Un meci cât un deceniu

Zi de zi, îmi este dat să văd, într-o universitate străină, plină-ochi de oameni din toate colţurile pământului, ce înseamnă performanţa. Calm, perseverenţă, corectitudine şi modestie.

Fiecare încearcă să nu-l deranjeze pe celălalt, fiecăruia i se mulţumeşte atunci când ţine uşa pentru a nu-l lovi pe colegul care vine din urmă, fiecare zâmbeşte. Secretarele nu urlă la studenţi, iar profesorii nu încearcă să le demonstreze celor pe care-i învaţă cât de proşti sunt, în comparaţie cu ei. Văd lucruri simple, de la care porneşte totul în viaţă.

Asta am văzut şi joia trecută, pe terenul Arenei Naţionale din Bucureşti, la meciul Stelei cu Ajax Amsterdam. Mi-a tresărit inima de bucurie, la mii de kilometri de casă, privind o mână de tineri inteligenţi şi hotărâţi, care au repus România – doar pentru câteva zile, ce-i drept – pe harta europeană a sportului. Dar am mai văzut în tribune şi câţiva copii frumoşi, manifestându-şi decent bucuria, câteva fete la locul lor şi un stadion întreg cântând o vreme fără să înjure.

M-am gândit că asta-i ţara mea, cu oamenii de care sunt mândru şi despre care depun mărturie, în faţa străinilor, atât cât pot şi eu. Ca să vorbeşti în faţa altora despre România, fără a avea sentimentul că minţi, ai nevoie, măcar o dată la câţiva ani, de un asemenea eveniment. Steaua – Ajax Amsterdam nu a fost doar un meci, iar calificarea echipei româneşti în faza superioară a competiţiei europene este mai puţin importantă decât lecţia oferită.

Atenţia ne-a fost distrasă, desigur, de scandalurile care au prefaţat, în mod nefericit, confruntarea, de manifestările groteşti ale finanţatorului, într-un cuvânt, de tot ceea ce murdăreşte zilnic sufletele românilor prin intermediul televizorului. Numai că performanţa echipei Steaua nu poate fi subordonată acestor mizerii interminabile, la care lumea asistă cu gura căscată. Sportivii au demonstrat că tinereţea este o metodă chirurgicală de extirpare a nesimţirii împietrite, eficientă şi în alte domenii, dacă este folosită corect. Ei au dat o usturătoare palmă morală impostorilor cuibăriţi în instituţii, în politică şi în universităţi. Şi iată cum: printr-un lucru bine făcut, nu prin noroc şi nici prin pile, cunoştinţe, relaţii (PCR-ul modern).

Să o spunem deschis: aceşti tineri sportivi au ajutat România şi într-o chestiune de politică externă, stângaci gestionată de autorităţile statului – relaţia cu Olanda. Ei i-au lăsat în plata Domnului pe patronul cu pantofi de 4.000 de euro, pe aşa-zişii „oameni de fotbal“ cu reflexe de miliţieni şi securişti ieftini, pe guvernanţi şi pe toţi cei care se înghesuie să intre în poză ca „mari oameni“ ai momentului. Steaua de joia trecută a vorbit despre potenţialul real al României, despre echilibru şi profesionalism, despre strângerea la un loc a celor buni. Pe scurt, Steaua de joia trecută i-a reprezentat pe aceia care nu mai citesc şi care nu mai ascultă „ştiri“ despre cocalari, pe aceia care au rămas ori au plecat din ţară pentru a realiza ceva şi care, în ambele cazuri, vor fi mereu mândri că sunt români.