Povestiri din Ţigănime (sau de ce nu se rezolvă „chestiunea ţigănească”). Partea I

0
0

Nu sunt uşor impresionabil. M-a înduioşat, însă, nespus şi cumva nefiresc - pentru mine - articolul domnului Gelu Duminică, cel cu seminţele, (poate mai puţin partea în care era fălos nevoie-mare de virilitatea mitico-erotică a bărbaţilor ţigani). M-am decis, astfel, să vă împărtăşesc o poveste adevărată despre ţigani, atât de rară şi de neverosimilă, încât poate părea un basm.

Gelu Duminică - De bostan – cu sare şi de floare – fără!

Înainte însă de a vă povesti minunea, vreau să-mi mărturisesc -din nou- păcatul meu cel mare: nu sunt „corect politic”, şi nici nu-mi propun, iar atâta timp cât o să fiu lăsat, o să spun ceea ce cred şi cum cred! Nu am niciun motiv să mă plâng, până acum, pe „blogurile Adevărul” există o libertate editorială absolută, dar văzând în ce direcţie merge Lumea asta, cred că orice e posibil.

Aşadar, pentru mine, ţiganul e ţigan (nu e rom), negrul e negru, grasul e gras etc.! Dacă sunt oameni, şi nu fiare (aşa cum învăţ în fiecare zi că sunt, în general, semenii mei), au tot respectul meu, dincolo de cuvinte goale! 


Nu o să-mi „adaptez” niciodată limbajul şi gândirea, doar pentru că nişte comunistoizi de peste Ocean fac „legea” şi „limba” pe Planetă şi distrug, odată cu ele, şi ţara mea preferată, America! 


Îmi asum cu câtă demnitate pot opiniile şi blamul inevitabil pe care adesea acestea mi le aduc. Plus răspunderea totală.


Nu pot însă să nu remarc, cu amărăciune, faptul că tocmai cei care flutură stindardul libertăţii de exprimare sunt, de prea multe ori, cei mai puţin toleranţi dintre cetăţeni. 

Dacă ar fi să-i întrebaţi pe „albanezii” mai vechi, subsemnatul m-am născut în „Ţigănime”, în frumosul orăşel Alba Iulia, pe strada Vasile Alecsandri, într-o famile de intelectuali români 100% (lucru de care nu sunt neapărat mândru). În acele vremuri cartierul se mai numea şi „Lumea Nouă” - ironic, cumva, că tot am pomenit mai sus cealaltă „Lume Nouă” -, până prin anii '80, când în ghetoul cu pricina au intrat buldozerele ceauşiste, apoi au răsărit blocuri (în care s-au mutat majoritatea ţiganilor), fabrici, uzine, iar după Revoluţie, şi puzderie de vile. 

Concitadinii mei nu erau însă cunoscuţi ca fiind nişte oameni prea riguroşi. „Uliţa şurilor” (o a treia denumire...!) începea în realitate cu vreo 150-200 de metri mai spre nord, după marele cimitir evreiesc (printre mormintele căruia mi-am înveselit copilăria), iar „buricul târgului” se afla la mai puţin de 300 de metri, în direcţie opusă... Deh, aceeaşi mentalitate ca şi azi, „... toate-s vechi şi nouă toate”.


Dar povestea cea reală şi totodată fabuloasă începe undeva între cele două „lumi”, la mai puţin de 100 de metri de casa bunicilor mei (în lateral, deci nu spre demolata „Ţigănime”), acolo unde locuia familia Bumbu...


Şi unde sper că mai locuieşte şi astăzi, e util de precizat că în mod intenţionat nu m-am documentat, în sensul actualizării informaţiilor, pentru a nu-mi altera amintirile. Am plecat demult din Alba şi păstrez legături vagi cu oamenii de acolo... Contează însă ce a fost... (Doar diferenţa de circa 10 ani între mine şi cel mai mic puradel Bumbu nu mi-a permis să mă împrietenesc cu ei şi nici cu nenumăraţii lor descedenţi, eram „generaţie intermediară”. Tot ceea ce vă povestesc e însă destul de uşor verificabil...)

Familia Bumbu era compusă din cei doi părinţi şi 10 (zece) copii. Tatăl era tâmplar (dacă nu mă înşel), nu avea mai mult de 4 clase, iar mama, mamă, fără ştiinţă de carte, după cum se ştia pe uliţă. Până aici, nimic ieşit din comun, poate doar faptul că 7 sau 8 dintre progenituri erau băieţi.

Trăia familia Bumbu într-o cocioabă, într-o curte imensă, într-o sărăcie lucie - nu mă întrebaţi cum, ştiu doar că erau cinstiţi! - şi mărturisesc că niciodată nu am văzut ceva mai pilduitor în materie de viaţă grea şi onestă. Mai târziu, de pe la sfârşitul anilor '80, aceeaşi curte s-a umplut treptat de case decente, cu toate utilităţile înăuntru, şi de maşini care mai de care... Dar nu asta e important.

Important e că nu ajunsesem încă să dau admitere în treapta I de liceu, când deja 9 (nouă) dintre 
„Bumbi” erau absolvenţi de facultate (din aceea adevărată, cum se făcea în anii '70-'80), sau pe aproape. Medicină, Politehnică, Ştiinţe Economice (mezinul terminase turismul, „rară” şcoală pe vremea lui „Ceaşcă”, şi a fost ani buni directorul OJT-ului - Oficiul Judeţean de Turism -, după Revoluţie, evident). 


Al 10-lea, un băiat, sau primul născut, mai bine zis, cu câţiva ani mai în vârstă decât al 2-lea (foarte probabil ca „golul” să fie explicat de neajungerea la maturitate a altor copii), nu terminase „decât” liceul şi o şcoală profesională de tâmplărie, fiind practic al doilea tată, nevoit să muncească de mic pentru supravieţuirea familiei şi mai apoi pentru incredibila „aventură” universitară a celorlalţi 9 fraţi. Cert este că la începutul anilor '90 „Bumbu cel mare” era patronul uneia din primele făbricuţe de mobilă din oraş, şi nu exista în toată zona un meseriaş mai bun ca el, în materie de mobilă masivă şi sculptată („cert” spun, pentru că i-am fost client, cu greu ajungând la dânsul).

În România Anului Domnului 2016 există un blestem chiar mai mare decât acela de a te naşte gay. Aţi ghicit - din nefericire -, e de a te naşte ţigan.


Povestea ar putea continua mult şi bine. E nedrept, într-un fel, ca nu vă povestesc (nici nu ştiu detalii) pe unde şi ce au ajuns intelectualii Bumbu. Ştiu doar că 3 sau 4 din cei 9 sunt (erau) medici, dar nu în România, căci erau prea buni (şi pragmatici)... Dar, dacă n-aţi auzit până acum de acestă poveste formidabilă, unică chiar, aş zice (câte familii, de orice etnie sau condiţie intelectuală, cu 9 din 10 copii cu facultate, mai ştiţi...?), ce vină am eu (în afară de a nu vă fi povestit până acum)...?

Din păcate, numai cu „un - domn - Duminică” nu se face „calendar” şi nici cu o familie, „primăvara ţiganilor”.

În România Anului Domnului 2016 există un blestem chiar mai mare decât acela de a te naşte gay. Aţi ghicit - din nefericire -, e de a te naşte ţigan.

Nu ştiu cum se poate rezolva acestă dramă socială şi istorică teribilă, dar cred că am o oarecare idee (am cunoscut ţiganii din România în toate felurile posibile) de ce nu se rezolvă, acum şi în vecii vecilor, Amin!, aşa cum e ea abordată...


(Va urma)

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite