Piatră şi rugăciune. Mânăstirile rupestre din nordul Argeşului

Nordul judeţului Argeş înseamnă prima capitală a Ţării Româneşti, poalele sudice şi prelungi ale celor mai înalţi munţi din ţară, livezi întinse, dar mai ales credinţă ferecată-n stâncă. Cele trei mânăstiri rupestre de aici – Negru-Vodă, Nămăieşti şi Corbii de Piatră – alcătuiesc un triunghi echilateral pe care niciun arhitect al zilelor noastre, cu Google-Earth în faţa ochilor, nu l-ar fi putut trasa mai bine.

De la Târgovişte spre nord-vest porneşte DN 72A, spre Câmpulung, aproape paralel cu Dâmboviţa, şi merită să parcurgi drumul ăsta măcar din trei motive: a) pentru că leagă cele două capitale ale Ţării Româneşti din vremea în care Bucureştiul nici nu se ivise pe hartă; b) pentru că îţi va demonstra că ionatanele de Voineşti nu sunt o legendă urbană (din ciclul pepenilor de Dăbuleni şi brânzeturilor sibiene ale lui Ghiţă); c) şi pentru că te duce într-un loc încărcat de legendă: Schitul Negru-Vodă.

Ca să ajungi la lăcaşul de cult, laşi maşina în satul Valea Cetăţuia din comuna Cetăţeni. Apoi n-ai cum să nu te îngrijorezi un pic din pricina demografiei: cetăţenii de aici ar fi putut juca oricând într-un sequel la Borat. (La întoarcere, vei constata totuşi că ţi-ai făcut griji de pomană.) După care începi să urci preţ de vreo jumătate de oră prin pădure: un drum presărat cu locuri de popas şi icoane care amintesc de opririle lui Isus pe Golgota.

Efortul merită fiindcă, odată ajuns sus, nici nu mai ştii încotro s-o apuci: spre biserica nouă de lemn, spre cea rupestră în care se văd trei straturi suprapuse de pictură sau spre Peştera Moşului lângă care se vede imaginea de un albastru ireal a Cavalerului Trac?

Mai pune la socoteală şi Chilia lui Ioanichie, masa lui Mihai Viteazul sau urmele de paşi lăsate în piatră – după cum spune legenda – de Negru-Vodă însuşi, a cărui evlavie înmuia chiar şi pietrele.

Odată ajuns înapoi la maşină, îţi vezi de drum spre Nămăieşti, unde ajungi pe DJ19, prin capătul de nord-est al oraşului Câmpulung. Aici biserica este săpată întru totul în stâncă şi se pare că ar data din secolul al XIV-lea. Că o fi sau nu aşa, asta contează mai puţin, cert e că locul vibrează într-un fel aparte, iar cântările bisericeşti parcă răsună altfel între stânci. În cazul în care totuşi te simţi încărcat de prea mult fior mistic, un ideal contrapunct ar fi vizitarea casei memoriale a lui George Topârceanu, printre altele, autorul încântătoarelor Minuni ale Sfântului Sisoe. Ieşi din muzeu cu un aer relaxat, fredonând agale Vara la ţară şi te convingi cu ochii tăi că exact aşa stau lucrurile: „Trec mişcând domol din coadă / spre livadă / ale satului cirezi.“

Până la Corbii de Piatră e cale ceva mai lungă. Undeva la jumătatea distanţei dintre Câmpulung şi Curtea de Argeş, în Domneşti, te-ndrepţi spre nord. Odată ajuns în Corbi, poţi merge la mânăstire liniştit, ca omul, cu maşina, sau poţi alege varianta de a traversa Râul Doamnei pe o punte cam ca masa fără picioare a lui Urmuz – bazată pe calcule şi probabilităţi.

În faţa bisericii din stâncă, se mai află una mică, de lemn. După ce vei fi gustat un strop din liniştea locului, poţi urca prin stânga chiar până în vârful stâncii. În cinci minute abrupte, cu braţul încleştat pe balustrada de lemn care urcă în zigzag, ajungi sus, lângă steagul României care fâlfâie liniştit peste întregul sat.

Cifre: 12 icoane, atâtea se pare că ar fi pictat Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca – una dintre ele, a Maicii Domnului, se spune că ar fi la Nămăieşti.

Când să mergi: Dacă ai o înclinaţie aparte către culori (cât mai multe şi mai vii), ideal ar fi să ajungi primăvara sau toamna. Florile sau frunzele oxidate (variantă la frunzele ruginii din clasele primare, după ce începi chimia de gimnaziu) fac întotdeauna casă bună cu stânca provocându-i aparatului foto extaze artistice.

Nu rata: Dacă tot ai ajuns în Corbi, ar fi păcat să nu te abaţi câţiva kilometri mai la nord, urmând drumul din Sboghiţeşti spre Nucşoara, până pe marginea Lacului Învârtita, cel mai mare lac format în gips din România.

Peste două hectare cărora li se pot da târcoale până când se termină târcoalele, ca-n banc. Adică până când merii, perii şi nucii de pe mal îşi pleacă obedient ramurile sub ultimele raze dinainte de apus.