Momente simfonice emblematice ale Festivalului enescian

Au fost câteva! Am în vedere, desigur, evoluția unora dintre marile orchestre. Au marcat ceea ce putem numi conștiința cu totul specială a cântului cultivat, în ansamblu, conștiință colectivă, posibil purtătoare a ideilor celor înalte. Sunt ansambluri de anume personalitate, de anume individualitate, unele dintre cele care au evoluat până în acest moment pe scenele Festivalului. Cunoscut este faptul, marile orchestre nu sunt formate din mari soliști care – la un anume moment dat, din anume motive - se decid a cânta împreună, Nici vorbă!

Poți înțelege această realitate bucurându-te, concentrându-te asupra unor colective simfonice a căror substanțialitate artistică a întâlnit mari personalități dirijorale, stimulându-se reciproc; spre exemplu, London Symphony Orchestra condusă de Sir Simon Rattle! 

Trebuie observată, de asemenea, relația cu totul specială, aș numi-o chiar carismatică, dintre Orchestra Filarmonică din Israel și tânărul ei dirijor, Lahav Shani. Cu ani în urmă a fost numit la conducerea acestui eminent colectiv simfonic de însuși Zubin Mehta, pe atunci primul dirijor al formației. Știa bine ce face! In momentul de față, Shani și Filarmonica israeliana definesc o unitate consubstanțială. Repertoriul clasico-romantic este realizat în valorile esențiale ale acestuia. Există însă, în plus, o anume cordialitate firesc întreținută privind comunicarea. Am în vedere maniera cu totul îngrijită dar absolut firească în care este realizată aceasta. De la ultima simfonie haydniană – nr 104, în re major – la prima dintre cele patru simfonii datorate lui Johannes Brahms, cea în do minor, definirea gândirii simfonice se realizează în datele firești ale unei evoluții unitare pe care întreaga echipă o susține cu specială atenție, în termeni de adâncă înțelegere a sensului. Gândirea muzicală brahmsiană nu apare în acest caz a fi una tenebroasă ci firesc orientată de marile teme, de marile probleme ale Romantismului sfârșitului de secol. Divaghez observând că este cât se poate de firesc ca, aflat la vârsta senectuții, la Viena, la repetițiile de orchestră ale conservatorului, marele compozitor să-l fi întâlnit pe foarte tânărul Enescu aflat în primul său important popas al studiilor de specialitate. Nu pot să nu-mi amintesc, cu numai cinci ani în urmă am avut fericitul prilej de a-l fi urmărit pe Shani, la Tel Aviv, la unul dintre primele sale concerte în calitate de dirijor șef proaspăt numit, al Filarmonicii israeliene. Solista serii de muzică a fost însăși Martha Argerich în cel de al 3-lea Concert de Prokofiev. Il va relua la București într-una dintre zilele următoare. La sfârșit, potopiți de aplauze, la cererea insistentă a publicului, cei doi s-au așezat alături în fața claviaturii pianului, animând asistența cu o spumoasă evoluție „la patru mâni”. Căci Shani este, în egală măsură, un excelent pianist! De această dată, însă, la București, solistul serii de muzică a fost tânărul pianist Alexandre Kantorov, descendent al unei ilustre familii de muzicieni care trăiesc actualmente în Franța. Este, în adevăr, un pianist – cum se spune - de mare forță, de excepțională anvergură a comunicării. In realizarea sa, cel de al 2-lea Concert în sol minor de Prokofiev dobândește dimensiuni dramatice ample ce susțin o construcție ce devine monumentală, îmbogățită fiind de o inspirată, de o uimitoare strălucire instrumental-solistică.

Pe de altă parte, Orchestra Tonhalle din Zurich este un colectiv simfonic de cu totul altă personalitate. Sunt cunoscuți publicului bucureștean. Un colectiv artistic de certă personalitate. Claritatea funcțional întreținută a comunicării constituie în acest caz o calitate supremă. In Festival a fost condus de marele șef de orchestră care este Paavo Jarvi, actualul director al formației. Am în vedere construcția amplă hrănită de o substanțialitate expresivă de certă orientare, cea care a susținut realizarea marelui opus de școală națională romantică, anume Simfonia a 9-a, supranumită Din lumea nouă, de Antonin Dvorak. Amănuntul de certă semnificație a avut în acest caz justificarea sa evidentă, realizată în climatul unei clarități funcționale a ansamblului. In acest climat a fost realizată și Simfonia a 9-a, în re minor, de Bruckner, ultima lucrare a compozitorului, lucrare rămasă neterminată în anii sfârșitului de secol XIX. In intenția compozitorului, cu realizarea muzicienilor ansamblului, aripa Celui de Sus a inspirat realizarea acestui unic în felul său opus post-romantic. Nu a lipsit din program lucrarea celui mai important compozitor din țara cantoanelor, Arthur Honegger, anume celebra mișcare simfonică Pacific 231, cunoscuta locomotivă a secolului trecut. In acest caz evoluția simfonică densă este marcată de sugestive semnale naturaliste.

Paavo Jarvi este șeful de orchestră de mare forță, constructor de remarcabilă siguranță, cel care orientează drumul actual al celebrului colectiv simfonic. Este de observat, un moment de special interes l-a constituit evoluția mult apreciatului violoncelist Andrei Ioniță, artistul care a știut a conferi un util dinamism de expresivă susținere acestui relativ extins, acestui important opus enescian de tinerețe care este Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră op.8. Moment cu totul aparte în șirul impresionant al evenimentelor festivaliere, l-a constituit evoluția cunoscutului colectiv simfonic Gewandhaus din Leipzig, ansamblu care a evoluat în mod frecvent, în ultima jumătate de secol, pe scenele noastre de concert. Consistența timbrală, sonoritatea mai puțin sensibilă dar bine constituită a sonorităților ne este cunoscută, ține de personalitatea formației. Momentul de interes aparte, în acest caz, a fost prezența la pupitrul dirijoral a cunoscutului șef de orchestră nonagenar, Herbert Blomstedt, personalitate de mare prestigiu a scenelor germane de concert. In interpretarea artiștilor germani, Simfonia a 7-a, în mi major de Anton Bruckner a răsunat drept un grandios monument al romantismului postwagnerian. Cu totul interesant apare faptul că, în deschiderea serii de muzică lucrarea a fost introdusă, a fost precedată de celebra pagină enesciană Preludiul la unison, moment „asimilat” însă, de această dată, zonei romantice a expresiei, momentul - îmi permit a nota -  fiind „brucknerianizat” de o manieră cu totul originală, în această ocazie.

Materialul a apărut anterior în revista România Literară.