Tom Waits - Swordfishtrombones. „The problem is that most instruments are square and music is always round”

Ne dorim deseori să aflăm adevărul prin artă. Prin asta putem defini arta, doar că asta nu ne ajută să aflăm și adevărul despre artiști. Nu știu cât ne ajută în cele din urmă, dar ne dorim asta.

Trivial sau afectiv, vrem să știm cum arată, cum trăiește și cum ajunge un alt om să ne mire în așa fel încât să nu-l mai uităm niciodată, așa cum facem cu majoritatea celor pe care-i întâlnim. Numai că uneori, artistul se oferă prin opera lui atât de evaziv încât nu putem distinge omul de dincolo de lucrare. Și cred că așa e cel mai bine, să lăsăm enigma să ne minuneze, iar dacă omul ne mărturisește ceva despre viața personală, s-o facă tot prin artă. Măcar știm că e adevărat și doar așa îl putem cunoaște, în deplina noastră recunoștință față de ce am primit. Putem simți starea artistului, încărcătura perioadei prin care trece, să ne găsim puncte comune cu el și să-i diseminăm opera.

Cum am putea afla, de exemplu, adevărul despre Tom Waits? Sau de ce, când am putea afla adevărul prin el? Adevărul despre lumea aceea pe care o descrie atât de plastic și detaliat, cu o acuratețe sonoră care ne face să simțim până și mirosurile. Instrumentele acelea, vocile, versurile, atitudinea, toate purtând semnul unei cutremurătoare unicități. Da, toți suntem unici, dar nu ca Tom Waits. Dacă apucăm să-l ascultăm cu atenție, lumea ni se arată misterios, printr-un șir halucinant de metafore care se joacă în spațiul dintre ce auzim și ce vrea el să ne spună. Tom te invită în casa lui, dar nu prin ușa din față, ci prin pivniță. Luați fiecare album, fără a evita niciun titlu, abia după aceea știți că ați ales albumele preferate ale unui artist pe care-l cunoașteți bine. Aflați adevărul începând cu ”Closing time”, apoi inevitabil veți ajunge la ”Swordfishtrombones”, al nouălea lui album (al șaptelea, dacă nu socotim ”live”-ul ”Nighthawks at the Diner” și ”soundtrack”-ul ”One from the Heart”) prin care nu afli explicații, dar cu care poți călători rapid. Iei trenul până la Hamburg, conduci trei mii de kilometri de la Chicago la Los Angeles sau îți pregătești rucsacul pentru Istanbul. Ajungi în Australia într-un loc unde nu poți găsi o bere și vezi mai aproape decât îți doreai subsolul newyorkez Îl urmezi pe Frank (personajul principal al ”trilogiei” discografice formate din ”Swordfishtrombones”, ”Rain Dogs” - cu referire la oamenii fără adăpost din New York și ”Frank’s Wild Years” – proiectat inițial pentru un ”musical”, un soldat de infanterie din Primul Război Mondial întors de pe front) prin locuri pe care altfel probabil nu ai fi ajuns.

Cum fac eu să aleg un singur album din atâtea realizări unicat? Apelez la memoria afectivă. Nu trag la sorți, nu mă uit la topuri sau statistici, ci mă duc după cea mai emoționantă amintire legată de artistul respectiv. Tom Waits e dintre aceia care m-a lăsat buimac de la primul album ascultat. Intriga de la primele acorduri a devenit perplexitate, pentru că surpriză e puțin spus. Nu spui ”așa ceva nu există”, dar poți spune ”eu sunt contemporan cu așa ceva”. Am ales ”Swordfishtrombones” pentru că e primul album Tom Waits pe care l-am ascultat, cam la trei ani după ce a apărut. Și pentru că după ani de tensiuni distructive și echilibru instabil, muzica lui reflectă o etapă care conține reabilitare și iubire, o schimbare radicală de peisaj, în pofida problemelor rămase. Viața îi devenise mai liniștită, în tip ce albumele îi sunau mai provocator, mai straniu. Fac o conexiune între viață și operă, pentru că sunt fascinat de muzica lui dar și de modul în care s-a reinventat între 1980 și 1983.

Dezamăgit și deprimat, Tom Waits s-a mutat la New York în 1979 pentru a-și schimba viața, numai că nici așa nu a ieșit bine. Exact când nu se putea mai rău, a primit un telefon care a schimbat totul. Francis Ford Coppola i-a propus să scrie muzica la filmul ”One from the heart”. Waits a revenit la Los Angeles, a lucrat un an și jumătate la studioul Zoetrope din Hollywood, a renunțat la câteva apucături autodistructive, s-a disciplinat ca profesionist, a colaborat îndeaproape cu Coppola și a cunoscut-o pe Kathleen Brennan la o petrecere (la scurt timp după ce s-a despărțit de Rickie Lee Jones), analist de scenarii, care a devenit iubirea vieții lui. Dezamăgită de colecția lui de muzică, l-a convins să asculte și coloane sonore din filme străine, teatru german sau percuție asiatică. ”I didn’t just marry a beautiful woman, I married a great record collection”, spunea el pe atunci. ”Swordfishtrombones”, scris în mare parte în Irlanda, în luna de miere și înregistrat în 1982 la Los Angeles, în studioul Sunset Sound, a fost de altfel prima realizare de după căsătorie și tot la îndemnul soției a exclus orice compromis față de casa de discuri, critici sau public. Tom i-a dedicat o piesă pe album (Johnsburg, Illinois). Kathleen l-a ajutat să renască. O renaștere creativă cu teme întunecate, legate de pierdere, tentație și furie, dar într-o nouă perspectivă estetică. Un act de sfidare a unei stări recurente de stres. Nici el nici Kathleen nu aveau bani, cariera era încă incertă, iar astea se simt în muzica albumului. Când a rupt legătura cu managerul Herb Cohen, în 1982, Tom Waits a realizat că e falit și că nu deține control asupra niciunei piese de pe albumele de până la ”Swordfishtrombones. Tot în acea perioadă a încheiat colaborarea cu producătorul Bones Howe și cu casa de discuri Asylum, semnând ulterior cu Island, găsind un mare admirator în Chris Blackwell.

”Swordfishtrombones” e mai mult decât aștepți de la un disc cu muzică, chiar dacă ai mai ascultat și alte albume cu TomWaits. Cuvintele nu prea ajung pentru a descrie ce e acolo. Limbajul lui Tom e ludic, aluziv și mitic, scoate simboluri din orice, orchestrațiile sunt simple (mese cu trei picioare, cum chiar el își numește piesele) dar genial exploatate timbral, marimba ia locul saxofonului iar vocea exprimă mult mai multe decât ceea ce presupune un solist vocal. Mai multe voci, de fapt. Șoapta confidentă, strigătul gutural, falsetto-ul, respirația, fredonatul candid, toate vin din aceeași sursă. Un registru vocal limitat, dar cu o vastă capacitate de a exprima personaje și limbaj. Melodiile și versurile lui sunt de o rarisimă, inefabilă frumusețe, iar pe acest album sunt susținute de instrumente și aranjamente mai neconvenționale ca oricând. E stilul lui Tom Waits, care combină detalii biografice cu digresiuni istorice și stranie imaginație, reflectată și în ilustrarea sonoră. Metaforica înghite toate piesele, în timp ce noi acceptăm ironia. Asta dacă trecem de prima piesă, intrigantă, confruntațională, un preludiu care te avertizează în privința mediului pe care tocmai l-ai accesat.

”Swordfishtrombones” te solicită, dar te și atrage. Nu-ți oferă dulciuri, pentru că nu suntem într-o cofetărie, te pregătește pentru un tur de forță al emoțiior, nu doar o galantă delectare. Intrăm în lumea piticilor mutanți, ascunși în tunelurile metroului din New York, reprezentați pe copertă de Angelo Rossitto. Aceeași copertă îl conține și pe Lee Kolima, un actor specializat în roluri de bătăuș malac. Aerul carnavalesc e bine descris și grafic, deși cuvântul ”carnaval” nu apare în versuri. Tactil, direct prin text și sunet, fără prea multe explicații, cu spații lăsate în fiecare piesă pentru a le umple cu ceea ce simți. Toată pleiada de ”loseri” și ciudați, grotescul (”Underground”) în aceeași măsură cu pasajele care-ți pun un nod în gât (”Soldier’s Things”) sunt susținute de texturi-unicat, percuție prin care orice obiect devine instrument muzical, tehnici de înregistrare, montate pe baza unor forme clasice de folk, blues și jazz. Sunt piese bine croite în tradiția americană, deturnate tematic într-un film făcut de Fellini în tandem cu Chaplin, un cabaret a la Brecht/Weill, cu peisaje rurale neobișnuite, infirmitate, teroare biblică și alte sugestii apăsătoare. Nu așteptăm de la muzică doar legănare și aprobări mincinoase, nu-i așa? Niciun artist pop nu face ceea ce promite în versuri, așa că mai bine să ne lăsăm tulburați de puterea de sugestie a unui artist veritabil. Spectacolul ăsta e foarte bine făcut, toate personajele sunt perfect compuse iar muzicienii își intră firesc în rol. Nici n-ai zice că astfel de muzică a fost înregistrată cu muzicieni care au cântat cu Steely Dan (Victor Feldman), Little Feat (Fred Tackett), Dr. John (Ronnie Barron) sau Canned Heat (Larry Taylor). Stilul lui Waits de a lucra e foarte flexibil și pe placul tuturor muzicienilor. Toți au declarat că ar lăsa orice să vină să cânte cu el, chiar dacă îi schimba foarte des, în funcție de rezultatul dorit. Când a început lucrul la ”Swordfishtrombones”, Tom a mers cu Victor Feldman pentru a-l cunoaște pe Emil Richards, un percuționist veteran care a cântat pe nenumărate albume în anii ’50 și ’60, precum și pe multe coloane sonore de la Hollywood. Căutând prin impresionanta colecție, au găsit instrumente din toată lumea care să-i satisfacă nevoia de invenții sonore. Voia ca fiecare piesă să sune personal, ca o mică piesă într-un act, prin ritm, tonuri, disonanțe, dar și efecte sugestive produse de tobe cu membrană, clopote, ciocan și nicovală (“16 Shells From a Thirty-Ought Six”) și alte obiecte care contribuie la un groove bun atunci când le atingi. Materialul a fost terminat în două săptămâni, dar asta nu înseamnă că totul era pregătit și trebuia doar înregistrat. Procesul lui de compoziție s-a dezvoltat în timp și implică prelucrarea unor idei și teme acumulate în timp. Printre altele, Tom taie articole din ziar și adună părți din conversații sau paragrafe care ulterior se transformă în personaje și cântece. ”Town with no Cheer” a fost inspirat dintr-un articol pe care l-a purtat cu el un an, la fel de bine se putea numi ”Pub with no beer”. Piesele sunt segmentate, cuplate cu alte piese, imaginația este alimentată în timp apoi totul devine unitar dintr-o mișcare abilă. Nu e nimic la întâmplare, dadaist, ci într-un stil care lasă elementele să se așeze natural, un stil devenit emblematic. De aceea avem personaje atât de bine conturate, imagini atât de clar descrise muzical, de aceea un album cu Tom Waits ne consumă emoțional. Un stil unic dezvoltat în zece ani.

La început, Tom Waits gravita în jurul imaginii unui hoinar melancolic care intră într-un bar să bea ceva, găsește un pian, se așează la clape și începe să cânte fragmente din viața lui îmbibată în whiskey oricui vrea să-l asculte. Ca muzică și text, Waits oferea inițial mici cronici despre renegații Americii urbane de pe scaunul unui pian sau cu o chitară acustică în brațe. În timp ce personajele se multiplicau, poveștile despre vise și eliberare erau cuprinse în aceeași estetică a pianului în limbaj de jazz. Pe primele albume, personajele pe care le descria reflectau destul de realist stilul lui de viață, așa că istorioarele spuse cu țigara în colțul gurii erau croite cam cu același material. Cu cât s-a implicat mai direct în propriile producții, independent și cu deplin control creativ, cu atât mai incisiv, aventuros și variat a devenit stilul Tom Waits. Cu cât s-a depărtat mai mult de eticheta de pianist de bar, cu atât alegerile instrumentale și muzicale s-au diversificat. Felul de a compune a început să implice colaje sonore și efecte mai apropiate de profilul fiecărui personaj, cu spontaneitatea unui ansamblu versatil aflat chiar la locul faptei. În termeni generali, muzicianul progresa, în timp ce lumea plină de deziluzionați nenorocoși imaginată de el rămânea cam cu aceeași componență, dar descrisă cu accente de grotesc, sălbatic, visceral, obținute prin diversificarea mijloacelor de exprimare. Situațiile au fost plasate într-un mediu radical schimbat. De la atmosfera afumată din baruri la orașe fantomă, colțuri dubioase de stradă, sunete care te trimit direct într-un coșmar în contrast cu peisaje onirice delicat așezate armonic. Uneori umorul răzbate histrionic, în timp ce alte pasaje sunt exprimate cu o solemnitate religioasă. Găsim destul de multe imagini cu tentă mistică la un om ne-religios. Probabil că cele trei influențe nu vin de la Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, ci de la mama, soția și colecția lui (sau a ei) de discuri. Cântecele lui ieșeau din cadrul fix, căpătau timp și spațiu, în timp ce viziunea se extindea către un mediu mai bine panoramat, cu mult mai multe opțiuni. Personajele și narațiunile în care acestea sunt implicate au influențat permanent muzica lui Tom Waits. Măreția lui de autor și povestitor s-a clădit pe o viziune care acceptă eclectismul și refuză compromisul. Impresionantul lui vocabular liric prezintă piesele și rolurile într-un spectru care se întinde de la descrierea literală până la suprarealism, de la straniu la simbolic, de la realitatea brutală care nu dă doi bani pe ce simțim până la aberațiile fantastice ale subconștientului. Și ironie, cum doar el știe să o arate. Toate obținute, firesc, virtuoz, cu un atașament smerit față de adevăr. De aceea e mai frumos când aflăm adevărul prin el, nu despre el. În timp, caracterul celor descriși în cântece se reflecta din ce în ce mai puțin în creatorul lor care începea în schimb să le absoarbă visele și trăirile, intrând în pielea lor. Muzica lui Waits are propria ființă, propria logică, un ritm care controlează pulsul tuturor celor implicați, muzicienii, personajele și noi. De aceea un album cu Tom Waits ne solicită emoțional mai mult decât majoritatea altor producții bune. După ”Swordfishtrombones” puteți trece la ”Rain Dogs”, mai așezat ritmic dar la fel de tulburător. Când sunt în ploaie, câinii rămân dezorientați din cauza atenuării mirosurilor după care se ghidează. Atunci se ascund pe unde pot, până iși pot găsi din nou un drum. La fel, oamenii fără adăpost au pierdut ceva și sunt condamnați să bântuie teritorii ostile până găsesc un acoperiș.

Tom Waits nu mai cântă sau cel puțin nu mai înregistrează muzică din 2011, când a scos ”Bad as Me” și a fost inclus în ”Rock and Roll Hall of Fame”. Nu cred că-și imagina asta în 1974, când scotea albume în același timp cu Randy Newman, Steely Dan, Joni Mitchell, Elton John sau Dan Hicks. Adevărul e că nici nu și-a propus vreodată să concureze cu ei. Își continuă însă munca de actor, începută în 1978 într-un film regizat de Silvester Stallone, ”Paradise Alley”. La un moment dat activa în paralel, lucrând la filme și albume, cu Coppola de o parte și cu Shelly Manne, Marc Ribot, Greg Cohen și alți muzicieni aleși de cealaltă. Cel mai bine s-a înțeles cu Jim Jarmusch, pe care l-a cunoscut la o petrecere dată în cinstea lui Basquiat. Lui Jim i-a plăcut ”Swordfishtrombones”, lui Tom i-a plăcut ”Stranger that Paradise”, așa că s-au conectat imediat și au rămas buni prieteni și colaboratori. Toate rolurile sunt construite cam în același tipic, după efectul vocii, al expresiei faciale și al ținutei. Nu a dat greș niciodată, e imposibil să nu-ți placă. Îl putem vedea în ”Down by Law” (1986), ”Dracula” (1992), ”Mystery men” (1999), ”Coffee and Cigarettes” (2003, cu Jarmusch), ”Domino” (2005), ”Wristcutters” (2006), ”The Imeginarium of Doctor Parnassus” (2009, unde e diavolul însuși), ”The Old Man and the Gun” (2018), ”The Ballad of Buster Scruggs” (2018) sau ”The Dead don’t Die” (2019). Odată ce l-ai cunoscut, ori nu vrei să-l mai vezi, ori începi să cauți toate albumele și filmele. Eu m-am concentrat pe discografie și tare aș vrea să mai ascult ceva nou de la el. Dacă nu, rămâne un volum consistent, cu multe capitole care de fiecare dată când le deschid mai dezvăluie câteva ceva. La fel ca oricare alt album inevitabil, numai că… altfel. Asta m-a făcut să scriu despre discul care mi-a deschis inima și mintea către Tom Waits.

”Swordfishtrombones” a apărut într-un moment de schimbare în viața lui Tom Waits, îi reflectă zbaterile și împăcarea deopotrivă, așezând formatul următoarelor albume, bagajul pentru ”Rain Dogs” și ”Frank’s Wild Years”, pe care vi le recomand exact în această ordine. Trecerea la muzicalitatea mai incisivă, mai percusivă i-a derutat pe cei obișnuiți cu acompaniamentele de pe primele albume, de aceea o abordare cronologică a discografiei lui Tom Waits mi se pare cea mai potrivită cale de a-l cunoaște, de a găsi un adevăr pentru care încă nu ați găsit un cuvânt care să-i dea nume, printr-o tehnică suprarealistă de juxtapunere a unor elemente incompatibile. De aceea realitatea lui Waits poate primi un nume inventat, compus din mai multe cuvinte care par decupate dintr-un ziar. ”Swordfishtrombones”, un instrument care miroase sau un pește muzical sau portretul condiției umane, un reportaj de 40 de minute dintr-un univers sonor paralel, o pictură creată de un maestru subversiv obsedat de Bruegel. Nu ascultăm un album la fel de popular ca ”Revolver”, care să extindă paleta auditivă a muzicii pop, nu e un album influent în sensul strict al cuvântului. Nu a creat un curent care să cuprindă preocuparea întregii mișcări muzicale, deși nu cred că există om cu pasiune pentru audiție care să nu fi ascultat acest disc . E vital pentru o viață muzicală sănătoasă. Eu nu-l consider un ”post-beatnik”, nu-l compar cu ”Trout Mask Replica” al lui Captain Beefherat (deși e clară influența lui, precum și a lui Harry Partch, imediat după Kathleen, cea mai puternică și benefică influență), ci îl apreciez pentru felul în care m-a ajutat în vremurile gri care mi-au petrecut adolescența, vremuri care doar prin muzică și familie au prins culoare. Dacă încă nu l-ați cunoscut pe Tom Waits, e momentul să-l ascultați în doze potrivite, treptat, până ajungeți la ”Swordfishtrombones”. Apropierea de această operă aproape perfectă ne poate aduce anxietate, necunoscut, zâmbete sau o lacrimă în colțul ochiului. Ceea ce ne dorim la pachet cu ceea ce nu ne dorim dar ne face bine dacă înțelegem, tot felul de mirări la care de obicei ajung doar cei care își doresc cu toată ființa trăiri autentice, viața într-un sens cât mai bogat al realității.