Moștenirea lui Oppenheimer, între Battlestar Galactica și consecințele perverse ale cursei înarmării nucleare
0„Prometeienii moderni au cucerit din nou Muntele Olimp și au adus înapoi omului chiar fulgerul lui Zeus.” — Scientific Monthly, septembrie 1945
Agenda nucleară de la Oppenheimer la Putin
Războiul din Ucraina a readus conceptul de război nuclear în prim-planul mentalului colectiv. În istoria umanității, bombele nucleare au fost folosite doar de două ori – la Hiroshima și Nagasaki, însă între octombrie 1962 și octombrie 2002 lumea s-a aflat de 13 ori în pragul unor alte confruntări nucleare. Invazia Rusiei în Ucraina a redeschis discuțiile despre pericolul nuclear iar insurgența militară recentă din Federația Rusă a fost un déjà vu al evenimentelor din 18-21 august 1991 când, în urma unei tentative de lovitură de stat, fostul președinte Mihail Gorbaciov a pierdut timp de trei zile controlul asupra servietei sale nucleare, aceasta fiind confiscată de ministrul apărării, Dmitri Yazov, unul dintre liderii puciului. Dar cum a început această odisee nucleară, ce anume îl împiedică pe Vladimir Putin să recurgă la arsenalul nuclear impresionant al Federației Ruse și care sunt probabilitățile, respectiv consecințele, unei confruntări nucleare între Est și Vest?
Robert Oppenheimer a fost Prometeul Americii, „părintele bombei atomice”, cel care a susținut efortul smulgerii din natură a minunatului foc al soarelui pentru țara sa în timp de război. Ulterior, el a vorbit cu înțelepciune despre pericolele descoperirii sale și, cu speranță, despre potențialele sale beneficii iar apoi, aproape de disperare, a criticat propunerile de război nuclear adoptate de armată și promovate de strategii militari și de o parte a mediului politic și academic.
La sfârșitul anilor 1940, pe măsură ce relațiile dintre SUA și URSS se deteriorau, dorința acută a lui Oppenheimer de a pune întrebări complicate privind regimul armelor nucleare a tulburat foarte mult sistemul de securitate națională din Washington. Revenirea republicanilor la Casa Albă în 1953 a fost momentul de glorie a așa numiților „nuclear hawks” (adepții represaliilor nucleare), precum Lewis Strauss. Acesta și aliații săi erau hotărâți să-l reducă la tăcere pe singurul om despre care credeau că le poate contesta în mod credibil politicile. Însă avertismentele lui Oppenheimer au fost ignorate și, 70 de ani mai târziu, ca urmare a cursei înarmării dintre SUA și URSS, cărora li s-au alăturat Marea Britanie, Franța, China (statele legal deținătoare de capabilități nucleare, conform Tratatului de Neproliferare Nucleară), dar și India, Pakistan, Israel și Coreea de Nord, arsenalul nuclear global număra în ianuarie 2023 12.512 focoase nucleare. Dintre acestea, 9.576 sunt considerate a fi potențial disponibile operațional. Se estimează că 3.844 dintre aceste focoase au fost dislocate împreună cu forțe operaționale, iar aproximativ 2.000 sunt păstrate într-o stare de alertă operațională ridicată. Până la începutul războiului din Ucraina, numărul focoaselor nucleare a fost în scădere, ca urmare a asumării de către Washington și Moscova a dezafectării unei părți a propriilor arsenale. Însă expirarea sau retragerea din toate tratatele de control nuclear, atât a SUA cât și a Federației Ruse (prevederile ultimului tratat de acest fel, New START, sunt puse sub semnul întrebării de către administrația de la Kremlin, care a declarat că momentan își suspendă obligațiile asumate în 8 aprilie 2010 și devenite obligatorii în 5 februarie 2011) a dus la stagnarea reducerii arsenalului nuclear. Mai mult, atât SUA, cât și Federația Rusă au în curs de desfășurare programe extinse de înlocuire și modernizare a focoaselor nucleare, a sistemelor de livrare (rachete, avioane și submarine) și a instalațiilor de producție de arme nucleare. De asemenea, Marea Britanie și China și-au făcut publice intențiile de îmbunătățire a propriilor capabilități nucleare înainte ca războiul din Ucraina să fi început, în timp ce Coreea de Nord testează ocazional diverse sisteme de livrare.
La fel ca acel zeu grec rebel Prometeu – care a furat focul de la Zeus și l-a dăruit omenirii, Oppenheimer a lăsat lumii moștenirea ‚focului atomic.’ Beneficiile medicale și energetice ale fisiunii nucleare sunt incontestabile, însă atunci când Oppenheimer a încercat să avertizeze despre partea periculoasă a acestui proces – armele nucleare – un Zeus, cu origini pământene și înrolat politic, l-a redus la tăcere. După cum declara Ward Evans, membrul disident al comisiei de audiere a Comisiei pentru Energie Atomică a SUA, marginalizarea lui Oppenheimer (refuzul de a i se acorda autorizația de securitate) a fost „o pată neagră pe blazonul țării noastre.”
Părintele bombei atomice a avertizat că arsenalul nuclear va deveni o sabie cu două tăișuri, care, paradoxal, făcea America cel mai puternic stat din lume dar, în același timp o făcea vulnerabilă la atacuri de care nu se putea apăra. Când a fost întrebat într-o audiere închisă a Senatului în 1946 „dacă [este posibil ca] trei sau patru bărbați să poată introduce unități de bombă [atomică] în New York și să arunce în aer întreg orașul”, Oppenheimer a răspuns fără nicio ezitare: „Desigur că ar putea. Iar asta ar distruge New York-ul.” La următoarea întrebare a unui senator: „Ce instrument ați folosi pentru a detecta o bombă atomică ascunsă undeva într-un oraș?,” omul de știință a oferit un răspuns ironic: „O șurubelniță [pentru a deschide fiecare ladă sau valiză]”. De fapt, ceea ce el încerca să transmită era că singura apărare împotriva terorismului sau al unui atac nuclear era, și este în continuare, eliminarea armelor nucleare.
Barack Obama (singurul președinte al SUA care a vizitat Hiroshima în timp ce se afla în funcție) a ținut, probabil, unul dintre cele mai bune discursuri de politică externă din istorie, la Praga, pe 5 aprilie 2009: “O lume fără arme nucleare.” Patru ani mai târziu, pe 19 iunie 2013, Obama revenea asupra principalului scop al președinției sale: “Chiar dacă nu mai trăim cu teama anihilării reciproce, atâta vreme cât armele nucleare există, nu suntem cu adevărat în siguranță.” În Occident, hardlinerii și adepții intervențiilor militare au zâmbit ironic, au ridicat o sprânceană și au negat în continuare nevoia unor tratate de control al arsenalului nuclear global. La zece ani după momentul Berlin, aceiași politicieni și formatori de opinie care îl ironizau pe președintele Obama, avertizează, în contextul războiului din Ucraina, despre pericolul unui incident nuclear.
Mai multe romane și filme din Războiul Rece, inclusiv On the Beach, romanul din 1957 al lui Nevil Shute, Fail-Safe, bestsellerul din 1962 scris de Eugene Burdick și Harvey Wheeler sau celebrul film regizat de Stanley Kubrick în 1964, Dr. Strangelove, au introdus scenarii în care un război nuclear ar putea fi declanșat de o defecțiune tehnică sau de frenezia unor persoane iraționale. Însă în niciuna dintre aceste ipotetice situații, autorii nu și-au imaginat că o persoană rațională ar putea șantaja omenirea cu declanșarea Armaghedonului sau chiar ar fi capabilă să lanseze un atac nuclear. Dar odată cu invazia Ucrainei, președintele Vladimir Putin a readus în mentalul colectiv o amenințare despre care mulți credeau că a devenit istorie. După criza rachetelor din Cuba, rivalitatea nucleară dintre state și achiziția de armament ar fi trebuit să se amelioreze, însă la mai bine de șase decenii de la acel periculos incident, tot mai multe state iau în considerare revizuirea propriilor politici nucleare. Invazia Rusiei a alterat cele mai multe dintre normele și așteptările esențiale pentru succesul regimului global de neproliferare nucleară.
Discuțiile despre arsenalul nuclear global, posibile incidente sau decizii fatale sunt aproape tabu. Puțini comentatori dezbat această, probabil cea mai sensibilă, componentă a invaziei Rusiei în Ucraina. Abordarea este oarecum justificată, fie de teama de a nu induce panică, de un anume soi de precauție, de lipsa informațiilor verificabile dar și de o anumită teamă de abordare a unui subiect atât de complicat și sensibil. Însă atâta vreme cât Kremlinul își va prolifera (!) amenințările nucleare iar populația este la un click distanță de informațiile privind capabilitățile nucleare globale, lipsa unor dezbateri, a dialogului și a recomandărilor pe această temă accentuează și mai profund anxietatea societală.
Battlestar Galactica x 13
Decorul realist al serialului de televiziune științifico-fantastic Battlestar Galactica, include o caracteristică aparte: armele nucleare sunt folosite frecvent și uneori masiv. De fapt, întreaga intrigă a serialului este construită ex post factum unui holocaust nuclear care i-a alungat pe ultimii pământeni supraviețuitori spre galaxii îndepărtate, în căutarea unui loc unde să își reconstruiască civilizația aproape anihilată.
Folosirea culturii pop în analizele privind sistemul internațional pleacă de la premisa că între realitate și domeniul științifico-fantastic există un „intertext,” adică între lumea „de ordinul întâi” (reala) și lumile „de ordinul doi” (domeniul fantastic) există energii social constitutive care merită explorate. Domeniul SF descrie o lume care poate fi, din perspectiva publicului, o extrapolare plauzibilă a lumii reale într-un viitor mai avansat din punct de vedere tehnologic. Astfel, comparația cu acest serial SF poate fi folosită drept o abordare în oglindă a scenariilor nucleare din viața reală. În „oglinda” Battlestar Galactica, cunoaștem repercusiunile – utilizarea masivă a armelor nucleare – și căutăm parametrii modificați în oglindă în comparație cu lumea reală. Absența unui tabu nuclear în scenariul SF oferă o imagine grotescă a propriei noastre lumi și prezintă un material ilustrativ al factorilor care stau la baza sau slăbesc norma puternică de neutilizare nucleară.
Înainte ca Federația Rusă să fi invadat Ucraina și președintele Vladimir Putin să își fi pus arsenalul nuclear în postură ofensivă, lumea s-a aflat de 13 ori în pragul unor confruntări nucleare. În șase dintre aceste incidente a fost implicată URSS, respectiv Federația Rusă iar evenimentele recente indică faptul că, în lipsa unor norme solide, calculul riscului nuclear perceput este din nou în creștere. Practicile și deciziile nepotrivite în domeniul administrării capabilităților nucleare au fost principalii factori din spatele acestor evenimente. Însă, precum în orice serial sau telenovelă, și în lumea reală sunt momente care, dacă nu ar avea potențial devastator, ar fi aproape hazlii. În mai 1991, proaspătul președinte al Franței, François Mitterrand, a uitat codurile de lansare, primite cu o zi înainte de la predecesorul său, acasă. O experiență aproape similară a avut și fostul președinte american Jimmy Carter, care a uitat codurile de lansare într-un costum care a ajuns la curățătorie.
Armele nucleare nu au fost detonate în vreme de război din 1945. Deceniile de atunci sunt percepute în mod obișnuit – în special în acele țări care dețin arme nucleare – ca o eră a neutilizării nucleare de succes și o justificare a cadrului de descurajare nucleară. În parametrii acestei narațiuni se evalua că teama de represalii masive, o înțelegere comună și un set de comportamente raționale au împiedicat utilizarea armelor nucleare. Cu toate acestea, era post-1945 nu a fost lipsită de o serie de incidente tulburătoare. O serie de documente oficiale, arhive, mărturii și interviuri declasificate sugerează că lumea a fost, într-adevăr, norocoasă, având în vedere numărul de cazuri în care armele nucleare erau la un pas de a fi folosite (aproape utilizare nucleară / near nuclear use), fie din neatenție, fie ca urmare a unor calcule sau înțelegeri greșite în situații specifice.
Capabilitățile nucleare pot afecta calculele statelor cu privire la politica externă printr-o serie de mecanisme. Unele dintre aceste mecanisme reflectă răspunsuri strategice ale capacităților militare pe care armele nucleare le oferă statului, în timp ce altele sunt mai puțin înrădăcinate în calculele rațional-strategice ale factorilor decizionali și reflectă, mai degrabă, reacții la nivel individual sau de grup față de înarmarea nucleară sau de o posibilă lovitură strategică.
Credința comună în descurajarea nucleară nu este singura explicație plauzibilă pentru evitarea războiului nuclear. Mai degrabă, anumite decizii individuale, asumate și luate prin ignorarea protocolului și a deciziilor politice, au salvat lumea de o catastrofă nucleară. În timp ce imaginea popularizată, aproape romantică, a ‚liniei fierbinți (roșii) dintre Moscova–Washington’ dă iluzia că acest tip de comunicare este posibilă și vitală în vremuri de criză, incidentele din perioada 1962-2002 dezvăluie realitatea complicată că cei care dețin arme nucleare vor continua să fie neîncrezători unii în alții și să se bazeze pe datele transmise de sisteme care sunt vulnerabile la erori sau pe judecăți eronate. O altă fragilitate a ‚guvernanței nucleare’ este dată de faptul că liderii marilor puteri trebuie să răspundă mult prea repede, în unele situații-limită, astfel încât decizia nu este întotdeauna bazată pe informații indubitabile.
În Battlestar Galactica, armele nucleare sunt descrise ca fiind „curate”, instituțiile internaționale sunt absente, tabuul nuclear lipsește iar inamicul este construit social ca fiind ‚celălalt radical’ (o extensie a problematicii din lumea reală, ‚noi vs. ei’). Toate aceste coordonate indică spre iminența haosului, însă lipsa cadrului normativ care duce la extincția omenirii în scenariul propus de realizatorii serialului SF este cel mai alarmant element. Deoarece normele și nu descurajarea au anatematizat folosirea armelor nucleare drept inacceptabilă, imorală și posibil ilegală în anumite circumstanțe. Tabuul nuclear este una dintre marile realizări ale civilizației. Fără el și cu peste 15.000 de focoase nucleare în arsenalele statelor deținătoare de capabilități nucleare, Pământul din lumea reală ar putea suferi soarta Pământului fictiv din Battlestar Galactica: să fie distrus de un război nuclear. Producătorii, într-o notă oarecum pedagogică, au ales chiar să ne avertizeze în mod explicit despre această posibilitate. După cum aflăm la finalul serialului, planeta pe care flota decide să se stabilească este într-adevăr Pământul nostru – cu 150.000 de ani în trecut. Epilogul, cu trimitere la înțelepciunea populară care ne spune că istoria este ciclică, ne prezintă New York-ul de astăzi și provoacă publicul prin replica finală: „Toate acestea s-au mai întâmplat înainte... Dar întrebarea rămâne: oare toate aceste întâmplări din trecut se vor repeta?”
Punctuatur aequilibrio: arhitectura globală a securității nucleare în vreme de război
Istoria securității nucleare este o poveste a echilibrului, cu perioade lungi de liniște, tulburate punctual de unele incidente care au ridicat temporar starea de alertă, doar ca apoi să se revină la starea naturală.
În timpul Războiului Rece, specialiștii din domeniul nuclear au înțeles (și acceptat) că sarcina lor era să ajute la evitarea unui război și nu doar să vină cu tactici pentru desfășurarea acestuia. Atunci, la fel ca acum, interesul este concentrat pe relația SUA-URSS/Federația Rusă, dată fiind realitatea că acestea sunt, de facto, principalele puteri nucleare globale (împreună dețin 89% din inventarul total mondial de arme nucleare și 86% din focoasele stocate disponibile pentru utilizare militară). Această relație a super puterilor nucleare este înțeleasă ca având propria autonomie și dinamică, fiind percepută ca un fel de giroscop în centrul sistemului politic internațional. Atâta timp cât acest giroscop este în echilibru, atunci întregul sistem este stabil. Însă această stabilitate percepută a intrat într-o eră nouă și periculoasă pe 2 august 2019, când administrațiile de la Washington și Moscova au decis să se retragă din Tratatul Forțelor Nucleare cu Rază Intermediară de Acțiune, semnat de Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov în 1987. La mai puțin de o săptămână după abandonarea ultimului mare proiect de control nuclear al Războiului Rece, reactorul unei rachete de croazieră rusești, cu propulsie nucleară, cu numele de cod Skyfall, a explodat în Marea Barents. Incidentul s-a soldat cu cinci victime, savanți și ofițeri de marină ruși, și cu contaminarea atmosferei din regiunea rusă Arhanghelsk. Se presupune, din analiza discursului de la acea vreme a președintelui Vladimir Putin, că racheta Skyfall a fost proiectată pentru a ataca SUA. Acel moment este considerat de experți ca fiind începutul celei de-a doua ere nucleare, care, însă, evoluează într-o lume mult mai periculoasă și impredictibilă decât aceea din vremea Războiului Rece.
Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, traficul de materiale radioactive și fisionabile dar, în special invazia Rusiei în Ucraina și posibilele consecințe ‚nucleare’ ale acestei agresiuni, au redeschis discuțiile privind echilibrul nuclear ‚stabilizat’ în timpul Războiului Rece. Mutarea unui număr limitat de capabilități nucleare în Belarus de către Federația Rusă a stârnit, de asemenea, imaginația multor observatori, care însă au omis realitatea de facto a amplasamentului de arsenal nuclear american pe teritoriul a cinci state europene: Belgia, Germania, Italia, Olanda și Turcia. SUA și Federația Rusă știu că stabilitatea este dată de o anulare reciprocă a forțelor, iar această partajare de capabilități nucleare cu statele aliate este percepută drept componentă a balanței de putere. În plus, o observație pertinentă, strategic și statistic, ar fi cea legată de rachetele Iskander dotate cu capacitate nucleară mutate în Kaliningrad, așa-numita zonă A2/AD (anti-access/area denial) a Rusiei. Acestea, alături de sistemele S-300, S-400 și Bastion, acoperă teritoriile Poloniei și Lituaniei, precum și întregul coridor Suwalki care este considerat punctul vulnerabil al NATO. Drept urmare, libertatea de mișcare a trupelor militare ale Alianței Nord-Atlantice în interiorul propriului teritoriu ar putea fi limitată, iar accesul în zonele operaționale respins.
Evitarea războiului nuclear este o datorie vitală, iar pentru a face asta trebuie să trecem peste sofisme de felul celor care transmit că armele nucleare aparțin trecutului, că sunt irelevante sau că tehnologia este mult prea veche pentru a fi funcțională. Diplomația nucleară trebuie să își reia locul principal la masa negocierilor iar controlul arsenalului nuclear global trebuie să devină o prioritate nu doar a marilor puteri, ci a fiecărui stat, indiferent de rolul său pe scena internațională.
Ultimul tratat care limitează arsenalele nucleare strategice masive din SUA și Rusia va expira în mai puțin de 950 de zile și nu există încă propuneri viabile pentru înlocuirea acestuia. În urma discuții backdoor, inițiate la începutul lunii iunie, Jake Sullivan și Sergei Ryabkov au lăsat de înțeles că SUA și Federația Rusă sunt dispuse să se angajeze într-un dialog bilateral privind reducerea riscului nuclear și controlul armelor „fără condiții prealabile.” Însă negocierea unui cadru bilateral complex de control al armelor nucleare, care să înlocuiască Noul START, a fost extrem de complicată chiar în vremuri mai puțin tulburi. Cum anume va evolua diplomația nucleară pe timp de război este una dintre întrebările cele mai complicate ale prezentului. Însă este absolut necesar ca unele poduri să nu fie arse deoarece dacă statele nucleare, în special SUA și Federația Rusă, intră în paradigma negării obligațiilor și garanțiilor asumate în anii 1950, atunci nu doar pericolul supra-proliferării va deveni realitate, ci chiar un scenariu de tip Battlestar Galactica. Faptul că aceste garanții au rămas în vigoare de peste opt decenii este impresionant, dar a trecut mult timp de când ele nu au fost testate, iar fundațiile lor devin din ce în ce mai fragile. Impactul noilor tehnologii va continua să pună la încercare descurajarea nucleară, dar cele mai importante provocări vor fi întotdeauna politice.
Găsirea unor soluții privind ameliorarea proliferării necesită timp, tact şi mai ales decizii care pot chiar distruge unele cariere politice, însă neasumarea lor ar putea crea un efect de domino ale cărui efecte vor fi resimțite zeci, poate sute de ani de acum înainte. Diplomația nucleară este o sarcină complicată, sensibilă și care, în cele mai multe situații implică compromisul. Obiectivele viitoare trebuie să fie şi mai îndrăznețe şi să urmărească eliminarea armelor de distrugere în masă şi crearea unui mediu propice semnării unor viitoare acorduri care să limiteze proliferarea. Într-una dintre lucrările sale fundamentale, Scott Sagan remarca: „A te baza pe descurajarea nucleară pentru a menține pacea este ca și cum ai patina pe gheață subțire. Faptul că ai făcut-o înainte nu înseamnă că ar trebui să te aștepți să o poți face în siguranță pentru totdeauna.”
Ioana Constantin-Bercean este cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).
Se încarcă comentariile...
