Spectacole ale vocalităţii…
0
…în săptămânile din urmă. Asta a adus publicului bucureştean seria de concerte susţinute la Atheneul Român, în Studioul de Concerte Radio, în Sala de Marmură a Băncii Naţionale.
Concertul pe care l-a susţinut la Atheneul Român contratenorul Cezar Florin Ouatu s-a dovedit a fi un eveniment cu totul aparte.
A fost dedicat integral câtorva capodopere ale muzicii baroce, unui fermecător florilegiu de arii ale repertoriului italian, arii semnate de Antonio Vivaldi, de Georg Friedrich Händel, “marele german” naturalizat la Londra. Arii din opere celebre cum sunt Alcina, Rinaldo, Serse, arii mai puţin cunoscute marelui public, din operele Flavio, Partenope.
O voce rară de mezzo-sopranist, un talent muzical autentic, un impecabil stilist al artei lirice a Barocului musical vest-european, o tehnică vocală uimitoare. Acesta este Cezar Ouatu! Dezvoltă o muzicalitate cultivată ce animă un timbru de impresionantă claritate, o voce sprijinită de un suflu amplu.
Vocea însăşi nu-şi orientează valorile pe volumele de mare sculpturalitate, dispune de o supleţe care susţine agilităţi uimitoare ce concurează la egalitate cu virtuozitatea instrumentală de mare spectaculozitate. Este o rară voce de concert destinată prioritar spaţiilor muzicale camerale.
L-am audiat pentru prima oară cu mai bine de zece ani în urmă. Cucerise laurii unei importante distincţii în cadrul marelui Concurs Internaţional de Canto de la Brăila. Ulterior s-a format la celebrul Conservator Giuseppe Verdi din Milano. A acumulat o experienţă artistică importantă. In mod absolut uimitor, vocea sa, talentul său, îmbraţişează în egală măsură repertorii cu totul diferite din punct de vedere stilistic cum este – pe de-o parte - marea creaţie a secolului al XVIII-lea, apogeul Barocului muzical târziu şi – pe de alta – songul, cântecul de largă adresare.
Marea soprană a zilelor noastre, doamna Angela Gheorghiu însăşi, a fost prezentă la acest concert; interesul domniei sale pentru această personalitate artistică cu totul aparte era evident. Îmi exprim speranţa că principalele noastre instituţii de concert, Formaţiile Muzicale Radio, Filarmonica bucureşteană, vor manifesta un interes similar, vor găsi cu cale a găzdui în programele lor acest fenomen artistic atât de special.
Susţinut cu participarea formaţiei instrumentale Camerata Regală, concertul a fost condus de dirijorul Jin Wang, un şef de orchestră realmente eficient în lucrul cu tinerii săi colaboratori, membri ai formaţiei, în mare parte studenţi ai Universităţii bucureştene de muzică.
Un concert sărbătoresc al zilelor sfârşitului de an a fost găzduit în superba sală centrală, fosta sală a ghişeelor din partea veche, istorică, a clădirii Bâncii Naţionale. Mariana Nicolesco şi câţiva dintre laureaţii Concursului Internaţional de Canto Hariclea Darclée au oferit un veritabil regal al vocilor cultivate, voci ce dispun de preţiozităţi timbrale rostuite pe parcursul anilor îndelungaţi de studiu, de bună practică profesională.
Sunt voci care definesc personalităţi artistice distincte, de autentică proeminenţă valorică. Mi-a fost dificil să prefer un anume cântăreţ, căci întreaga echipă şi fiecare artist în parte au oferit bucurii indicibile unui generos public de entuziaşti ai genului liric. Mă refer la sopranele Adela Zaharia, Ana Cebotari, Bianca Mărgean, la baritonul Alvaro Lozano, la basul Bogdan Taloş.
Poate, dintre toţi, mi-aş exprima preferinţa – recunosc, subiectivă - pentru personalitatea mezzo-sopranei Oana Andra, o voce a unei maturităţi artistice de impresionantă consistenţă, un timbru generos, capabil a se adapta unor ipostaze stilistice dintre cele mai diferite, de la bel-canto-ul rossinian la realismul de tentă romantică al operei Carmen de Georges Bizet. Şi de aici la intimitatea genului cameral sau la amploarea celui vocal-simfonic.
Oana Andra, Mezzo-soprană (foto)
La pian, o dată în plus, Alexandru Petrovici s-a dovedit a fi un muzician atent, un veritabil partener al colegilor săi de echipă. Cu siguranţă, pentru a pune în valoare aceste voci nu era nevoie de spaţiul acustic puternic reflectorizant, derutant - e drept preţios din punct de vedere architectonic - al Sălii de Marmură.
În mod cert, Mariana Nicolesco a clădit o instituţie viabilă, de funcţională situare în plan internaţional, cea a competiţiei ce poartă numele marei noastre cântăreţe Hariclea Darclée. A dezvoltat aici importante cursuri privind măiestria artei cântului cultivat, o şcoală care promovează personalităţi artistice active în marele spaţiu internaţional, spaţiu valoric în care se situează inclusiv dinamica vieţii noastre muzicale.
Este un aspect căruia, cu nobilă chemare, îi devine părtaşă - nu de azi, nu de ieri - prima instituţie bancară a ţării, un ctitor al patrimoniului naţional, pe cât de discret pe atât de eficient, de constant.
Cele Trei Dive! Iată genericul unei mari promisiuni făcute de Formaţiile Muzicale Radio ! Iată – îndraznesc să spun – un ambalaj promoţional care a făcut promoţie importantă! Dar n-a onorat promisiunea făcută. Arii celebre din opere de secol XIX, de la Rossini, la Wagner, Richard Strauss sau Puccini. Nici una dintre cele trei cântăreţe prezente la sfârşit de decembrie pe scena Studioului de Concerte din str. Berthelot, nu este o divă în adevăratul înţeles al cuvântului. Şi, cred, nici nu se consideră a fi.
În plus, atât mezzo-soprana Ruxandra Donose, cât şi sopranele Teodora Gheorghiu sau Adina Niţescu nu s-au aratat a fi într-o formă excelentă. Se întâmplă! La case dintre cele mai mari. Doamne fereşte! Toate trei sunt prezenţe artistice ce împodobesc activitatea unor importante case de operă din Europa, din Statele Unite. Sunt muziciene mai mult decât pertinente ale genului.
Ruxandra Donose este un artist de mare inteligenţă muzicală, de extinsă cultură muzicală. Adina Niţescu dispune de o bună experienţă în arta cântului, cea care îi permite a depăşi situaţii dintre cele mai dificile. Teodora Gheorghiu se orientează în baza unei intuiţii muzicale de calitate, a unei educaţii sigure în arta cântului. Toate au demonstrat că pot trece peste momentele de cumpănă.
Ruxandra Donose, Mezzo-soprană (foto)
Nu este suficient să fii o divă! Termenul este folosit cu prea mare uşurătate. Orchestra Naţională Radio s-a dovedit a fi mai puţin naţională şi mai mult inegală, dată fiind prestaţia membrilor acesteia. Inclusiv dirijorul Tiberiu Soare. Se manifestă a fi un muzician de multiple servicii în bună parte nefinalizate, un practician eficient ce nu ajunge – cel puţin pentru moment - la nivelele de acurateţe, la sensurile înalte ale muzicii.
Eveniment cu totul remarcabil în arta cântului, la noi, eveniment trecut în bună parte sub tăcere, l-a reperezentat instituirea competiţiei vocilor wangeriene în cadrul marelui Concurs Internaţional George Enescu din toamna acestui an. Este o iniţiativă personală a domnului Ioan Holender, directorul Festivalului, al Concursului, iar această dată fiind aniversarea bicentenarului naşterii marelui compozitor german.
Departe de mine gândul de a pune în discuţie utilitatea generală a unei asemenea competiţii. În contextul vieţii noastre muzicale, lucrurile stau altfel. Ştiut este faptul că o competiţie susţinută din bani publici se instituie atunci când în plan naţional există un număr semnificativ de tineri concurenţi.
Or, în deceniile din urmă, la noi, tradiţia vocilor wagneriene, formarea, educarea acestora, a fost mult diluată, a devenit cu totul nesemnificativă. Din păcate! Publicul nostru, cântăreţii noştri, şcoala cântului, la noi, s-au orientat prioritar spre repertoriul italian, de la bel canto-ul începutului de secol XIX, la romantismul verdian şi verismul muzicii lui Puccini.
O competiţie a vocilor wagneriene, a vocilor consistente, de structură sculpturală, voci care să facă faţă unui aparat orchestral simfonic la fel de consistent, o asemenea competiţie poate servi teatrelor muzicale, agenţiilor de concert din teritoriile landurilor de limbă germană.
O facem pe banii noştri? Cu mijloacele noastre, în baza iniţiativelor noastre, ar trebui formate astăzi inclusiv acele voci utile marelui repertoriu wagnerian. La nivelul studiilor universitare, la noi, aceste iniţiative constituie o raritate. Ca în atâtea situaţii, preferăm să punem carul în faţă! Mai întâi instituim o competiţie costisitoare şi mai apoi gândim ce anume ar trebui făcut în plan educaţional.
Şi totuşi, să apreciem o dată în plus faptul că expresia vocală este cel mai firesc tip al expresiei muzicale. Să ne bucurăm de aceasta!
Acest articol a apărut prima dată în România Literară.
Se încarcă comentariile...
