Un mare muzician, un mare dirijor ce provine din garda veche a maeştrilor baghetei, Yuri Simonov, a deschis actuala stagiune a Filarmonicii bucureştene.

Yuri Simonov este un veteran al baghetei, este un muzician ataşat simfonismului postromantic, dar şi muzicii ruse. In marile centre muzicale ale lumii a condus realizarea creaţiei wagneriene în valorile fundamentale ale acesteia. Nu a fost invitat, însă, în ediţiile Festivalului enescian al muzicii. Din ce motive, oare?

O capodoperă a simfonismului european din cea de a doua jumătate a secolului trecut, Simfonia a XV-a de Dmitri Şostakovici, a fost inclusă zilele trecute în concertul inaugural. Drept primă audiţie, la noi. Nici că se putea mai potrivit în urma defilării bucureştene a marilor orchestre ale lumii, în programele festivalului enescian! Este o lucrare cu totul specială.

Un cântec de lebădă în primă audiţie bucureşteană

Lucrarea nu este închinată marilor momente istorice ale Rusiei secolului trecut, cum se întâmplă în cazul altor creaţii de acest gen ale compozitorului. Dinpotrivă, Şostakovici priveşte aproape exclusiv înlăuntrul său; aruncă o privire nostalgică asupra momentelor propriei existenţe, din copilărie şi până spre anii din urmă ai vieţii; căci autorul trece în eternitate spre mijlocul anilor ’70. (FOTO: Dirijorul Yuri Simionov)

Sunt citate momente notorii din Cavalcada operei Wilhelm Tell de Rossini, de asemenea din marile opere wagneriene, din Tetralogie, din Tristan… din Ceaikovski…; drept un rămas-bun marcat de o profundă, de o acceptată resemnare. Şostakovici se dovedeşte a fi ultimul mare simfonist al genului. Pentru a marca aceste preţioase filiaţii, acest moment al semnificaţiilor celor adânci, prima parte a serii de muzică a inclus pagini cu totul remarcabile, anume tocmai Uvertura celebrei opere rossiniene, apoi Călătoria lui Siegfried pe Rin, Moartea lui Siegfried şi Marşul funebru dinTetralogia wagneriană. De la nivelul ideatic şi până la realizarea în fapt artistic, Simonov se dovedeşte a fi maestrul unei definiri absolute a actului artistic împlinit ferm, cu o economie uimitoare a mijloacelor dirijorale, cu o tensiune interioară constructivă ce echilibrează spaţiile mari ale operei.

Andreescu readuce o captivantă capodoperă brahmsiană

La distanţă de o săptămână, în compania aceluiaşi colectiv simfonic, Horia Andreescu readuce pe scena Atheneului una dintre capodoperele anilor de tinereţe ai lui Johannes Brahms, Cvartetul cu pian în sol minor, lucrare oferită în versiunea orchestrală a lui Arnold Schönberg. Este, poate, primul important moment în care gândirea simfonică brahmsiană se concretizează de o asemenea consistenţă la nivelul genului cameral, anume în primele trei părţi ale lucrării; iar aceasta înaintea marilor creaţii simfonice ale autorului. Tocmai acest aspect a fost intuit cu maximă claritate de Andreescu; lucrarea devine astfel o veritabilă simfonie înainte de prima Simfonie în do minor. Consistenţa discursului simfonic, claritatea planurilor sonore, echilibrul acestora, aspecte împlinite de dirijor, de muzicienii ansamblului, aproape totul îndreptăţeşte intuiţia pe care Schönberg a avut-o referitor la primele trei mişcări ale lucrării; finalul însă, alert, luminos, comunicativ, convine atmosferei colocviale camerale imaginate de compozitor, greu de rezolvat la nivelul transcrierii simfonice.

Horia Andreescu

Un mare spectacol al aparatului orchestral

În deschiderea programului, momentul simfonic Verva de Dan Dediu… ; este o lucrare orchestrala spectaculoasă ! Cu totul spectaculoasă la nivelul intervenţiilor solistice, la nivelul ansamblului… Este o pagina simfonică ce declanşează întradevăr o autentică vervă orchestrală. Un spectacol atractiv, chiar suculent… o muzică ce s-ar completa în baza unui sprijin imagistic. Dediu scrie mult, scrie bine. I se cântă mult – probabil, aproape tot -  din ce scrie. Şi totuşi nu poţi să nu observi… Nu se canta Olah, Stroe, Marbe, Niculescu… se mai canta Vieru…  marii maeştri ai muzicii noastre, în deceniile din urmă. Dar se cântă cu supra de măsură, Dediu… O fi, poate, un Georg Philipp Telemann al zilelor noastre. Nu e rău. Dar e prea mult!