, Luis Landero, Care Santos, José C. Vales.

Locuieşte în: Bucureşti

Vă mai amintiţi prima carte citită sau vreuna care v-a marcat atunci?
Nu-mi amintesc care a fost chiar prima, dar „Legendele Olimpului“, de Alexandru Mitru, a fost printre primele lecturi. De altfel, aveam lecturi absolut fireşti pentru vârsta mea. Citeam cărţi de aventură, de Alexandre Dumas, de Jules Verne, „Winnetou“, de Karl May. Eram fascinat de povestea cărţii, fără să mă intereseze structura sau stilul ei. Şi-mi plăcea foarte mult să le repovestesc. Aveam vreo doi-trei prieteni care nu prea citeau şi, când mergeam cu ei cu oile, eu le spuneam poveştile din cărţi, pe care, pe ici-colo, nu ştiu din ce nevoie, îmi plăcea să le mai şi înfloresc. Ţin minte că primele şase-şapte cărţi pe care le-am avut le ţineam sub pat, într-o cutie veche de pantofi. Mă simţeam foarte bine seara, înainte de culcare, când doar băgam mâna sub pat, luam o carte şi începeam s-o citesc. Noaptea mă gândeam că ele sunt acolo ca nişte spiriduşi buni ai casei. E un poem care zice foarte frumos: „Noaptea, când toată lumea doarme, pe la 3, eu mă duc în bucătărie şi încep să dansez, sunt spiriduşul bun al casei“. Aşa şi pe mine mă legănau visele în somn.

Unul dintre „trimbulinzi“

Dar visaţi să deveniţi ceva anume când veţi fi mare?
Într-o vreme mi-am dorit să fiu marinar, dar eram probabil influenţat de cărţile lui Jules Verne. Cu cât înaintam în vârstă, scriam tot mai mult, chiar mai mult decât acum, însă nu mi-am precizat vreodată, cu adevărat, că vreau să devin scriitor. Citeam multă poezie şi, cumva, vrând-nevrând, m-am însingurat, pentru că în Sângeorz nu găseam prieteni potriviţi cu care să discut despre asta. Aveam câţiva amici cu care am rămas prieten şi acum. Dar nu făceam ceva programat pentru „visul“ meu. Mă luptam în singurătate cu scrisul.

Aţi resimţit în vreun fel rigorile regimului comunist în care aţi crescut?
Din nefericire, da, dar n-a fost foarte brutal. Pe la 16 ani, am înfiinţat, împreună cu mai mulţi prieteni, aşa-numitul „Club al trimbulinzilor“. E un cuvânt inventat de Nichita Stănescu într-un poem de-al său: „Noi nu vrem să fim geniali, noi vrem să fim trimbulinzi“. Clubul a funcţionat cam un an, timp în care ne întâlneam o dată pe săptămână şi împărţeam cărţi prin rotaţie. Povesteam ce-am mai citit în săptămâna aceea, dar fără pretenţii de critică literară. Ne făcuserăm şi nişte medalioane din lemn, cu desene, pe care le purtam la gât. Nici prin cap nu ne-a trecut că asta o să deranjeze Miliţia, care a considerat că suntem un grup secret suspect, subversiv, şi ne-a chemat la post.

„The Forrest Men“ (1987) Foto: Arhivă personală Marin Malăicu-Hondrari

Oamenii pădurilor

Şi-aţi păţit ceva?
Nu, dar eram uluiţi. Nu înţelegeam ce se întâmplă, pentru că nu ştiam ce făceam rău. Pe lângă clubul înfiinţat de noi, mai făceam parte dintr-un alt grup, care se chema „The Forrest Men“, pentru că petreceam mult timp în pădure. Mergeam pe munte, cu chitarele, acolo scriam, citeam...

Ce imagine eminesciană!
De fapt, asta ne interesa pe noi. Nici nu ştiam că n-ai voie să faci parte din grupări secrete. Au existat, deci, anumite semnale specifice regimului care au ajuns şi la mine, dar, una peste alta, n-am simţit neapărat că trăiesc într-un sistem opresiv. Pe de altă parte, nu mă gândeam că n-aş putea publica niciodată poemele mele, pentru că nu ştiam atât de multe de cenzura care funcţiona în literatura românescă. Abia mai târziu, prin ’89, când am trimis prima dată poeziile mele la o revistă de cultură, am primit o scrisoare de la redactorul-şef în care îmi spunea că poemele sunt bunicele, dar în niciun caz publicabile. Şi îmi subliniase ce era deranjant – erau câteva aluzii politice, pe care oricum le făcusem conştient.

Îmi plăcea foarte mult să repovestesc cărţile. Aveam vreo doi-trei prieteni care nu prea citeau şi, când mergeam cu ei cu oile, eu le spuneam poveştile din cărţi, pe care, pe ici-colo, nu ştiu din ce nevoie, îmi plăcea să le mai şi înfloresc.

„Toată adolescenţa mea n-am avut vacanţă de vară“

N-a fost chiar totul numai în alb şi negru în comunism, deci.
Partea bună era că se găseau ţigări – multe şi bune. La Sângeorz-Băi e şi o staţiune balneo-climaterică, iar la barurile hotelurilor găseai Kent, uneori şi Pepsi – ceva incredibil.

Cea mai recentă carte a dumneavoastră este despre fumat, se numeşte „Războiul Mondial al Fumătorilor“. Sunteţi de multă vreme fumător?
O, eram foarte tânăr... La 14 ani îmi cumpăram deja ţigări. Lucram pe atunci la o popicărie, care e o sală de bowling mult mai rudimentară. De exemplu, popicele trebuiau să fie aranjate manual – şi asta făceam eu. Eram plătit cam cu 50 de bani pe oră, dacă-mi amintesc bine, şi, din banii câştigaţi pe trei-patru ore muncite pe zi, îmi cumpăram ţigări sau cărţi.

Înainte de plete, prin '91.

Aţi început să lucraţi, deci, de foarte tânăr.
De la 12-13 ani. În fiecare vacanţă de vară, mergeam, împreună cu familia, să muncim. De regulă, în judeţul Arad, pentru că acolo erau foarte multe CAP-uri. Culegeam roşii, de exemplu, sau cultivam cânepă. Dormeam în corturi din cânepă! Munceam cam cu spor, e drept. Poate avea vreun efect şi nu ştiam noi...(râde) Atunci mi se părea absolut firesc să mergem la lucru pe câmp, de exemplu, dar, gândindu-mă acum, nu era deloc normal, pentru că toată adolescenţa mea n-am avut vacanţă de vară. Atunci ne făceam planul economic al familiei, pentru rechizitele şi uniformele care ne trebuiau toamna.

Părinţii s-au ocupat temeinic de educaţia dumneavoastră? Ţineau morţiş, de exemplu, să urmaţi o meserie anume?
Pentru că tata tot apărea şi dispărea, eram nişte copii destul de liberi, dar şi greu de controlat. Spre bucuria şi liniştea mamei, eram totuşi cuminţi şi învăţam bine. Singurele năzbâtii pe care le făceam era să fugim de la ore când se apropia vacanţa de vară. Dar ei nu ne-au influenţat spre o anume profesie. Am reuşit, fiecare, să ne vedem de vieţile noastre cum am putut. Numai eu, cumva, am fost oaia neagră a familiei (râde).

Aproape mesianic, prin '96

V-aţi propus să aprofundaţi literatura şi mai mult şi să urmaţi o facultate cu profil umanist, de exemplu?
Nu, n-am nicio pregătire academică în sensul ăsta. După liceu m-am angajat la mină, lângă Sângeorz-Băi. Am renunţat după şase luni, pentru că era o muncă prea dură. Sora mea plângea tot timpul când plecam de acasă, pentru că acolo erau frecvent acccidente. Exista un risc major. M-am străduit o vreme, după care am lucrat la Casa de Cultură unde, într-adevăr, m-am ocupat de literatură. Am început să merg la tot mai multe cenacluriLa un moment dat, împreună cu Dan Coman, am şi condus unul, care se chema „Cenaclul Camera“.

„Mă ajută faptul că Mircea Cărtărescu vinde mai mult decât mine“

O prietenie veche vă leagă de scriitorul Dan Coman şi de alţi poeţi bistriţeni. E un grup mic al scriitorilor care a devenit şi subiectul uneia dintre cărţile dumneavoastră, „Apropierea“.
Pe Dan Coman l-am întâlnit în 1993. Venise – el fiind din Bistriţa – la Sângeorz-Băi cu o piesă de teatru şi am început să vorbim despre poezie. Şi aşa a rămas. De atunci tot discutăm despre poezie. Una dintre cele mai frumoase şi benefice întâmplări din viaţa mea e întâlnirea cu Dan Coman şi cu John Florin Partene. Ei doi erau colegi pe atunci. Suntem în continuare prieteni foarte buni, iar asta, în lumea literară, e o raritate. Mai ales când publici şi când unul are succes mai mult decât ceilalţi, ia premii...

Intervine invidia.
Dacă ajungi să ai un anumit nivel de recunoaştere, atât din partea publicului, cât şi din partea criticilor, imediat vei avea şi adversari. Va fi mereu cineva care să te conteste – uneori pe bună dreptate, alteori nu. E o lume extrem de dură, nu doar cea literară – a artiştilor, în general. Asta provine dintr-un orgoliu greu de controlat, din frustrări. Uite ce i se întâmplă lui Mircea Cărtărescu, care pare, după vocile unora, că-i blochează pe toţi scriitorii români. O absurditate, fireşte. Mă opreşte pe mine cumva Mircea Cărtărescu să-mi public cărţile? Sau să iau un premiu? Dacă el vinde mai mult decât mine înseamnă că e un scriitor mai valoros sau a scris o carte care se potriveşte mai bine epocii în care trăim ori care corespunde cu aşteptările publicului. De fapt, tocmai pentru că Mircea Cărtărescu vinde mai mult, pe mine mă ajută, pentru că, astfel, publicul citeşte literatură contemporană. La un moment dat, cititorul poate se va îndrepta şi spre alte cărţi. Poate va citi cărţi scrise de Adi Schiop, de Filip Florian sau de Lavinia Branişte. În ideea asta, omul care face cel mai mult pentru literatura română e tocmai Mircea Cărtărescu. El e locomotiva.

Cu prietenii Dan Coman, Ana Dragu şi John Florin Partene la Sângeory-Băi (2010)

Mircea Cărtărescu v-a apreciat romanul de debut, lansat în 2006. Cum e să fii preţuit de unul dintre cei mai importanţi scriitori încă de la prima carte?
Am avut foarte mult noroc. Mi s-a întâmplat exact aşa cum visează orice scriitor la prima carte de proză.

„Mulţumit cu viaţa mea“

Cum au reacţionat părinţii dumneavoastră când le-aţi spus că veţi publica o carte?
Mie mi-era foarte ruşine de ei. Eu sunt crescut în spiritul unei epoci care deja a apus, în care eu n-am îndrăznit să fumez în faţa mamei până când nu am terminat armata. Aveam un soi de respect nemărginit faţă de părinţi. Eu ştiu că ei nu înţelegeau prea bine – între timp au murit amândoi – ce făceam eu, pentru că le era imposibil să înţeleagă. Şi atunci mi-era ruşine de ce făceam eu. Nu le-am dat niciodată o carte de-a mea. Nici măcar nu le-am arătat vreuna. Ei sigur au auzit de la vecini că m-au văzut la televizor, dar nu ştiau de ce. Mama mai să zică că am făcut ceva rău de am ajuns pe acolo.

Voiau doar să ştie că sunteţi bine. Faptul că nu s-au implicat mai mult a fost un lucru bun sau rău?
Eu, să zicem, că am reşit să public câteva cărţi, bune, rele, şi, cumva, mi-am îndeplinit visul. Dacă-ţi îndeplineşti visul, atunci tot trecutul tău poate fi citit prin cheia asta, că ai izbutit. Toate „suferinţele“ mele din copilărie pot fi numite încercări, care m-au întărit, m-au făcut să scriu mai bine etc. Dacă n-aş fi reuşit, ar fi fost foarte trist. Abia atunci poate mi-aş fi blamat părinţii pentru că nu m-au ajutat şi nu mi-au cumpărat cărţi când eram mic. În funcţie de reuşita sau nereuşita ta în viaţă, se schimbă optica asupra trecutului. Eu sunt un om mulţumit cu viaţa mea. Nu mă plâng.

„OK, acum ce fac?“ Şi creierul mi-a zis: „Apucă-te şi înjură!“

„Când  nu ştii ce să faci, îţi aprinzi o ţigară“, spune Marin Mălaicu-Hondrari

Înainte de a debuta ca scriitor, aţi petrecut cinci ani în Spania. Ce v-a determinat să plecaţi, în primul rând, şi ce-aţi făcut acolo?
Am plecat din Sângeorz-Băi din motive financiare. Voiam să câştig mai mulţi bani, ceea ce s-a dovenit absolut fals. Acolo am avut tot felul de job-uri, de la cules smochine, la şofer pentru un avocat. Cel mai mult timp am fost paznic de noapte într-un parc de maşini second-hand. Am plecat fără să cunosc absolut deloc limba.

Permiteţi-mi o remarcă: aveţi o constituţie mai degrabă firavă. Nu vă temeaţi că vi se poate întâmpla ceva periculos?
Păi, am păţit ceva, dar e mai mult o întâmplare hazlie. S-a întâmplat la o lună după ce m-am angajat ca paznic. Era într-o noapte cu o vreme cumplită, ploua torenţial. Câţiva băieţi au tăiat gardul care împrejmuia parcul şi au încercat să fure nişte roţi de BMW.

Noaptea, ca hoţii.
Eu m-am repezit imediat afară, câinii de pază veneau după mine lătrând. Am văzut prin ploaie nişte umbre mişcându-se. Mi-am dat seama pe unde au tăiat gardul, aşa că am fugit după ei, sperând, nebuneşte, că, odată cu mine, o să iasă şi câinii. Doar că ei erau obişnuiţi să nu părăsească perimetrul. M-am trezit faţă în faţă cu patru indivizi, eu nu ştiam încă limba spaniolă şi mi-a venit o idee care cred că m-a salvat. Am început să înjur, dar în ultimul hal, în româneşte. Cred că lucrul ăsta i-a blocat pur şi simplu pentru că au lăsat roţile şi au fugit. Amintindu-mi acum, mi se pare fabulos cum creierul reuşeşte să fabrice ieşiri neaşteptate dintr-o situaţie.

Patru ani într-o rulotă

Şi ce ieşire!
În momentul în care m-am trezit acolo, mi-am zis: „OK, şi acum ce fac?“. Şi creierul a zis: „Apucă-te şi tu şi înjură!“. Asta a fost o situaţie când faptul că nu ştiam spaniola m-a ajutat. Pe de altă parte, eram frustrat că nu puteam comunica – români nu erau în preajmă –  aşa că a trebuit să învăţ relativ repede.

Unde stăteaţi în Spania?
În Cordoba, Andalucia, care e în sudul Spaniei. Patru ani am locuit într-o rulotă mică, de două persoane, chiar în parcul de maşini. Vara era cumplit de cald în regiunea aia. Rulota se încingea şi mă simţeam ca într-un cuptor. Pe la 2-3 noaptea o udam cu furtunul cu apă rece şi era bine cât să stau în interior. Ziua era însă aproape imposibil.

Privind retrospectiv, ce au adus bun anii petrecuţi acolo?
Experienţa spaniolă s-a dovedit fundamentală: am învăţat limba, am locuit printre spanioli şi asta mă ajută să lucrez acum ca traducător. Înainte de traduceri, însă, acolo i-am descoperit pe autorii care m-au influenţat foarte mult în literatura pe care o scriu. Am început să-i citesc, încă din primul an, pe Roberto Bolaño, Enrique Vila-Matas, pe poetul Nicanor Parra şi pe mulţi alţii. Uitându-mă înapoi, e foarte ciudat cum tu pleci pentru o situaţie economică mai bună, dar te trezeşti că, de fapt, câştigi aproape mai puţin ca în România, însă ceva te face să continui acolo. Am avut parte de experienţe la care nu mă aşteptam, pe care nu le-am căutat. Dar, vorba aceea, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la piaţă.

Cum se scrie o carte într-o casă cu 40 de câini

Ce v-a determinat să vă întoarceţi?
După ce am părăsit rulota, am trăit lângă Cordoba, în casa unei doamne care avea vreo 30-40 de câini, de care eu trebuia să am grijă – cu asta mă ocupam. Stăpâna casei era o foarte mare iubitoare de câini şi oricine găsea pe stradă vreunul rătăcit i-l aducea ei, iar ea pur şi simplu nu putea să reziste şi-l lua în grija ei.

Doamna şi cei 40 de vagabonzi.
Mi-amintesc că ieşeam în curtea casei, care de altfel era foarte frumoasă, cu portocali, iar câinii, pentru că erau obişnuiţi cu mine, făceau o trenă în spatele meu. Femeia cheltuia enorm cu ei. O dată pe săptămână venea un camion şi descărcam câteva zeci de saci cu boabe. Un coşmar! (Râde) Am scris „Cartea tuturor intenţiilor“ în atmosfera asta halucinantă. Iar atunci când am terminat-o, am simţit că pentru asta am fost acolo, cinci ani în Spania, fără să-mi dau seama. Ca şi cum aş fi adunat suficient şi era timpul să mă întorc. M-am întors şi m-am angajat la Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz-Băi, care tocmai atunci se inaugura. În 2012, m-am mutat la Bucureşti.

„Aveam 20 de ani/ şi eram nebun/Pierdusem o ţară, dar câştigasem un vis“

Aţi tradus, printre altele, foarte multe cărţi de Mario Vargas Llosa. În 2013, laureatul Nobel pentru literatură a susţinut o conferinţă la Cluj. L-aţi întâlnit? V-a spus ceva memorabil?
L-am cunoscut, da. A fost foarte bine, am stat de vorbă cu el cam două secunde şi jumătate. M-am dus cu o carte de-a lui pe care l-am rugat să mi-o semneze şi asta a fost. Poate s-ar fi putut aranja o întrevedere mai lungă, dar e totuşi vorba de Vargas Llosa, care are enorm de mulţi traducători în lume. M-am bucurat însă să-l văd, pur şi simplu, şi să-mi dau seama câtă vitalitate are. Până la urmă, sunt alţi scriitori care-mi plac mai mult decât Vargas Llosa – Julio Cortázar, de exemplu.

Deci n-aveţi vreun citat preferat de-al lui care să vă placă aşa mult încât vi l-aţi tatua. Dar de la Cortázar?
Aş alege un vers din poemul „Câinii romantici“ al lui Roberto Bolaño. Poemul începe aşa: „Pe vremea aia, aveam 20 de ani şi eram nebun. Pierdusem o ţară, dar câştigasem un vis“. E ceva ce am simţit că mi s-a întâmplat mie şi tututor românilor, de fapt.   

Pieta cu traducătoarea Sigrid Nanut la Veneţia Foto Florin Bican

Cel mai mare coşmar posibil

Spuneaţi, la un moment dat, că scrisul e ca un joc între viaţă şi moarte. Puteţi să explicaţi?
Au existat momente când simţeam că literatura e pe viaţă şi pe moarte, o chestie foarte dură. Pentru că în scris nu caut doar să spun o expresie frumoasă, de exemplu, la mine scrisul conţine foarte mult adevăr. Tot ce mi s-a întâmplat a venit pentru literatură. De la iubitele mele, la prietenii mei, absolut toate lucrurile esenţiale din viaţa mea au venit pentru literatură. Ca să nu mai vorbesc de propriul scris. Nu-mi imaginez că aş putea să fac altceva. Doamne, e un coşmar dacă ar dispărea literatura! Aş putea renunţa la scris, de exemplu, dar n-aş putea renunţa la citit.

Se zice că Arta adevărată, cu „a“ mare, marile opere provin din suferinţă, din tragedie. E un clişeu?
Nu cred că e o condiţie obligatorie să suferi, dar, pe de altă parte, înclini totuşi să crezi că un pic de suferinţă nu strică nimănui. Cumva, scrisul tocmai asta face: schimbă suferinţa în altceva, îi dă o altă calitate. Nu-ţi mai face atât de mult rău. Se poate dovedi chiar o bucurie estetică. Sublimarea aceasta a suferinţei prin scris cred că e importantă. Marile opere sunt tragice, e adevărat. Probabil, grosso-modo spus, pentru că, de fapt, condiţia umană e tragică. Nu cred că suferinţa e obligatorie, ci mai degrabă cred că avem nevoie – nu doar scriitorii, ci oamenii – de câteva experienţe fundamentale, care să te schimbe foarte mult, care produc o mutaţie în fiinţa ta.

Din emigrant în invitat special în Cordoba

La Festivalul de poezie Cosmopoetica din Cordoba

Care ar fi cea mai de succes carte pe care aţi publicat-o până acum?
Între „Apropierea“ şi „Lunetistul“, acestea ar fi cele mai de succes. Probabil că va fi „Apropierea“, pentru că după carte se va face şi un film.

Va fi regizat de Tudor Giurgiu. Au început de câţiva ani pregătirile, când estimaţi că putem să mergem la film să-l vedem?
Am început prin 2011, atunci m-a contactat Tudor Giurgiu. El lucra atunci la un alt lungmetraj, apoi a regizat „De ce eu?“. Pe de altă parte, şi eu am scris încet la scenariu. Dar, în 2014, s-a întâmplat ceva decisiv – am dat scenariul la concurs şi am câştigat locul 2 la CNC. Filmul va avea o coproducţie spaniolă, pentru că va fi turnat în Spania, cu actori de acolo, se va vorbi în spaniolă. De atunci s-au făcut progrese şi, dacă lucrurile merg bine, anul viitor va fi gata.

„Prefer să tai un cuvânt, nu să apăs delete“

Cartea scrisă cel mai greu?
Fără îndoială, „Cartea tuturor intenţiilor“, dar asta e şi cartea mea preferată. Asta, de fapt, nu înseamnă nimic.

Aveţi tabieturi ca scriitor?
Nu am neapărat tabieturi, dar cel mai mult scriu şi traduc în bucătărie, pentru că acolo pot fuma. Prefer să fie cât mai multă linişte. N-aş putea să scriu cu oameni în jurul meu. N-aş putea fi un scriitor de cafenea, cum era Kafka, de exemplu. Am nevoie de singurătate. A, şi scriu de mână, pe caiete. Mă ajută mult, nu numai pentru că eu cred că există o relaţie profundă între text şi scriitor în momentul când scrii de mână, dar, în plus, când închei, după ce am cele cinci-şase caiete pline şi încep să le redactez pe computer, pentru că sunt un tip leneş, tai foarte mult. Intervine, cumva, o primă cenzură. E ca şi cum mi-aş corecta textul. Aşa m-am obişnuit eu. Prefer să tai un cuvânt, nu să apăs delete.

Aţi mai fost în Spania de atunci?
Da, chiar recent, împreună cu Tudor Giurgiu, pentru film. Dar cel mai straniu a fost când am mers cu Mircea Cărtărescu toamna trecută. Am fost invitaţi la un festival de poezie chiar din Cordoba, „Cosmopoética“ se cheamă. Eram într-o sală superbă, iar eu eram pe scenă şi citeam din poeziile mele. M-am gândit o clipă la viaţa mea: în urmă cu opt-nouă ani eram un emigrant care trăia într-o rulotă, care nici măcar nu îndrăznea să meargă în centrul Cordobei. Emigranţii sunt mereu „ex-centrici“, dacă vrei. Iar atunci, acolo, citeam poezii în spaniolă publicului. Mi s-a părut incredibil.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările