INTERVIU Kenny G, laureat Grammy: „Părerea lui Miles Davis despre muzica mea contează mai mult decât cea a criticilor“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
kenny g

Saxofonistul Kenny G, unul dintre cel mai bine vânduţi artişti ai tuturor timpurilor, spune că, de obicei, criticii sunt subiectivi, mai ales în momentul în care ai ajuns în topuri – o teorie bazată pe faptul că arta lui a fost apreciată de către cei mai mari artişti ai jazzului, precum Miles Davis şi George Benson.

Pe data de 4 decembrie, pe HBO GO, va avea premiera documentarul „Listening to Kenny G“, parte a seriei „Music Box“. Probabil unul dintre cei mai îndrăgiţi instrumentişti în viaţă, Kenny G a acceptat provocarea regizoarei Penny Lane şi dezvăluie secrete din spatele carierei sale şi al noului stil de jazz care a luat naştere odată cu muzica sa.

Într-un interviu acordat exclusiv „Weekend Adevărul“, prin intermediul HBO, Kenny G vorbeşte, cu pasiune şi modestie, despre câteva dintre colaborările lui cu artişti de seamă, dar şi despre faptul că este un om concentrat pe rezultate, indiferent de ce l-ar costa: „Pot să exersez, şi să exersez, şi să exersez, şi disciplina mea mă poate face să devin mai bun şi să-mi îmbunătăţesc aptitudinile“. Tot el mai povesteşte întâmplări amuzante care au în centru muzica sa – spre exemplu, faptul că în China oamenii stau în căzi cu lapte şi ascultă piesele lui.

HBO: De ce ai vrut să faci acest documentar?

Kenny G: La vârsta mea, şi având în vedere situaţia din lume, atunci când ai şansa să ai parte de o asemenea expunere, e important să nu o ratezi, mai ales dacă îţi pasă de direcţia în care o ia cariera ta. M-am gândit că aceasta ar fi o oportunitate pentru a-mi extinde expunerea, dincolo de înregistrarea albumelor şi susţinerea de concerte. Aşa că acesta este un lucru diferit pentru mine. Şi m-am gândit că ar fi un lucru bun pentru a-mi menţine cariera puternică pentru următorii 20, 30 de ani. Deci, nu a fost neapărat un proces dificil de gândire. A fost un „Da“ destul de simplu, mai ales după ce am întâlnit-o pe regizoarea Penny Lane, care mi-a spus ideea ei specifică pentru acest film. Am tot călătorit în jurul lumii în ultimii 40 de ani şi am observat felul în care oamenii s-au bucurat de muzica mea. Ştiu de unde vine muzica mea – vine din inimă – şi o creez în felul meu şi sunt mulţumit de progresul meu ca muzician şi compozitor. Aşa că mi-a plăcut ideea asta şi mi s-a părut o poveste bună de spus.

„Evaluările, înrădăcinate într-o idee preconcepută“

Cum te-a convins Penny Lane să faci acest material?

kenny g

A zis ceva de genul: „Eşti foarte popular în toată lumea, oamenii îţi iubesc muzica – şi cu toate astea există un grup de oameni care sunt foarte supăraţi pe succesul tău. Şi vreau să aflu de ce“. Aşa că m-am gândit că e o idee foarte bună. Cred că deja ştiam de ce, pentru că aud cam acelaşi lucru de bază de la jumătatea anilor ’80, de când am început cariera muzicală. I-am spus o poveste care nu apare în film.

Ne poţi dezvălui şi nouă povestea?

Susţinusem un concert la Saratoga Jazz Festival la jumătatea anilor ’80 şi eram în acelaşi program cu Miles Davis, Dizzy Gillespie şi o mulţime de alţi monştri sacri ai jazzului. Nimeni nu-mi auzise muzica până atunci pentru că abia începusem să am un dram de succes. Deci am cântat la festivalul de jazz cu toată lumea şi apoi am citit cronica de concert: „Wow, acest tip e atât de nou şi proaspăt şi inovativ, şi ce muzician grozav, e un virtuoz“. Toate aceste laude mi s-au părut în regulă, încurajatoare. Un an mai târziu, albumul meu de la momentul respectiv vânduse vreo cinci milioane de copii – aveam, aşadar, succes comercial. M-au rugat să mă întorc să cânt la Saratoga Jazz Festival, ceea ce am şi făcut. Îmi aduceam aminte lista de piese cântate în anul anterior, m-am gândit: „Dacă au mers aşa de bine, hai să cântăm aceleaşi piese – dar probabil le vom cânta mai bine pentru că am mai acumulat experienţă timp de un an“. Am citit, apoi, cronica: „Wow, Kenny G chiar a devenit comercial acum. Muzica lui e uşurică, lipsită de substanţă“. Nu e ca şi cum am cântat mai bine în primul an şi foarte prost în al doilea an. Desigur, a fost mai bine pentru că eram muzicieni mai buni. Şi m-am gândit că, iată, nu are nimic de-a face cu mine sau cu felul în care cânt la saxofon. Are legătură cu percepţia că succesul comercial înseamnă că nu se mai poate spune despre mine că sunt cool şi nici nu mă mai pot sprijini. Pentru mine asta e esenţa, dar nu mă supără absolut deloc, pentru că văd că evaluările astea sunt atât de subiective, sunt înrădăcinate într-o idee preconcepută şi nu prea are nimic de-a face cu mine sau cu felul în care cânt la saxofon.

Am tot călătorit în jurul lumii în ultimii 40 de ani şi am observat felul în care oamenii s-au bucurat de muzica mea. Ştiu de unde vine muzica mea – vine din inimă – şi o creez în felul meu şi sunt mulţumit de progresul meu ca muzician şi compozitor.

A existat un punct sau un moment, din punct de vedere istoric – sau chiar în timpul realizării acestui documentar – în care toate aceste critici chiar te-au afectat?

Niciodată. Nici măcar o singură dată. Odată am avut ocazia de a cânta în deschiderea unui concert Miles Davis în New York, probabil acum 30 de ani, la Centrul Lincoln. Şi în mijlocul setului meu, Miles vine la mine şi îmi spune: „Îmi place piesa aia pe care o interpretezi, te descurci de minune“. Ok, Miles Davis îmi spune că îi place ce fac? De ce aş asculta un critic de jazz şi ce are el de spus? Crezi că părerea lui Miles Davis poate să aibă cumva mai multă influenţă asupra felului în care mă văd pe mine însumi? Am petrecut mult timp în preajma unor nume mari din sfera jazzului – George Benson mi-a făcut foarte multe complimente legate de cum cânt la saxofon. Nu am niciun motiv să ascult un critic de jazz care-mi dă sfaturi. Asta nu ar însemna nimic pentru mine în comparaţie cu celelalte validări. Şi, sincer, chiar dacă monştrii sacri ai jazzului nu ar avea lucruri bune de zis despre ce fac eu, probabil tot ce fac acum aş face.

Efortul maxim este tot ce am mai bun“

Titlul de lucru al filmului lui Penny era „Kenny G Has The Last Laugh“ (n.r. „Kenny G râde la urmă“). Ai fi preferat ca ea să păstreze acel titlu?

Absolut! Mi s-a părut o greşeală mare că nu a rămas la titlul acesta. Dar am aflat despre el abia după ce a fost lansat filmul. I-am zis: „Hai, măi, Penny, era mult mai bun înainte“. Ea a zis: „Kenny, fix de asta nu ai avut control asupra producţiei!“.

La un moment dat, în film, îi spui lui Penny: „Problema mea e că îmi doresc să fiu cel mai bun interviu pe care l-ai avut vreodată. Dacă asta înseamnă că trebuie să stau aici timp de 12 ore şi să nu mănânc şi să nu beau, asta e problema mea“. De ce eşti atât de dur cu tine însuţi şi atât de generos cu ceilalţi?

Da, poate că asta sună foarte bine, dar de fapt genul acesta de lucruri reprezintă o problemă. Problema mea e că sunt prea concentrat pe rezultate. Îmi doresc ca rezultatele să fie grozave, indiferent de costuri. Costul s-ar putea să fie că îmi fac rău mie însumi din punct de vedere fizic. Voi supravieţui dacă nu mănânc şi nu beau nimic timp de 12 ore – nu e deloc bine să faci asta timp de 12 zile, dar timp de 12 ore e în regulă. Dar e o problemă pentru anumite lucruri şi e bine pentru alte activităţi: pot să exersez şi să exersez şi să exersez şi disciplina mea mă poate face să devin mai bun şi să-mi îmbunătăţesc aptitudinile. Dar asta înseamnă, câteodată, şi că mă pun pe mine pe ultimul loc şi apoi aştept rezultatele. Aşa că am o nouă filosofie acum, dezvoltată în ultimul an şi jumătate: poate nu cel mai bun rezultat, dar vreau să fac un efort maxim. Efortul maxim înseamnă că o să-ţi dau tot ce am mai bun. Şi dacă asta înseamnă în jur de 12 ore, atunci asta am eu de dat în momentul respectiv. Dar înainte de asta, lucram în jur de 12 ore şi dacă nu îmi plăcea cum au ieşit lucrurile – să spunem că eram super epuizat şi că nu mai puteam face absolut nimic – tot mă forţam să fac şi mai mult. Acum, dacă e să ofer aceste 12 ore ale mele şi asta e ce am mai bun de dat, ce iese, iese. Deci mă descurc mai bine cu această provocare.

<strong>„Am interpretat un duet cu Bill Clinton şi cred că a ieşit o treabă bună“</strong>

kenny g

Noul tău album se numeşte „New Standards“ şi conţine o colaborare cu sunetul regretatului Stan Getz, o piesă numită „Legacy“. Cum a apărut această colaborare şi de ce a fost atât de important pentru tine să-i incluzi muzica în a ta?

Sunt un mare fan al lui Stan Getz. Îi tot ascult albumul „Getz For Lovers” de vreo şapte, opt ani fără întrerupere, aproape în fiecare zi. Aşa că am avut această idee că poate aş putea realiza ceva de genul, un omagiu postum. Şi după ce m-am uitat la acest film m-am gândit: „Wow, dacă nu le-a plăcut această piesă cu Louis Armstrong“ ( n.r. – o colaborare din 1999 la piesa „What A Wonderful World“), atunci o să urască piesa mea! O să fie îngrozitor pentru tipii ăia din lumea jazzului! Dar mie mi s-a părut că este o idee bună. Am găsit note – doar note – ale lui Stan Getz şi le-am aranjat dintr-o melodie pe care am scris-o, ca să fie parte dintr-o piesă compusă de mine. Apoi, am cântat partea de duet cu sunetul lui minunat. Şi m-am gândit pur şi simplu că vreau să-l omagiez prin expunerea lui şi a sunetelor lui către publicul pe care îl am – şi am un public foarte mare. Ce mod mai bun de a arăta respectul pe care îl simţi faţă de cineva decât să îi oferi expunere? Şi poate, astfel, pot acorda sprijin celor care gestionează moştenirea lui Stan Getz. Am vorbit cu fiul lui şi cu văduva lui, cu familia lui, cu oamenii care gestionează moştenirea, şi tuturor le place. Sunt foarte entuziasmaţi de idee. Aşa că, pentru mine este o mare onoare să fi făcut asta. De asemenea, din punct de vedere tehnologic, mă încântă faptul că putem face aşa ceva. Pentru că el însuşi nu cântă vreo melodie. Nu am luat o piesă de-ale lui pentru a face un duet din ea. E o compoziţie proaspătă, cu mine creând notele lui pentru a-mi interpreta piesa. Deci e fantastic pentru mine.

Una dintre persoanele care apar în film este Bill Clinton, cunoscut la scară largă drept un fan al tău, dar şi al saxofonului. Cât de bun este ca saxofonist fostul preşedinte al Statelor Unite?

(Râde) E un saxofonist ok. Şi cred că el s-ar bucura că am zis că este ok. A studiat saxofonul în timpul facultăţii şi cred că era pe atunci un saxofonist destul de bun, dar apoi politica a preluat controlul. Nu are luxul de a exersa trei ore pe zi ca mine. Deci n-are cum să fie la fel de bun ca mine! Şi dacă ar fi, probabil că aş fi supărat! Pentru că de ce ar fi mai bun chiar dacă nu exersează? Am interpretat un duet împreună în urmă cu mulţi ani şi cred că a făcut o treabă bună.

Pasiuni şi încercări

În film, spui: „Sunt foarte preocupat de detalii. Am reuşit să devin bun la tot ce mi-am propus să devin bun“. La ce nu te pricepi deloc?

Există multe lucruri la care nu mă pricep deloc, dar pur şi simplu nu le fac!

Ce îţi face plăcere să faci şi la ce ţi-ai dori să te pricepi mai bine?

Îmi place să merg la bowling, dar nu sunt deloc bun la asta. Şi problema este că, atunci când merg la bowling, primul lucru pe care îl spun oamenilor cu care merg este: „O să încep să iau lecţii de bowling. O să aflu ce anume trebuie să fac ca să fiu mai bun la bowling. Şi o să lucrez la acele tehnici“. Apoi îmi dau seama că nu am timp de aşa ceva. De asemenea, momentan studiez limba franceză. Înţeleg ce ar trebui să fac ca să fiu fluent în franceză şi apoi mă gândesc: „Nu ştiu dacă am timp de asta“. Deci mă frustrează că nu sunt bun la franceză aşa cum mi-aş dori să fiu. Dar probabil că e singurul lucru pe care măcar îl încerc şi la care nu sunt prea bun. Deci, iată! Dincolo de lucrurile astea, dacă nu mă pricep la ceva, pur şi simplu nu practic acel lucru!

Popular în China

kenny g

Există un alt citat grozav din Ben Ratliff: „Este muzica lui Kenny G o armă a consimţământului? Îi face pe oameni să fie de acord să se supună?“ Care e părerea ta legată de acest citat?

Am văzut filmul într-un cinema din New York, şi când a spus asta, am râs, mi s-a părut atât de amuzant. Tot în acea seară a fost şi Ben la film. Nu îl cunoscusem în persoană până atunci. Aşa că, în momentul în care am avut sesiunea de Q&A după film, Penny a zis că vrea să menţioneze câteva persoane care au apărut în film şi care sunt în public, şi l-a menţionat pe Ben. După asta, m-am dus la el să îl salut. Şi l-am întrebat: „Putem să dăm mâna?“ Şi el a zis: „Desigur!“. Am avut o discuţie plăcută şi i-am spus că mi s-a părut grozav. Sincer, când a spus ce a spus în film, m-am gândit: „Acesta este un jurnalist foarte, foarte prolific care cunoaşte limbajul foarte bine şi care înţelege ritmul“. Mi s-a părut că limbajul folosit şi cuvintele folosite au fost bine gândite. Foarte bune! Şi m-au şi făcut să râd pe moment! Desigur, eu nu mă uit la muzica mea în acest fel. Dar mi-a plăcut că nu i-a fost teamă să spună asta – plus că a fost atât de spiritual.

Ce altă reacţie a publicului faţă de muzica ta ţi s-a părut ieşită din tipare?

Am apărut recent în emisiunea lui John Oliver, „Last Week Tonight“, şi s-a vorbit despre cum muzica mea a fost populară în China şi cum are un efect calmant. Au arătat poze cu oameni care stăteau într-o cadă plină cu lapte. A fost foarte amuzant! Mi s-a părut inteligent. Dar din nou, lucrurile astea nu mă fac să cred că trebuie să fac ceva diferit cu muzica mea, chiar deloc. Mereu vor exista oameni cărora nu le place acest tip de atmosferă şi de sunet. Dar există şi mai multe milioane cărora le place mult – care iubesc muzica mea. Şi asta contează, până la urmă.

Câştigător al Premiului Grammy

Nume: Kenneth Bruce Gorelick

Data şi locul naşterii: 5 iunie 1956, Seattle, Washington, Statele Unite ale Americii

Studiile şi cariera:

În 1973, când încă era la liceu, a făcut parte din orchestra celebrului Barry White.

A absolvit Universitatea din Washington magna cum laude.

În 1981 a lansat primul album, după ce a semnat cu casa de discuri a lui Clive Davis, unul dintre cei mai mari producători muzicali americani.

Următoarele sale două albume, „G Force“ şi „Gravity“, au primit Discul de Platină, vânzările lor înregistrând peste un milion de copii.

În anii ’80 a colaborat cu nume mari ale muzicii internaţionale, precum Frank Sinatra, Aretha Franklin, Andrea Boccelli, Celine Dion, Natalie Cole şi Tony Braxton.

A colaborat la coloana sonoră a mai multor filme, precum „The Bodyguard“, „Dying Young“ şi „Miracle on 34th Street“.

Primul său album de Sărbători, „Miracles“, lansat în 1994, s-a vândut în peste 13 milioane de exemplare.

În 1997 a intrat în Cartea Recordurilor pentru cea mai lungă notă cântată vreodată la un saxofon.

A fost nominalizat şi laureat al mai multor premii prestigioase, câştigând în 1994 Premiul Grammy pentru „Forever in love“.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite