Podcastul lui Ionut Vulpescu - invitată, Alexandrina Halic (sezonul 5, episodul 7)

De la „Micul Prinţ”, la ,,Alice în Țara minunilor,” de la Dorothy din ,,Vrăjitorul din Oz” la Tom și Huck, eroii lui Mark Twain, de la ,,Micul lord” şi „Peter Pan,” la ,,Morcoveaţă”.

FOTO Arhivă

De la personaje din „Pasărea albastră”, ,,Căluţul roib”, „Să ucizi o pasăre cântătoare”, la cele din „Amintiri din copilărie”, „Moromeţii” sau basmele lui Petre Ispirescu.

De la personaje din scrierile lui Jules Verne sau Charles Dickens, la cele create de Hoffman sau André Maurois. Și multe alte roluri, lucrate sub mâna sigură a unor mari regizori și în onoranta companie a unora dintre cei mai mari actori ai teatrului românesc. Pentru toate acestea, Alexandrina Halic rămâne recunoscătoare Radioului. Invitată la podcastul Avangarda, doamna teatrului radiofonic îi destăinuie fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, detaliile din culisele salutului „Bună dimineața, copii!”, cu care mulți dintre noi am crescut fericiți. Aflăm astfel cât de importantă a fost întâlnirea cu Ion Cojar și Ion Lucian, ce a însemnat viața unei actrițe minione între teatru și radio, cum îți educi mintea de adult și sufletul de copil ca să joci în fața spectatorului inocent și cât a însemnat norocul într-o viață artistică de 60 de ani la microfonul și pe scândura Teatrului Ion Creangă, care, din întâmplare, e tocmai vârsta aniversată în acest an de mult îndrăgita instituție.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=Nsks4TB7gtM

Alexandrina Halic face teatru radiofonic de 60 de ani, vârsta Teatrului Ion Creangă. „Amândouă au fost într-un fel norocul vieţii mele.”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu. Astăzi am bucuria să o am invitată pe doamna Alexandrina Halic. Vă mulţumesc foarte mult că aţi acceptat invitaţia mea.

Alexandrina Halic: Eu vă mulţumesc pentru invitaţie. Mă bucur că sunt aici cu dumneavoastră.

I.V.: Mulţumesc şi domnului Ion Moldovan, care a scris această carte, Alexandrina Halic. Lumea magică a teatrului radiofonic, și că a intermediat întâlnirea noastră. De fapt sunt două cărţi pe care le-a scris.

A.H.: Mai e una care se cheamă Actriţia Poveste, ceva în genul ăsta. Şi Ion Moldovan, care e un mare iubitor de teatru, şi cu generozitate se apleacă asupra vieţii actorilor. Asta m-a impresionat. Nu e singura carte, sunt nenumărate.

I.V.: Are câteva volume de dialoguri cu actorii.

A.H.: A trecut pe hârtie foarte multe lucruri frumoase despre actori şi interesante.

I.V.: Aşa cum a făcut-o Ion Moldovan, cred că a despărţit cumva cele două ipostaze, în care este cunoscuta Alexandrina Halic. Primul volum este dedicat prezenţei dvs. pe scena Teatrului Ion Creangă. Deci actriţa de la Ion Creangă, pentru copii. Acest volum este dedicat celor 60 de ani, aproximativ 60 de ani pe care îi aveţi la microfonul teatrului radiofonic pentru copii. La care din cele două, cum se leagă ipostazele astea două, cum se întâlnesc ele?

A.H.: Amândouă au fost într-un fel norocul vieţii mele. În primul rând, sunt recunoscătoare teatrului, dar în aceeaşi măsură şi cu un plus de generozitate, radioul mi-a deschis un drum în profesiunea asta. Am ajuns aproape în acelaşi timp pe scenă şi într-un studio de radio. Teatrul Ion Creangă împlineşte, nu peste multă vreme, în mai, împlineşte 60 de ani de existenţă. Dar întâlnirea mea cu teatrul pentru copii a fost puţin mai înainte. Adică prin 1962 sau poate chiar toamna lui 1961, deja jucam pe scena unei săli dedicate teatrului pentru copii, sală care făcea parte din Teatrul de Tineret şi Copii pe vremea aceea.

I.V.: Fondat de Ion Lucian?

A.H.: Nu, nu era fondat de Ion Lucian. A fost o vreme prin anii ’60 când toate teatrele din Bucureşti au fost reconsiderate. Adică Teatrul Armatei a devenit Teatrul Nottara, Teatrul Tineretului a devenit Teatrul de Comedie, iar Studioul Actorului de Film, care era pe strada Eforie, unde acum este Cinemateca, a devenit Teatrul de Tineret şi Copii.

I.V.: Unde e Cinemateca de azi a fost Teatrul de Tineret şi Copii.

A.H.: Dar avea şi o sală unde e acum Teatrul Mic.

Vremea creatorilor de teatru. Cui datorăm apariția teatrelor pentru copii în Bucureștiul de odinioară?

I.V.: Pe Sărindar, celebra stradă Sărindar.

A.H.: În 1965, oficial, scriptic, s-a împărţit în două: Teatrul de Tineret şi Copii, Teatrul Mic şi, culmea este, fratele mai mic, sau sora mai mică, fratele mai mic, Teatrul pentru copii Ion Creangă. Dar apariţia teatrului Ion Creangă se datorează, ştiu eu, dorinţei şi tenacităţii lui Ion Lucian şi nu numai, ci l-a avut aproape şi pe Ion Cojar, remarcabil regizor şi pedagog.

I.V.: Ion Lucian, mai târziu, a făcut şi Excelsior, deci iată că e un constructor de teatre.

A.H.: Da, e adevărat, dar pe vremea când a făcut Teatrul Ion Creangă, singurul teatru pentru copii era Teatrul de Animaţie în Bucureşti. Acum există mai multe, există şi teatre independente, există teatrul Excelsior, care, de fapt, a trecut mai mult acum în zona adolescenţei, tineretului. Are mai multe spectacole din câte îmi dau eu seama, am citit.

Cine a dus-o pe Alexandrina Halic de mână la radio? „Ai o voce bună pentru emisiunile de radio pentru copii!”

I.V.: Da, provocatoare, dinamice, polemice.

A.H.: Da, într-un fel a rămas, dar pe vremea aceea nu existau decât Teatrul Ion Creangă şi Teatrul de animaţie Ţăndărică. Trebuie să spun că, dacă-mi permiteţi o paranteză, să vedeţi de unde a pornit toată treaba asta. Ion Lucian nu era numai un mare actor. Cocheta şi cu scrisul, avea idei multe şi încerca să le pună în practică. Şi la Teatrul Bulandra, înainte de Teatrul de Tineret și Copii, a pus în scenă pentru copii „Cocoşelul neascultător.” Asta era un spectacol pe care l-a preluat, pe urmă, şi la începuturile Teatrului Ion Creangă. Trebuie să fiu însă corectă şi să spun că, din ce am citit şi am aflat, existau matinee pentru copii şi înainte de 1960, să zicem, la teatrele din Bucureşti. Poate chiar mai înainte, cu zeci de ani. Şi Teatrul Naţional cred că avea matinee pentru copii şi alte teatre. Nu ştiu foarte bine, nu sunt bine documentată. Dar am făcut această paranteză şi mă întorc la faptul că, aproape în aceeaşi vreme, jucând pe scena acestui Teatru de Tineret şi Copii, una dintre actriţele care jucau travestiuri, că şi eu aşa am început, jucând băieţei, fetiţe, m-a luat de mână şi m-a dus la radio. A spus, „ai o voce bună pentru emisiunile de radio pentru copii”. Şi m-a dus acolo de mână şi m-a prezentat. Sigur că a trebuit să dau nişte probe, care n-au fost tocmai strălucite pentru că nu mă pricepeam încă. Nu înţelegeam încă ce înseamnă teatrul radiofonic şi nu ştiam cam cum ar trebui să rosteşti cuvântul în faţa microfonului, cu toate că eram pe vremea aceea studentă în anul 2 la Teatru. Deci făceam şi impostaţie şi vorbire scenică şi trebuia să ştiu.

Actrița minionă: binecuvântare sau blestem? „S-au gândit că aş putea să sufăr dacă termin această facultate, că n-aş avea ce juca, că m-aş rata.”

I.V.: Când aţi fost studentă la Teatru, când aţi intrat la Institut, v-aţi dorit, v-aţi gândit că ăsta va fi drumul dumneavoastră, parcursul dumneavoastră sau vă gândeaţi pur şi simplu să fiţi actriţă alături de colegii din an sau de grupă?

A.H.: Exact aşa cum spuneţi. Nu mi-am dat seama, dar după al doilea an în facultate am dat de un hop. Adică am avut doi profesori minunaţi, Ion Şahighian şi asistent, David Esrig, regizorul David Esrig. Dar ei şi-au dat seama, ascultându-mi vocea pe care o auziţi şi acum, şi având în vedere statura mea, că nu or să fie foarte multe roluri pe care am să pot să le joc în teatru, n-aveam nici aptitudinile unei Vali Voiculescu Pepino, de pildă, actriţă la Teatru Bulandra, n-aţi prins-o şi nu se ştiu prea multe despre ea, care n-avea o statură mai aşa, înaltă decât mine, dar avea un alt gen. Mai erau şi alte actriţe minione, dar nu aveam forţa lor pe comedie sau pe altceva. Şi atunci s-au gândit că aş putea să sufăr dacă termin această facultate, că n-aş avea ce juca, că m-aş rata.

De ce a întrerupt Alexandrina Halic studiile de teatru pentru filologie și cine a adus-o înapoi pe scenă?

I.V.: Asta-i un risc tot timpul pentru cei care sunt acolo.

A.H.: Încearcă altceva. Şi aveau dreptate, pentru că la sfârşitul anului 2, nici acum îmi dau seama că nu mi-au oferit nişte partituri, care la examen să mă avantajeze. Jucam un personaj, nu ştiu cum să-i spun, o fâşneaţă în „Lupii și oile” a lui Ostrovski, care nu mi se potrivea. Era un personaj, nu era pentru mine. Nu ştiu ce am mai jucat. Agnes în „Școala nevestelor”, poate.  Deci în Molière. N-am trecut hopul la examenul de anul 2. Şi atunci m-am înscris, pentru că se putea, direct în anul 3 la filologie, pentru care mă pregătisem cu gândul...

Ion Cojar despre Alexandrina Halic: „Am nevoie de ea!”

I.V.: Şi aţi terminat acolo?

A.H.: Nu, am făcut un singur semestru.

I.V.: Ah, un semestru.

A.H.: Pentru că m-am pregătit din vreme, înainte să încerc la teatru, m-am pregătit gândindu-mă când am să intru, m-am pregătit şi pentru filologie. Şi am trecut la filologie. Dar în acel semestru, Ion Cojar, care era asistent la o clasă paralelă din anul meu de facultate, a spus, „acum există un Teatru de Tineret şi Copii.” Deja se înfiinţase. „Am nevoie de ea.” S-a rugat la decanat, „haideţi să-i oferim o reexaminare. Şi eu vă garantez că o să aibă ce să joace. Şi că o să fie utilă în teatru pentru copii.” Şi la insistenţele lui am dat o reexaminare. Şi după primul semestru de filologie, de care m-am speriat grozav, că aveam de făcut dialectologie, latină.

I.V.: Da, erau profesori mari şi acolo.

A.H.: Dar i-am şi prins. Am prins-o şi pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga. L-am prins şi pe Munteanu. Dar eram fericită că am scăpat. N-am apucat să dau examenele. Şi n-am mai dat examenul de sfârşit de semestru. M-am înapoiat în anul trei la Institutul de Teatru. Şi l-am terminat. L-am terminat printre primii opt.

I.V.: Aţi fost colegă cu Irina Petrescu?

A.H.: Am fost colegă cu Irina Petrescu chiar de clasă. Am fost colegă de clasă cu Constantin Dicu, cu Grigore Gonţa.

I.V.: Regizorul de mai târziu. De cine aţi fost mai apropiată dintre ei?

A.H.: De Amalia Kreutzer, care a fost la un moment dat soţia lui Grigore Gonţa. Poate de Irina. M-am legat mai târziu de ea. Mai târziu ne-am apropiat, când la teatrul Metropolis am jucat împreună în „Nebuna din Chaillot”. Şi-am descoperit că putem comunica. Pe vremea aceea, cred că eu eram mai sfioasă. Pentru că ea avea deja un statut.

Început de carieră pentru Alexandrina Halic: „Și am intrat. Și nu m-a vrut nimeni”

I.V.: Era un star încă din timpul... Jucase deja în „Valurile Dunării”. Rolul din filmul lui Ciulei, din „Valurile Dunării,” care a impus-o.

A.H.: Ea era... A fost o perioadă frumoasă până la urmă. În afară de acest hop din anul 2, a fost o perioadă frumoasă a mea de facultate. Am terminat patru ani cu note foarte bune. Amuzant este că la sfârşit de facultate veneau directori din toate teatrele din țară și își alegeau actori de care aveau nevoie. Asta se întâmpla în 1963. Și intrau în ordinea mediilor. Eu eram, cam să zic, printre primii 10, ca medie. Am terminat destul de bine. Eram foarte bună la materiile teoretice, care m-ajutau... glumesc. Am terminat cu bine. Și am intrat. Și nu m-a vrut nimeni. Culmea este că în ultimul an de facultate l-am avut asistent în locul lui Esrig, care deja și-a rezervat toată energia doar pe regie de teatru, l-am avut pe Călin Florian. Nu-l știți. Dar este cel care spunea cu o voce baritonală așa și foarte puternică „vorbește Moscova, vorbește Moscova.” Și era director pe vremea aceea la Teatrul Național din Craiova. Așa, avea o voce puternică. Și atunci nu știu de ce am făcut legătura asta, dar era director al Teatrului Național din Craiova pe vremea aceea nu știu dacă era național. Și l-am întrebat. Dar de ce nu mă ia? Măcar el, care mă știa. „Și ce să fac cu tine? Ce să-ți dau să joci?” El avea nevoie de altceva. De genuine, de frumoase, de altfel. Așa, nu de un metru jumătate. Și Şahighian, care era și el pe acolo, mi-a spus... Am ieșit și am început să plâng. Și a venit la mine și mi-a spus: „nu plânge, lasă. Uite, am vorbit cu Revent, Corneliu Revent, un actor merituos.” Era, pe vremea aceea, director la Botoșani, la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani. „Am vorbit cu Revent. Eu vreau să pun Apus de Soare la teatrul din Botoșani. Da! Și tu o să joci Oana.” Și așa a fost. Am plecat în anul meu de stagiu, că a trebuit să facem toți câte un an de stagiu, un an la Botoșani. Și după un an, m-am întors la Teatrul de Tineret și Copii, care a devenit în decembrie 1964 cu primul spectacol, „Harap Alb”, Teatrul Ion Creangă. Dar decretul de numire, cum ar veni, s-a dat abia în mai 1965. De aia numărăm 60 de ani.

I.V.: 60 de ani, practic, destinul dvs. a mers paralel cu cel al Teatrului Ion Creangă.

A.H.: Joc teatru pentru copii dinainte de Teatrul Ion Creangă, de 60 și ceva de ani.

Viața pe scândură a Alexandrinei Halic: „Eu până la 50 și ceva de ani am jucat copii”

I.V.: A fost vreun moment în acești 60 și ceva de ani, nu știu, de îndoială, poate nu v-ați gândit să renunțați, dar că e greu, că e dificil, că e ceva ce nu merge și ați vrea să schimbați?

A.H.: Nu, să schimb nu, dar momente de îndoială și de neputință au fost. Au fost momente când rolurile, să zicem, găsesc o scuză, nu mi se potriveau. La un moment dat am fost pusă în situația să joc o profesoară. Eu până la 50 și ceva de ani am jucat copii. Deci vă dați seama cam cum am jucat eu o profesoară. La un moment dat.

I.V.: Spune Domnica Țundrea în prefața de la acest volum că sunteți un copil etern.

A.H.: Într-un fel așa, eu știu, da, sper că m-am maturizat măcar.

Alexandrina Halic, aproape Julieta. „Pentru mine a fost, cuvântul ăsta a fost cel mai mare cadou.”

I.V.: Ați avut dificultăți, îmi vine acum o întrebare, pentru că ați jucat mult teatru radiofonic pentru copii. E inevitabil, roluri care au plăcut copiilor. În viață ați avut dificultăți că lumea vă încadra în pielea acelor personaje?

A.H.: Nu, dimpotrivă. Și acum mă opresc bunici pe stradă și îmi spun „vă știu, v-am văzut la teatru și vă știu de acolo, v-am văzut”; unii „mi-ați bucurat copilăria,” îmi spun unii. Dimpotrivă. Faptul că m-au asociat cu asta, la un moment dat, nu cred că am suferit. N-am avut niciodată statura unui manechin, n-am avut niciodată vocea Olgăi Tudorache, n-am, nu mi-am dorit altceva. La un moment dat, Cornel Todea, care a fost mulți ani de zile, mentorul, directorul, regizorul de suflet al Teatrului Ion Creangă, nu era pe vremea aceea, l-am cunoscut la televiziune și mi-a spus „te-aș pune să joci Julieta”. Și pentru mine a fost, cuvântul ăsta a fost cel mai mare cadou. Aș putea să joc nu numai băieței năzdrăvani sau cuminți sau fetițe adorabile, aș putea să joc și altceva. Ei, mai târziu mi-am dat seama că am putut să joc și altceva. Sigur că au trebuit să treacă niște ani. Au trecut niște ani până să ajung să... Dar, pe de altă parte, vă dați seama ce de roluri frumoase mi-a oferit această postură, această posibilitate de a juca copii. Adică am fost și Alice în „Țara Minunilor”, și Micul Prinț, și David Copperfield, de două ori Pinocchio, în două puneri în scenă diferite. Adică a fost șansa vieții mele până la urmă. Iar la radio am jucat nu numai în spectacole pentru copii, de teatru radiofonic pentru copii, și pentru cei mari, pentru că de multe ori era nevoie de o voce de copil și acolo. Dar nu altceva. Jucam, vorba Domnicăi, eternul copil. Dar în scenarii generoase, în scenarii bune, în scenarii în care era nevoie.

Fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, fanul Alexandrinei Halic. Ce a însemnat pentru copilăria multora celebrul „Bună dimineața, copii!”

I.V.: Trebuie să vă fac o mărturisire, că așa e la podcast, e un aer mai confesiv așa. Era duminica dimineața și abia așteptam să mă trezesc și să ascult duminica dimineața teatru radiofonic pentru copii. Cam o oră era. Îmi amintesc și astăzi, ca și cum s-a întâmplat ieri, vocea dumneavoastră în „Aventurile lui Huckleberry Finn”. Este 1984, vă spun. Aveam opt ani. Și eram copil și ascultam teatrul radiofonic pentru copii, „Aventurile lui Huckleberry Finn.” Ați făcut mai multe roluri din Mark Twain, dar ăsta este cel de care îmi amintesc eu absolut extraordinar. Mi-amintesc și vocea lui Ștefan Mihăilescu Brăila. Era și el, mă rog, și Mitică Popescu și George Constantin. O galaxie de mari actori, dar dvs. erați în rolul principal.

A.H.: L-am jucat și pe Tom Sawyer.

I.V.: Tom Sawyer, exact. Deci asta sunt amintirile mele.

A.H.: Dar Huckleberry Finn? Nu mai știu în care din ele, în care postură.

I.V.: Cred că asta, asta e 1984.

A.H.: Am mai jucat și am mai făcut odată. Am mai jucat, eram tandem cu Stela Popescu, care avea și ea la un moment dat o voce bună de băiat, așa. O adusese Dan Puican, care ea a fost soț pe vremea aceea și o convinsese să facă și asta.

I.V.: Unul din regizorii predilecți pentru teatrul radiofonic.

A.H.: Adevărat. Și făcea bine ce făcea. Era o actriță care avea diverse fațete. Putea să joace în multe, multe, multe roluri.

I.V.: Pentru că spuneți de roluri, că ați interpretat băieți. Dănuț în La Medeleni.

A.H.: Ca să-mi amintesc, trebuie să răsfoiesc această carte. Îmi pare bine că la sfârșit există...

I.V.: Asta-i ce mi-amintesc eu. Dar aici, într-adevăr, sunt date toate, toate rolurile.

A.H.: Aproape toate. Probabil unele s-au mai rătăcit. Sunt recunoscătoare și nu numai eu, ci mulți ascultătorii radio-ului pentru care o fonotecă de aur... asta este un tezaur. Adică s-au păstrat niște voci sau niște puneri în undă remarcabile. Cu actori mari...

I.V.: Și spuneți la un moment dat, vorbiți despre înregistrările pe care le făceați în studiouri, pe Nuferilor, cum era atunci. General Bertolt de azi. Și spuneți, „am văzut așezați, ani de zile, în jurul mesei lungi din sala de lectură, pe Fory Etterle și Clody Bertola, pe Gina Patrichi și Victor Rebengiuc, pe George Constantin și Rodica Tapalaga, pe Mircea Albulescu și Simona Bondoc, pe Mihai Fotino și Stela Popescu, pe Constantin Codrescu și Marin Moraru, pe Mariana Mihuț și Ion Caramitru, pe Constantin Dinulescu și Leopoldina Bălănuță, pe Irina Petrescu și Virgil Ogășanu.” Unul și unul. Nume uriașe din teatru.

A.H.: M-ați emoționat numai citind lista asta.

I.V.: Am citit lista asta, am ținut. Nume uriașe.

A.H.: Toate au rămas. Ele pot fi ascultate. Pe Radio România Cultural, în fiecare zi sunt două, trei reluări din fonotecă, plus noile puneri în undă.

I.V.: Credeți că lumea mai ascultă astăzi teatrul radiofonic?

A.H.: Eu sper că da. Eu cred că da. Măcar din curiozitate. Există fani Radio România Cultural. Eu, de pildă, sunt. Și urmăresc în fiecare zi programul.

I.V.: Și România Muzical.

A.H.: Pe ăsta îl țin deschis toată ziua de dimineața până seara, ca să nu mă simt singură în casă. Și e o binefacere acest post. Bine că există. Anul ăsta împlinește o vârstă. Va fi sărbătorit. Asta că vorbim de radio.

Teatrul de calitate depinde de literatura de calitate

I.V.: Din ce credeți că vine forța teatrului radiofonic? Atracția? Mirajul?

A.H.: Atracția. În primul rând eu, dacă stau să mă gândesc, și dacă vă uitați la urmă, și vedeți titlurile, în primul rând s-au hrănit dintr-o literatură de calitate. Fie dramaturgie originală, fie adaptări, dar întotdeauna a fost o literatură de calitate. Sigur că s-au făcut concesii și pentru cerințele vremii, și au fost, dar nu prea le-am regăsit aici.

Alexandrina Halic nu se declară nostalgică. Nemulțumirea față de epoca 2.0: „E agresivă năvala asta de lucruri care vin peste noi.”

I.V.: Nu ați avut roluri pe care să le regretați sau în orice caz, să nu vă facă plăcere, amintindu-vă.

A.H.: De niciun fel. Dar deci asta a fost. Pe urmă, repet, această gamă această gamă de actori care n-ar rămâne, dacă n-ar fi oameni ca Ion Moldovan sau fonoteca radioului, sau chiar pelicula care să-i mai aducă, să-i readucă în atenția contemporanilor, ei ar fi pierduți. Cine și-ar mai aminti de ei? Pentru că sunt zeci și zeci de ani de când ne-au părăsit. Cine ar mai ști că a existat un Ion Manolescu, da, chiar și un Fory Etterle sau Clody Bertola, dar există oameni care au ținut să-ni readucă aproape. Mă gândesc că fac parte din istoria culturală a noastră, că trebuie. Sigur că ne agresează de peste tot și n-avem timp să îngurgităm tot ce ni se oferă ca divertisment și ca informație și că sunt prea multe. E agresivă năvala asta de lucruri care vin peste noi. Acum suntem informați din toate părțile. Există și o recoltă bogată de filme, există noi producții de radio, există noi orientări în teatru, există, dar câteodată mai avem nevoie și de această așezare. O să spuneți că sunt nostalgică? Nu, pentru că încerc să fiu la curent și cu ce se întâmplă acum, și să țin pasul, să nu rămân numai cu amintirile din urmă și să mă hrănesc din ele. Nu, încerc să-mi trăiesc vremea. Tineretul poate că nu are timp acum să se mai întoarcă la lucrurile astea, mă gândesc, dar câteodată se pot întâlni cu ele din întâmplare și poate că or să spună, da, ce bine e, ce frumos a fost, ce bine că s-au păstrat, dar există o vârstă, nu numai a mea, o vârstă mijlocie, care câteodată are nevoie de puțină așezare, de un pic de răgaz, de un pic de pauză și astea sunt bune. Lucrurile astea sunt bune pentru că m-ați întrebat cine mai ascultă. Am întâlnit un șofer de taxi, care mi-a spus că mi-a recunoscut întâi vocea, ceea ce m-a... ce să spun? Emoționat, da.

Ce înseamnă întâlnirea Alexandrinei Halic cu publicul: „Nu v-am văzut niciodată, dar știu cine sunteți, că vă știu vocea!”

I.V.: Sunt foarte mulți care v-au spus, cred.

A.H.: „Nu v-am văzut niciodată, dar știu cine sunteți, că vă știu vocea. Să știți că eu sunt un ascultător. Când merg noaptea, când sunt în tură de noapte, asta fac. Ascult teatrul radiofonic. Teatrul radiofonic.” Pentru mine, teatrul radiofonic, în copilărie și adolescență, în adolescență, să zic așa, a însemnat hrană. Ascultam și eu, ca dumneavoastră, pe vremea aceea, că o ascultam pe Silvia Chicoș, pe Luiza Derderian-Marcoci, pe... mai erau niște voci, care făceau lucrul ăsta la radio. Dar mai ales Silvia Chicoș, era copilul minune... Vasile Manta, care a devenit pe urmă regizor și a fost în copilărie o voce pentru teatrul radiofonic. Eu am prins-o încă jucând pe Silvia Chicoș. Am prins-o jucând și pe scenă, chiar. A jucat, așa, cu toate neajunsurile sănătății ei. A jucat, la un moment dat, un rol într-un spectacol care se chema „Misterul Cizmei” și am fost fericită că acea voce pe care o ascultam eu acolo, la mine în casă, în Banat, e aici, lângă mine. Un om nemaipomenit care și-a dus cu demnitate suferința până la capăt.

Darul de a face teatru radiofonic: „a suplini prin voce tot ceea ce nu se vede!” Ce a însemnat pentru Alexandrina Halic contactul cu scena, nu cu microfonul? „Halic, nu ca la radio!”

I.V.: Ce face o voce să fie bună?

A.H.: Cred că nu numai calitatea voce contează, ci posibilitatea, știința o câștigi în timp. Îți dai seama, de a suplini prin voce tot ceea ce nu se vede. Caracterul personajului și să știi să-l găsești în voce. Ritmul, ambianța, toate astea vin din voce, dar trebuie să știi să înveți să ți-o folosești. Asta am învățat după ce Mariana Oprescu, așa se numea actrița care m-a dus de mână la radio, Mariana Oprescu m-a dus în fața lui, nu mai știu, Paul Stratilat, sau un altul, nu mai știu care dintre ei, așa, căruia nu i-a plăcut ce a auzit, dar căruia i-a spus, nu-i nimic, o să învețe. Și într-adevăr, am învățat. Am învățat în timp să folosesc exact ce v-am spus mai înainte. Sigur că teatrul pe scenă e altceva. În teatrul pe scenă e ceva în plus și de lucrul ăsta mi-am dat seama tot de la pedagogul și regizorul care a însemnat norocul vieții mele într-un fel. Că el m-a făcut actriță, el m-a luat de mână de la filologie și m-a readus în teatru spunând că e nevoie de mine. El, repetând, am jucat pe scenă în regia lui de câteva ori bune și mă certa. Îmi spunea „Halic, nu ca la radio.” Ce însemna asta? Să fiu conștientă de prezența partenerului. În teatru pe scenă trebuie să ai relația cu partenerul, să te încarci de la el, altfel decât la radio. Și la radio, în fața microfonului, te hrănești din ceea ce partenerul îți oferă. Dar pe scenă e altfel. Ai răgazul să vezi, să acționezi, să încasezi, să relaționezi altfel. Și cu partitura, și cu ambianța, și cu partenerii, cu tot.

I.V.: De Ion Cojar vorbiți.

A.H.: De Ion Cojar vorbesc, da. Nu i-am pomenit numele.

I.V.: L-am pomenit mai devreme. E limpede, dar ca să știe cei care ne ascultă și ne urmăresc.

A.H.: Îmi spunea, „Nu ca la radio, nu ca la radio. Nu uita că ai în fața ta partenerul. Comunică cu el. Respectă-i pauzele, respectă-i...” El îți dă energia ca să mergi mai departe. E altceva pe scenă.

Imaginea care ajută, vocea care creează: inegalitatea lumilor teatrului de scândură și radiofonic

I.V.: Dar nu e cumva inegală bătălia asta între sunet, între auz și imagine?

A.H.: Nu, cred că nu. Fiecare își face treaba în felul ei. Și imaginea și sunetul... Nu, cred că se mariază foarte bine. Nu știu. Mă gândesc pe scenă. Pe scenă, sigur că e nevoie de ceva în plus, de o energie în plus. Trebuie să ajungi până în ultimul rând din teatru să-ți arunci energia până acolo. Nu numai sunetul, ci energia până acolo. Ultimul rând din sală. Imaginea, până la urmă, te ajută. Ceea ce la radio nu se vede, pe scenă se vede. Deci, poți să completezi rolul cu imaginea. Iată că se mariază bine. Se înțeleg bine.

I.V.: Am văzut recent la Roma o expoziție la Palazzo Venezia dedicată lui Marconi, inventatorul radio-ului. O expoziție foarte frumoasă. El a avut parte de recunoaștere chiar din timpul vieții.  Apariția radioului, tipul ăsta de mesaj, erau și acolo radio-uri, câteva exemplare de radiouri din epocă, atunci când a apărut. Foarte interesant și cu momente din istorie care au influențat la radio mersul lumii. Deci, radioul a avut impact și spuneați și de radioul nostru, care are o fonotecă extraordinară. Și Televiziunea Română are, dar nu știu în ce măsură gestionează așa cum trebuie. Am sentimentul că s-au pierdut multe din lucrurile astea. Asta înseamnă, practic, parte din patrimoniul cel mai important pe care îl are România.

A.H.: E adevărat, când vorbesc de fonoteca radio-ului, mă gândesc nu numai la, cum ziceam, tezaurul de teatru, dar au înregistrări memorabile cu personalități, au înregistrări memorabile cu muzică, cu muzică de calitate, muzică cu interpreți români care nu mai există, dar radioul avându-i, îi readuce în atenția noastră.

I.V.: În această carte am văzut, prima piesă pentru copii de la Radio România a fost rostită de Mihail Sadoveanu.

A.H.: Iată, asta este, se datorează muncii de cercetare muncii de cercetare ale domnului Ion Moldovan, că eu nu știam și am aflat.

I.V.: Și eu, e o prezență constantă a marilor noștri scriitori la radio, într-adevăr.

A.H.: Da, exact. Și astăzi ascultam la Radio România Muzical, ascultam înregistrări cu cei doi frați, violonist și pianist minunați.

I.V.: Gheorghiu. Frații Gheorghiu, Valentin și Ștefan.

A.H.: Extraordinar. Și îl ascultam pe Ștefan Gheorghiu într-un concert de Max Bruch. Și am spus, iată, pot să-l ascult. Nu l-am prins atunci, dar pot să-l ascult astăzi.

David Grimal, favoritul Alexandrinei Halic

I.V.: Și Sala Radio, studioul Mihai Jora vă e apropiat...

A.H.: Oh, da, da, acolo am ajuns devreme. Am ajuns devreme. Am aflat de Orchestra Radio de la o colegă de-a mea, Amalia Kreutzer, care știa bine Orchestra Radio, dar n-am frecventat-o încă din studenție. Mai târziu, la 25 de ani, când l-am cunoscut pe soțul meu, care era un mare actor, fiind un mare, mare iubitor și consumator de muzică, el m-a dus de mână la Sala Radio și de atunci m-am împrietenit cu sala de concerte, la care voi merge și miercurea asta, să ascult un solist pe care îl apreciez foarte mult îmi place, David Grimal.

I.V.: A mai fost la noi, vine din când în când.

A.H.: Am înțeles că are o relație bună cu Orchestra Radio, e o prezență constantă și are și un program frumos acum.

Radioul, mai generos decât teatrul: „Am avut parte de mult mai multe roluri la radio decât aș fi putut avea în teatru”

I.V.: Ați avut vreun moment când vocea dvs. a fost fie victima unei farse sau cineva v-a folosit vocea sau au existat momente de tipul ăsta?

A.H.: Nu știu, nu știu să fi fost, nu știu, probabil, că fiecare om se naște cu o anumită calitate de voce care poate să semene, dar să nu fie întru totul aceeași, da, nu știu, eu am spus, a fost norocul meu că am această voce, a fost norocul meu că am putut să mi-o folosesc, și că am avut parte de mult mai multe roluri la radio decât aș fi putut avea în teatru, gândiți-vă că în cele mai fericite situații un actor nu poate să aibă mai mult de două, din când în când trei premiere într-o stagiune. Sigur că are nenumărate spectacole, reprezentații, dar premiere nu poate să aibă atât de multe. Trebuie să fie genial, să tot joace așa, se întâmplă să treacă stagiuni în care să nu ai, să nu prinzi un rol nou decât la radio.

Halicuța sau Adina, pentru cei care o iubesc

I.V.: De ce spuneți că doamna Simona Bondoc este singura care v-a spus Alexandrina? Ceilalți cum vă spuneau?

A.H.: Halicuța. Halic. Adina. De fapt, ăsta e un diminutiv pe care l-am primit de la mama mea pentru că Alexandrina era prea lung, Adina, și toată lumea mă știe de Adina. Dar doamna Simona Bondoc, mi-era așa de drag că mă întreba, „ce mai faci Alexandrina, dragă?” Am făcut un spectacol radiofonic, o piesă radiofonică cu doamna Bondoc, „Lecția de engleză”, minunată era.

I.V.: Încă joacă, în mod miraculos, în „Cursa de șoareci” la Teatrul Național.

A.H.: Da, am văzut-o și în „Cursa de șoareci”. Acum face o pauză.

I.V.: Deci Adina vă spuneau? Și în școală, așa vă spuneau colegii?

A.H.: Da, Adina. Iar Ion Lucian îmi zicea Halicuța, mă alinta Halicuța, Ion Lucian. A fost, da, a fost un mare om de teatru, nu numai un mare actor, stau să mă gândesc că era prolific, era respectat, datorită lui, la un moment dat, în Teatrul Ion Creangă au venit să joace din prietenie în colaborare actori din alte teatre, care nu și închipuiau că o să ajunge să joace pe scena unui teatru pentru copii în fața unei săli de copii. Îl dau exemplu pe Septimiu Sever, care a jucat un Anton Lupan adus de Ion Lucian, în „Toate pânzele sus”, sau eu am jucat, am avut această onoare, să joc cu Marcel Anghelescu, într-un spectacol la Teatrul Ion Creangă prin 60 și ceva, aveam mai puțin de 20 de ani și da, m-a luat în brațe și mă ținea în brațe. Era un om cald și bun și generos, din generozitate au venit. A venit Leopoldina Bălănuță să joace într-un spectacol, cred că era ceva poveste despre Eminescu, nu mai țin bine minte, a jucat Adrian Pintea, nu erau angajați ai teatrului, dar au venit din prietenie pentru Ion Lucian, din respect pentru el, de dragul lui, au venit și au jucat.

Teatrul, lumea solidarității? Alexandrina Halic: „Teatrul nu se poate face de unul singur”

I.V.: Prietenia asta, solidaritatea asta reală a unor generații, credeți că mai funcționează și azi?

A.H.: Eu sper că da, eu sper că da, de ce n-ar fi, de ce să nu existe? Teatrul nu se poate face de unul singur, teatrul este întotdeauna o echipă.

I.V.: Mai nimic nu se poate de unul singur.

A.H.: O echipă, ori dacă nu funcționează niște relații în această echipă, rezultatul nu va fi cel care trebuie, trebuie să existe, sigur că există orgolii, există invidii că oameni suntem...

I.V.: Și artiști, oameni și artiști.

A.H.: Dar se trece peste asta, există și oameni generoși, există oameni care dincolo de orgoliu au conștiința valorilor și atunci nu năpăstuiesc pe cei care sunt mai puțin dotați, ci au generozitate să le întindă o mână și să îi tragă spre ei; există și astfel de oameni în teatru.

Cinematografia, testul unei puteri sufletești. Alexandrina Halic: „Nu oricine poate face film. Nu oricine se potrivește pentru treaba asta”

I.V.: Care-i cel mai generos om pe care l-ați întâlnit?

A.H.: Eu știu, nu dau exemplu de la mine din teatru că s-ar supăra ceilalți.

I.V.: De oriunde.

A.H.: Mi s-a părut Caramitru și momentul în care l-am descoperit pe Victor Rebengiuc, și vă spun în ce moment l-am descoperit. L-am descoperit pe domnul Victor Rebengiuc într-o filmare, eu, care nu prea fac film, dar m-am nimerit în „Câinele Japonez” unde juca rolul principal și m-am temut, cu toate că îl știam, am fost împreună în fața microfonului, țin minte, în „Moromeții” și altele dar m-am temut că o să-l încurc, că n-am să fiu la înălțimea pretențiilor dumnealui și așa mai departe. Nu pot să vă spun cum s-a purtat cu mine, cu câtă generozitate! Nu mi-a dat o secundă! Nu m-a lăsat să cred că n-am ce căuta în treaba asta cu filmul, ceea ce e adevărat, sunt conștientă de lucrul ăsta. Nu oricine poate face film. Nu oricine se potrivește pentru treaba asta. Dar atât de bine m-am simțit în acea prezență și în acea mână întinsă, atunci când am filmat „Câinele Japonez”. Pe urmă, l-am reîntâlnit. L-am reîntâlnit împreună cu Mariana la nu știu, cu diverse prilejuri pe la național ne-am întâlnit în ultima vreme, cu aceeași bunăvoință față de mine, cu aceeași mână întinsă, dar n-am jucat niciodată împreună pe scenă, n-am fost prieteni apropiați.

I.V.: Mâna întinsă care a contat cel mai mult în carieră care a fost?

A.H.: În afară de Ion Cojar, mâna întinsă a fost și Cornel Todea. Da! În diverse situații în afară de rolurile generoase pe care mi le-a dat, un Pinocchio în regia lui, David Copperfield, în regia lui....

O tinerețe întreagă, Pinocchio. Alexandrina Halic despre momentul de retragere din rolul principal: „A găsit un rol și pentru mine, pentru vârsta mea. Era un grup de vagabonzi.”

I.V.: Cred că e rolul pe care l-ați jucat cel mai mult, nu? Pinocchio!

A.H.: L-am jucat în două versiuni diferite. Prima a fost a lui Barbu Dumitrescu prin 1972, și a doua în 1982, la 10 ani diferență, în regia lui Cornel Todea. Dar pe urmă Cornel Todea s-a reîntors la Pinocchio și a făcut un Pinocchio mai apropiat de vremea în care se juca, și acolo nu mai aveam ce căuta, că depășisem cu mult vârsta, și am jucat conștiința lui Pinocchio. Greu pentru vorbitor. Adică m-a păstrat în distribuție, dar s-a dat o mână întinsă, nu m-am despărțit de spectacolul Pinocchio. Același lucru l-a făcut și în David Copperfield. Când am făcut premiera aveam o vârstă, l-am jucat ani de zile, dar ca să nu iasă din repertoriu a trebuit să renunț la rol și să intre o colegă mai tânără în rolul lui David, și m-a păstrat în distribuție. A găsit un rol și pentru mine, pentru vârsta mea. Era un grup de vagabonzi.

Care au fost mâinile întinse în viața Alexandrinei Halic? „Am fost o norocoasă într-un fel.”

I.V.: Cum spune Irina Margareta Nistor, Alexandrina Halic e o actriță atemporală.

A.H.: Într-un fel, m-ați întrebat de mâini întinse, m-am întâlnit cu multe mâini în viața mea. Am fost o norocoasă într-un fel.

I.V.: Cum citim? Este norocul? E providența? E mâna lui Dumnezeu întinsă prin alții? E întâmplare? Coincidență? Cum ați denumi?

A.H.: Toate la un loc. E și norocul că am intrat în Teatrul pentru copii, norocul că au existat Ion Cojar și Ion Lucian. Norocul că a existat teatru, Teatrul pentru copii, roluri pentru copii. Că m-au văzut regizorii în rolurile astea, că era destulă concurență. Nu eram singura actriță care juca travestiuri. Dar m-a văzut și Valeriu Moisescu. În Alice, când a pus „Alice în Țara Minunilor”. A vrut și Dumnezeu să fiu sănătoasă. Și să pot să merg înainte. Și acum, la 83 de ani, să pot să stau de vorbă cu dvs.

I.V.: Să urcăm două etaje împreună, dvs. înaintea mea.

A.H.: Da, să nu exagerăm. Că încă mai joc la Teatrul pentru copii, că încă mai e nevoie de mine, că iaca, am avut în ultima perioadă, acum, în ultimele luni, am avut două premiere. Nu cu roluri impresionante, mari. Dar minunate, ca ofertă.

Copilul spectator: omul care trebuie sedus doar pentru că are curiozități, nu prejudecăți

I.V.: Când vă uitați, pe scenă, la Ion Creangă, la privirea spectatorilor, a celor care vin la teatru, ați văzut tot felul de spectatori, la Ion Creangă, și aiurea, la Național, la Metropolis, cum vi se pare? E o curiozitate, e la fel de proaspătă privirea avidă de a se întâlni cu un text din dramaturgia românească sau universală?

A.H.: E o mare diferență, aici recunosc, între un spectator copil și un spectator adult, și de aia trebuie o atenție deosebită dată spectatorului copil. Trebuie să știi cui te adresezi. În primul rând, spectatorul adult, vine într-un fel, are un bagaj estetic, oricât de mic ar fi, sau are alegeri. Știe la ce vine. Se așteaptă la ceva anume. Se așteaptă la ceva gândit dinainte. Are criterii estetice, actori și regizori preferați, literatură dramatică preferată. Acesta e spectatorul adult. Spectatorul adult, da, am zis bine, câteodată vine să-și vadă actorul preferat într-un anume spectacol, a auzit că un regizor e foarte bun și atunci vine să-l revadă, a auzit că un text... a citit despre... Copilul nu are nimic din toate astea, copilul vine pur și simplu, are o singură mare calitate, curiozitatea, curiozitatea care nu-l părăsește, Doamne, ar fi bine s-o păstrăm până la adânci bătrâneți.

I.V.: Nu asta duce la cunoaștere, până la urmă?

A.H.: Ba da, tocmai de asta zic, ar trebui s-o păstrăm tot timpul, asta înseamnă tinerețe, dacă există și poți s-o păstrezi.

De unde știi că ești un actor bun pentru teatrul pentru copii? Alexandrina Halic: „Trebuie să ai o anume dragoste pentru, să nu-i zic îngăduință, că e urât spus, dragoste pentru cel care e în fața ta, pentru copilul care poate să fie câteodată supărător”

I.V.: Și emoție, faptul că simți încă această bucurie de a descoperi.

A.H.: E adevărat, în al doilea rând copilul e necruțător în aprecieri, adică n-are niciun fel de criterii estetice, niciun fel de răbdare, niciun fel de îngăduință. L-ai cucerit cu ceva, i-ai dat ce-i trebuie, l-ai respectat așa cum trebuie, e al tău, e tovarășul tău de joacă, de emoție, de tot ce vrei. Altfel ai pierdut, și joci în zadar, dacă nu ajungi la el așa cum trebuie. Ori de aia trebuie să știi ce-i oferi, în ce fel îi oferi. Eu cred că există o diferență între a juca pentru copii și a juca într-un teatru pentru adulți. Sigur că trebuie talent și într-o parte și între alta, dar mai există încă ceva. Trebuie să ai o anume dragoste pentru, să nu-i zic îngăduință, că e urât spus, dragoste pentru cel care e în fața ta, pentru copilul care poate să fie câteodată supărător de neastâmpărat, că ăștia sunt, care simte nevoia să intre în dialog cu tine, când joci ceva ce el știe, sigur că o să-i strige Albe ca Zăpada, „nu mușca din măr că e otrăvit”. Cum te descurci atunci? Trebuie să muști până la... Și eu m-am întâlnit cu o situație de genul ăsta, când bastonam, îi pedepseam pe cei doi tâlhari, Vulpea și Motanul. Ei strigau, „ia-le banii, că-mi furaseră banii, ia-le banii!” Și atât insistau pe ideea asta ca trebuie să mă întorc la ei și să le spun. „Dar credeți că-i mai au? De unde să-i iau?” Găsești pe moment... Asta înseamnă respect față de ei, nu poți să le neglijezi intervențiile. Poate că pe un actor la un teatru pentru adulți l-ar putea deranja această imixtiune. Ori copilul în sală te consideră tovarăș de joacă pe tine, cel de pe scenă. Te consideră tovarăș de-al lor. Atunci e prins în jocul tău și intră în el cu toată credința. Nu e un spectator pasiv.

I.V.: Ascultându-vă acum mi-am dat seama și întorcându-mă la Mark Twain și „Aventurile lui Huckleberry Finn”, ce îmi inspira vocea dumneavoastră când aveam eu opt ani, era exact bucuria asta de a trăi și de a descoperi. Care e a copilăriei și a adolescenței. Mie asta mi se pare că ați pus în multe din rolurile dumneavoastră. Un fel jucăuș de a-i îndemna pe cei care ascultă să se bucure de viață.

A.H.: Într-un fel, scuze pentru lipsa de modestie, dar cred că mai are o calitate vocea mea. E pozitivă.

I.V.: Da, în sensul ăsta. E pozitivă.

A.H.: Adică am putut să joc copii buni, am jucat și năzdrăvani. Aveam alte două colege care jucau mai bine decât mine copiii năzdrăvani. Aveau un plus, ceva în voce, care inducea năzdrăvănia.

Alexandrina Halic, vocea pozitivă, distribuită doar în roluri pozitive: „Când joci copii există doar inocența, doar necunoașterea, doar curiozitatea.”

I.V.: Dar un personaj negativ care v-a plăcut sau care vă place, care ar fi?

A.H.: M-ați pus în încurcătură.

I.V.: Negativ.

A.H.: Dar nu știu dacă am jucat vreodată.

I.V.: Unul pe care l-ați fi putut juca atunci.

A.H.: Cred că nu am fost niciodată distribuită. Dar nu mi s-a acordat. Am fost pozitivă. Tot timpul! Nu mi s-a acordat acest privilegiu de a construi. Da, da, da, de a construi un personaj negativ că trebuie să-l construiești și pe ăla. E nevoie de forță, e nevoie de... Da, trebuie să găsești în tine... Da, sau cine știe ce... Ascunzișuri sau eu știu ce metehne ca să... Da, mai e ceva. Atunci când joci pentru copii, trebuie să ții minte. O are și copilul din sală și trebuie să știi asta. Copilul din sală, ca și copilul pe care vrei să-l joci pe scenă, nu are niciun fel de experiență a omului adult. Trebuie să o uiți atunci când joci copii pe scenă. Să uiți că știi tot ce știe omul adult. Să rămâi exact în zona de viață a copilului din sală, adică, sau a copilului pe care îl joci. Asta trebuie să nu uiți niciodată. Nu trebuie să ai inteligența omului matur. Sau experiența omului matur. Astea trebuie să le lași deoparte. Când joci copii există doar inocența, doar necunoașterea, doar curiozitatea. Să afli ce se va întâmpla și mai departe, și în momentul ăla.

Un personaj fără replici, testul unei maturități teatrale. Alexandrina Halic: „dar poate să și înțeleagă, poate să și ierte, chiar dacă nu rostește un cuvânt.”

I.V.: V-ar fi plăcut să aveți viața unuia dintre personajele pe care le-ați jucat? Cu cine v-ați identifica cel mai tare sau ați aspirat spre el?

A.H.: Da... Nu știu. Acum... Nu știu. În fiecare aș fi găsit câte ceva. În Alice, fantezia ei. În Pinocchio, știu eu, neascultarea în anumite momente. Iar că am jucat... Nu un personaj negativ, dar un personaj cu destule fațete negative. Și acolo m-am descurcat. N-a fost greu. Pentru că mă ducea acțiunea în zona aia și puteam găsi resurse să o fac. Nu știu, poate că și personajul ăsta pe care îl joc fără vorbe, din „Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice” și în el m-am regăsit de multe ori. Adică... Momentul de bătrânețe. Faptul că nu rostesc nicio vorbă. Nu știu cum era. Am auzit că actrița care juca rolul ăsta, alături de Olga Tudorache, îl făcea într-un anume fel. Avea și vorbe. La un moment dat îi spunea Olga, îi zicea chiar în engleză, bitch. Adică răspundea la răutatea ei. Ori personajul pe care îl fac eu acum datorită, știu eu, resurselor, indicațiilor Marianei, sau gândindu-l într-un anume context, e altfel. Poate să și ierte, poate să și... că are parte de lucruri dure din partea personajului principal, dar poate să și înțeleagă, poate să și ierte, chiar dacă nu rostește un cuvânt. Își poate manifesta atașamentul față de celelalte trei ființe cu care are de-a face. Deci acolo aș găsi... Nu m-aș putea identifica cu niciunul, ca să vă răspund, că am făcut o paranteză prea lungă la tot ce m-ați întrebat. N-aș vrea să fiu ca niciunul. Sunt părți bune din fiecare.

De ce și când bate Alexandrina Halic străzile Bucureștiului? „E bine când mergi să te uiți și în sus”

I.V.: Dincolo de teatru, la ce ține Adina, Alexandrina Halic cel mai mult în viață? În viața de dincolo de teatru.

A.H.: Sincer? La copii. La sănătate. Îi mulțumesc lui Dumnezeu, că mai am... Mă mai duc picioarele și capul. Asta ține de sănătate. Că pot să merg foarte mult pe jos, să mai am contact cu oamenii, să mai iubesc teatrul, să-mi facă încă plăcere să fiu acolo.

I.V.: Unde vă place să mergeți prin București cel mai mult pe jos?

A.H.: Merg... Când fiul meu, de pildă, are timp, mă duce prin zone neumblate, prin locuri frumoase, cum ar fi Cotroceni, la șosea, dincolo de șosea, merg mult pe jos, mergem mult pe jos, dar atunci merg însoțită, că sunt mai necunoscute locurile. Am un traseu așa pe care-l fac, în care intră și Cişmigiul, parcul Carol, deci prin parcuri, pe străzi, îmi face plăcere. Nu bântui degeaba pe străzi, adică găsesc un punct terminus în care vreau să ajung. De pildă, vreau să merg pe jos până la teatru, că am treabă la teatru. Vreau să ajung la o anumită librărie pe jos. Merg de obicei la Humanitasul de la Kretzulescu, că acolo îmi face plăcere să ajung. Și asta înseamnă vreo 3 km dus, 3 km întors, 3 km și ceva pe jos. La teatru tot așa, înseamnă aproape 4 km dus, 4 km întors. Îmi place să merg pe Calea Victoriei, îmi place să merg pe Cheiul Dâmboviței. Din punctul ăsta de vedere pot să fiu ghid pentru un taximetrist. Soțul meu era un mare iubitor de arhitectură, de imagine, mă ducea prin diverse locuri din București. Așa am descoperit pe vremea aia o stradă, Făinari, când mergeam cu el, era încă podită.

I.V.: Înspre Obor, pe undeva.

A.H.: Era podită încă, nu era asfaltată, avea un fel de butuci de lemn, era cu lemn strada Făinari. În altă parte m-a dus și mi-a spus asta e o fațadă olandeză. M-a învățat tot felul de termeni din ăștia de arhitectură, mi-a arătat. Adică e bine când mergi să te uiți și în sus, și mă bucur că fiul meu are și el această plăcere, să vezi, să vadă, să mi-arate case frumoase, să mi-arate locuri frumoase.

Alexandrina Halic, după 60 de ani de teatru: „Și mai sunt și despărțirile. La vârsta mea sunt despărțiri dureroase de oameni dragi, de prieteni, de cunoștințe. Și astea vin să mai diminueze din starea veșnică de optimism.”

I.V.: Tinerețea vocii dvs., caracterul ei eminente pozitiv, cum spuneam mai devreme, v-a ajutat în procesul ăsta inevitabil, de care nu scapă nimeni, al trecerii timpului?

A.H.: Într-un fel, da. Da, mă gândesc că nu stârnesc milă la bătrânețea mea. Încă pot să îmi păstrez un ritm care nu e al bătrâneții, atunci când vorbesc. Cred că da. Știu, mi-e mai greu să mă auto-caracterizez acum. Dar cred că da, e bine. Nu pot să spun că sunt un om, vai, plin de optimism. Am și eu problemele mele, care vin mai ales cu trecerea timpului. Știți, da. Asta e, toți trecem prin asta. Cineva spunea, ca să trăiești mult trebuie să îmbătrânești. Altă soluție nu există. Și există și un capăt la care vrând, nevrând, te gândești. Și mai sunt și despărțirile. La vârsta mea sunt despărțiri dureroase de oameni dragi, de prieteni, de cunoștințe. Și astea vin să mai diminueze din starea veșnică de optimism. În general, am gândit pozitiv, în general. Gândesc pozitiv. Eu zic că sunt o ființă empatică. Îmi sunt dragi oamenii. Mă înțeleg bine cu colegii. Iubesc copii. Nepoți, am nepoți, am copii, am nepoți. Sunt un om fericit din punctul ăsta de vedere. Și am copii buni și nepoți buni. Și mă bucur. Și îmi doresc așa să le meargă și lor bine.

Alexandrina Halic despre cele două vârste ale rolurilor ei: „Am trecut, dintr-o dată, de la copii la vârsta a treia. Asta a fost.”

I.V.: Minunat. Ștafeta merge mai departe. E vreun rol pe care ați fi vrut să-l faceți și nu l-ați făcut încă?

A.H.: Nu m-am gândit. Nu știu, poate că da, da. Eu știu, nu m-am gândit. Sau poate m-am gândit atunci și am uitat. Nu, am fost conștientă de ceea ce pot să fac. Și dacă pot să fac bine ce mi s-a oferit, atunci sunt fericită. De pildă, sunt recunoscătoare Marianei Cămărășan și echipei Oana Pellea. Suntem o echipă în „Efectul razelor gamma”... Că mi-a oferit acest rol, care se deosebește de tot ce am făcut altfel. N-am jucat numai copii în Teatrul Ion Creagă. Am jucat și în „Truffaldino,” cred. În „Turandot”, am mai jucat și roluri de vârsta mea. Am jucat bunici, am jucat personaje. Am trecut, dintr-o dată, de la copii la vârsta a treia. Asta a fost.

De ce nu a făcut Alexandrina Halic și un alt gen teatral? „N-am fost în stare. N-am fost prea comică pe scenă. Sunt sinceră”

I.V.: Păi așa cum sunt două anotimpuri, avem iarnă și vară acum, așa sunt și rolurile de la copii la bunici.

A.H.: Mi-ar fi plăcut să joc un personaj la maturitate. Dar știu, sunt conștientă că n-am fost în stare. Nu m-a ajutat nici fizicul, nici vocea, nici temperamentul. Nu știu. N-am spus că au fost actrițe nu mult mai înalte decât mine: Coca Andronescu sau Vali Voiculescu Pepino. Debordând de energie și jucând comedie. N-am fost în stare. N-am fost prea comică pe scenă. Sunt sinceră.

Alexandrina Halic către teatru: „Nu uitați să iubiți teatrul pentru copii, pentru că este necesar și benefic.”

I.V.: Mulțumesc mult pentru acest dialog. În final aș vrea să vă rog să adresați un gând, un îndemn, o urare celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

A.H.: În primul rând, pentru că îmi dați această ocazie să vorbesc despre teatru, urarea este nu uitați să iubiți teatrul. Nu uitați să iubiți teatrul pentru copii, pentru că este necesar și benefic. Nu uitați să vă deschideți sufletul atunci când sunteți, știu, în fața cuiva care ar vrea să afle ce se petrece în sufletul dumneavoastră. Fiți deschiși mărturisindu-vă starea și bucuria atunci când puteți să o comunicați.

I.V.: Mulțumesc foarte mult!