Logica minciunii publice

În România se minte în permanenţă, cu acoperire deplină la toate nivelurile. O ţară fără lideri, fără agendă clară şi asumată, fără reacţie publică consistentă cu largă răspândire.Un prag istoric.

Ar mai fi întoarcere?! Întoarcere la ce?! Suntem prizonierii unei închisori în care suntem şi proprietari. Paznici...

Fiecare în celula sa, pe o culpă discreta sau de scandal, direct legată de valori şi angajamente standard pentru o lume civilizată.În 2018 tocmai atingem un prag critic. Dincolo de care sistemul „runaway train“ este gata de start.

Gramatica minciunii

O “meserie multiseculară“, cu largă acoperire, influenţă şi nivel de operare ce caracterizează domenii dintre cele mai selecte şi respectabile din viaţa publică. De la maeştri la începători, înţelegerea şi asumarea curentă a acestui comportament rămâne, peste tot în lume, o temă-cheie.

Avem totuşi câteva repere de bază, „piloni“ ai minciunii publice, care îi oferă influenţă, contaminare şi, nu de puţine ori, credibilitate. O primă condiţie vine din faptul că minciuna imită perfect adevărul. Adesea îl întrece... Prin conţinut, accesibilitate, beneficii...

Mincinoşii publici sunt simpatici, isteţi, pe fază. Avem azi o largă răspândire, poate chiar înghesuială. Amestecul dintre conţinutul fals şi atitudine reprezintă o formulă optimă pentru proliferarea imposturii în viaţa publică.

Urmăriţi la zi topul de popularitate la jucătorii politici actuali şi veţi recunoaşte fără diferenţă acest talent exersat în rutina curentă, pe cât de atrăgătoare, pe atât de distorsionantă.

Desigur, puţini dintre ei au citit Machiavelli, dar acesta ar intra în meditaţie dacă ar avea acces la gama largă de trucuri, proceduri şi alianţe perverse practicate într-o ţară „în curs de democratizare“... care a reuşit să transforme post-comunismul într-o vacanţă la mare. O mare tot mai poluată, frământată, pustie...

Există câteva forme „elegante“ care s-au afirmat în ultimii ani, poate şi ca un efect secundar al reintegrării în lumea europeană.

„Adevărul parţial“ despre prezent, contexte comunitare, visuri şi costuri menţionate discret într-un limbaj sofisticat exprimă o cultura rafinată a dominaţiei într-o lume pretins civilizată pe care ne căznim s-o accesăm.

Accesul şi utilizarea integrală a datelor „adânci“ rămâne dincolo de gard. Livrarea de surogate, evenimente marcate de formalism, fetişism impresionant pentru noii veniţi sunt, cel puţin pentru noi, decantări parşiv împachetate. Ţări mai nervoase, precum Polonia şi Ungaria, au sesizat trucul şi resping, nu de puţine ori, mofturile de la Bruxelles.

Nu întotdeauna mofturi, dar livrate prin metoda „adevărului parţial“, o tehnică bazată pe omisie, prin motivaţia „priorităţilor“ stabilite conform unui monopol strategic bine betonat.

Revenind pe plan intern, atitudinea dominaţiei neiertătoare vine din „Capcana Majorităţii“. Sunt puţine principii şi valori ale democraţiei clasice decăzute într-o prostituţie instituţională deplină şi agresivă.

Multiplicarea jucătorilor

O consecinţă paradoxal-negativă a pluralismului în societăţi pretins democratice o reprezintă extinderea, diversificarea şi competiţia extrem de vioaie a mincinoşilor. În poziţii oficiale de necontestat, ascunşi într-o mare „diversitate“ identitară, cu dreptul la opinie pe orice subiect, liberă exprimare în limbaje dintre cele mai obscure şi obsedaţi doar de rating.

Eliberarea de comunism a generat multe schimbări dar puţine transformări. După câteva decenii, România rămâne un studiu de caz de primă relevanţă. Merită să constatăm că cei mai favorizaţi de libertatea de asociere, plasare în poziţii-cheie sunt tocmai cei care consideră încălcarea normelor statului de drept şi anularea integrităţii în comunicarea publică ca o respiraţie.

Liberă în „aerul curat“ al democraţiei, liberei concurenţe, pluralismului.

De aici şi creşterea exponenţială a practicanţilor jocurilor oculte, cu extindere nelimitată pe cele mai diverse planuri şi trend-uri.

Nu întâmplător, legea de bază a „capitalismului democratic“, legea concurenţei este în pragul unui impas structural. O aglomerare masivă de jucători falşi care muta în mod curent banul public în conturi personale peste mări şi ţări. O invazie a mincinoşilor. În vorbe şi fapte. Într-o Românie fără piloni valorici şi cu o cultură comuna, practicata în mod curent şi extins al adevărului. În casă, în familie, comunitate.

Un maidan ?!...

Surse de credibilitate

Minciuna are „valoare“ şi influenţă doar dacă e crezută. Luată în considerare! Uneori asumată chiar colectiv, organizat, inclusă în proiecte şi programe. O poziţie cât mai consistentă, solidă, dinamică pe o „piaţă a credibilităţii“.

Într-o lume vast contaminată de minciună, valuta forte în carnetul influenţei publice devine posesia, prezervarea şi utilizarea prudentă a încrederii. La nivel intern, de clan, gaşcă, „aripă“, la nivel „pluralist“, printre alţi falsificatori de opinie şi poziţionare la nivel popular, în grupuri dependente socio-economice şi desigur, ceva mai greu, dacă nu imposibil, la nivel internaţional.

O listă critică de exigenţe greu de ignorat, care solicită eforturi ample, adesea sofisticate, pentru generarea, conservarea şi plasarea credibilităţii în ipostaze de top. Sursa tradiţională, devenită tot mai precară, rămâne încă „invocarea unei identităţi clasice“ a democraţiei burgheze din secole trecute: Liberalism, Ţărănism, Social-Democraţie, Naţionalism... Un muzeu uşor abandonat în istoria neamului. Invocat de sărbători, dezveliri de statui şi nu de puţine ori şi prin documente controversate.

Două aspecte sensibile... Ignoranţa culturală curentă, în plan ideologic, în partide, fundaţii, ONG-uri de coloratura politica, referitoare la aspectele doctrinare, istorice şi posibile raportări la modernitate este copleşitoare. Bate spre ridicol. Au rămas doar insigne, portrete îngălbenite şi cimitire părăsite cu pietre funerare acoperite de buruieni.

Mult mai direct, relevant şi exterminator pentru credibilitatea identitară, ca reper şi garanţie în jocul democratic a devenit mecanismul traseismului. Una dintre puţinele maşinării cu eficienţă, acoperire şi impact în viaţa politică din România. Nu doar în România, dar aici ne plasăm la un nivel de performanţă greu de egalat. O iubire perversă pentru pluralism la mulţi dintre deţinătorii de carnete de partid, mascaţi de o prostituţie politică acută, de neoprit, la toate nivelurile.

Nu cumva ne confruntăm aici cu o formă nouă a monopartidismului în epoca post-comunistă?!!

Ceauşescu ar rânji...

Rămâne deci întrebarea: ce să crezi la cei care pretind că reprezintă o cauză livrează alternative şi, prin competiţie legală, democratică, ajung să conducă ţara?!

Pe cine?!

Dependenţa de minciună

Dincolo de critica morală, adesea moralistă, a falsităţii comportamentului public la jucătorii oficiali, devenita de nevindecat, ne confruntăm cu un pilon major al gramaticii vieţii curente.

Aglomerarea de dosare la DNA rămâne nu doar un fapt profesional grav, contradictoriu, ci mai ales expresia dinamicii critice a extinderii minciunii la multiple detalii în proceduri şi practici instituţionale.

Excepţia negativă devine regulă, mod de operare acceptat, asumat, uşor ascuns... Minciuna a încetat să mai fie o excepţie, a devenit “legea nescrisă“ a României curente. Într-o „Constituţie“ practicată la scară largă.

„Minciuna conduce România!“

Desigur, adesea, minciuna oficială nu este decât un pansament pe o rană produsă în mod curent în practică, arii de operare şi aşteptări uzuale. O împachetare ipocrită a neputinţei oficiale, cu efect direct la imaginea unor rataţi ambiţios plasaţi în mod hazardat în poziţii-cheie, multe dintre ele prea pretenţioase pentru capacitatea sau dăruirea şi preocuparea asumate.

Impotenţa instituţională a devenit o stare curentă în viaţa publică.

O ipostază agravantă apare în „momente de răspântie“, iar epoca actuală este puternic minată de astfel de confruntări în politici curente, în asocieri interne şi externe dintre cele mai ambiţioase.

Comedia de protocol, jucată la vârf, de personaje jalnice, indică o dependenţă de impostură, asociere falsă şi incapacitate operaţională care ar putea fi, dacă ar fi luată în considerarea de surse autorizate, un dosar de cinci stele în sectorul ameninţărilor la nivel naţional. Avem aşa ceva?!!...

Eliberarea de dependenţe presupune, între altele, capacitatea de renunţare.

Renunţare la ce?!

La furtul din banii publici, la adormit populaţia, la acapararea spaţiului mediatic, devenit o simplă „femeie de serviciu“ ,la limpezirea raporturilor cu parteneri externi, oficiali şi mai cu seamă privaţi, preocupaţi să cumpere pe nimic resurse strategice, la, la, la...

Ţinte curente

Prezentul, contaminat de minciună, reprezintă de fapt o colecţie de ţinte.

Deja asumate şi provocate, în curs de asumare pentru viitorul posibil, aproape sigur, cele care macină actualitatea ambivalentă, aiurită prin care rătăcim.

Generarea prin definiţie a ţintelor şi ulterior, printr-o instalare factuală, rămâne una dintre cele mai ample, acute şi afluente acţiuni în viaţa publică. Despre ce minţim?!!

Definirea ţintelor pe o masă critică rămâne o ambiţie dintre cele mai selecte, elevate şi adesea marcata, dincolo de luciditate şi moralitate, nu de puţin cinism.

Între dezvăluirea minciunii şi reînvăluirea sa într-o versiune consumabilă este adesea greu de trecut o graniţă sigură, clară şi stabilă.

Bursa minciunilor în viaţa publică rămâne dintre cele mai dinamice. În permanentă reformulare şi cu resurse vizibile sau ascunse de o mare diversitate. Investiţia în minciună este o treabă serioasă. Cu nivele de profesionalism, implicare şi susţinere pe termen nelimitat dintre cele mai greu de concurat.

De ce oare, e adesea atât de complicat să afli şi mai ales să gestionezi „ADEVĂRUL“ în viaţa publică?!! La nivel de comunicare, dezbatere şi, de ce nu, de integrare în decizii-cheie în politici, programe?!

Prezenţa adevărului în dezbaterea publică a încetat de mult să  mai fie doar o problemă de bun simţ... Explozia informaţională a generat, dincolo de praguri tehnice majore, o sursă a haosului în domeniul adevărului public. Facilitarea minciunii devine, nici pe departe un simplu efect secundar, ci şi o sursă majoră de „creaţie“, finanţare şi utilizare curentă scăpată de sub control.

Mai controlează cineva, ceva, azi?!!

Există desigur câteva priorităţi! Ca în orice spaţiu activ, ambiţios, ambivalent...

Cea mai populară, la vedere, la îndemâna oricui, rămâne manipularea populaţiei. Consumul informaţional, datorită revoluţiei IT, a transformat, dincolo de beneficii structurale şi strategice de primă mărime, omul simplu, comunitatea  în care vieţuieşte şi spaţiul public într-un simplu „trotuar“ al prostituţiei civice.

Ca urmare directă, controlul asupra adevărului public a devenit o funcţie uzuală în spaţii oculte, la nivel public şi privat. Mai există oare „adevăr“ în viaţa publică? Poate doar în final, sau mulţi ani după... Industria dezvăluirilor, executate târziu, pe diverse planuri indică  adevărata arhitectură a „iceberg-ului“ public. Oricum, nu există un adevăr public exprimat, complet relevant despre fapte şi clarificări semnificative.

Nu întâmplător, toleranţa individuală şi colectivă faţă de minciună rămâne o dimensiune-cheie, fundamentală, a vieţii publice.

Ca români, nu stăm rău deloc şi la acest capitol... Dimpotrivă, „Minţim împreună!“ poate redeveni o sursă alternativă la puterea, formal, instalată. Întrebarea este, când se va modifica în viziune, strategie şi tactică abordarea „noilor veniţi“?!

Beneficii

Un prim paradox ţine de ambivalenţa profitului prin minciuna publică. Fiecare se alege cu ceva. Desigur, în mod ilegal, sau măcar amoral. Uneori hazardat.

Minciuna rămâne, pe cât de accesibilă, tolerabilă, pe atât de greu de stăpânit. De “gestionat...

Un beneficiu tactic, în competiţia politică, derulată fie şi aparent, într-un cadru democratic ţine de falsificarea aşteptărilor. Specularea unor nevoi reale, adesea acute, prin anunţarea unor iniţiative şi oportunităţi pot genera, adesea chiar regenera aşteptări la nivel de masă cu efect direct în consolidarea suportului politic.

Mai mult, inventarea unor aşteptări de tip nou, conexate cu tendinţe din alte spaţii, alte contexte statale au adesea un efect rapid în stările de spirit interne. „Deci, se poate!...“ Nevoia de orizont, trăirea cu anticipaţie a unor rezultate pozitive la iniţiative şi politici oficiale generează iluzii de moment, care în intervale critice asigură şanse sporite pentru jucătorii abili. Într-un declin generalizat la nivel economic şi social, într-o lume publică şi politică marcată de crize şi scandaluri, prezentarea unor dezvoltări cu potenţial benefic devine o marfă de top.

Minciuna publică este o monedă în care una dintre feţe este o veste proastă. Cu cât e mai mare, cu atât vestea bună, fie şi ipotetică, simplă promisiune, capătă valoare peste nivelul curent. Chiar şi efemeră, minciuna ca veste bună face bani...

Costuri

Foarte adesea, minciuna spune mai mult decât orice (inovaţii, fapte bune, succese) pe o piaţă publică precară, adesea pustie. Totuşi, o dată dezvăluită, în funcţie de gravitate şi aria de răspândire, minciuna publică poate deveni o sursă de dezvoltări negative, declin de popularitate, chiar ostilitate. Nu sunt puţini cei aruncaţi la lada de gunoi a istoriei. Căderi fără întoarcere.

Totuşi, cel mai adesea costurile au un efect relativ. Sunt compensate de aspecte “pozitive“, de noi iluzii, asocieri profitabile într-o dinamică ambivalentă. Depinde de punctul de vedere adoptat, sugerat, impus...

Cele mai acute costuri vizează identitatea politică, grupul-ţintă şi momentele de cotitură. Dezvăluiri corecte şi complete, într-un cadru legal solid pot fi de mai mare greutate decât sentinţe judiciare în executare. Acasă, în familia politică sau chiar la pârnaie.

Cel mai adesea este foarte greu, uneori imposibil să generezi, să distribui, să joci pe teme falsificate într-o agendă publică marcată de sfidări, de incertitudine, de eşec. România post-comunistă dispune de o arhivă a eşecurilor politice impresionantă care au la origine minciuni, basme iresponsabile şi complicităţi de mahala.

Întrebarea este: cine plăteşte cel mai mult, cei minţiţi, sau mincinoşii?!

O viaţă are omu'...

Noile sfidări

Poate minciuna publică provoca dispariţia democraţiei în România?! Depinde cât mai există din democraţia efectivă în ţara în care trăim. Care au fost sursele de uzură, subminare şi înstrăinare a ceea ce puteam numi o „democraţie emergentă“?

În ce măsură, în contextul extern, 10-20 de ani de iniţiere, instalare şi practicare a democraţiei ca regim politic, minciuna a fost un adversar explicit sau, cel mai adesea un virus structural, adânc implantat la toate nivelurile?

Ce poate să dispară din ceea ce nu a apărut cu adevărat, consistent şi activ în mediul public, politic, în practica uzuală? Diminuarea democraţiei „care este“ va reprezenta o frustrare, o sfidare pentru cetăţeni? Pentru câţi? În mod explicit, acut, determinant.

Se poate trăi fără democraţie în România următorilor ani?! Bazată pe adevăr public consistent, explicit asumat... Cine poate? Câţi? Cum?...

Desigur, există întotdeauna o „alternativă“. A pleca din ţară... Ritmul plecărilor spune cel mai mult şi mai adânc despre percepţia, motivaţia şi reacţia unor cetăţeni, cu diverse calificări, nevoi şi interese referitor la spaţiul civic de operare în mediul politic.

Absenţa la vot, la ultimele alegeri parlamentare, 61%, rămâne un fapt pe cât de grav, pe atât de revelator pentru noile sfidări în care raportarea la adevărul public va rămâne în lift.

Urcă sau coboară?!

Iluzia unei noi majorităţi se zbate la mal. Este aproape o minciună. O probă de naivitate academică.

Lipsesc cel puţin trei lucruri: Un lider reformator, capabil şi credibil. Pentru un restart al României ar trebui să dispună de viziune. O viziune despre viitorul necesar desprins profund de trecutul recent. O audienţă şi empatie bazate pe charismă pe cât de naturală pe atât de consistentă. Şi desigur, curaj, în a se expune la riscuri majore, pe multiple planuri, împreună cu o echipă performantă.

Avem?!

Problema e că la ora actuală, în România care este, liderii sunt de trei feluri: Toxici, Fraieri şi De Negăsit...

Stăm bine la ultima categorie.

Nu este suficient ca, odată aflaţi la putere să cadă. Întrebarea este cu cine ar putea fi înlocuiţi? Aici se află secretul recesiunii sistemice căreia îi rămânem prizonieri...