Lia Bugnar trece şi prin „Perete“

Cu faţa la „Perete“: imagine din spectacol

Întâmplarea a făcut ca, în acelaşi timp cu noua premieră a lui Andrei Şerban, „Omul cel bun din Seciuan“, să văd şi o nouă montare datorată Liei Bugnar: „Peretele“, la Teatrul Metropolis. Actorii, în cea mai mare parte tineri, sunt buni şi cântă şi (se) joacă cu vervă şi poftă de a apărea în faţa publicului, dar conceptul este în întregime liabugnarian, propunând o formulă de teatru accesibilă publicului „nedus“ la prea multe spectacole.

De altfel, o parte dintre actorii din distribuţia premierei de la Metropolis joacă şi la Andrei Şerban, în „Omul cel bun din Seciuan“. Astfel, Ana Ularu (interpreta Senei în „Peretele“, într-una din variantele de distribuţie) este una dintre cele două actriţe care o joacă pe Şen Te, personajul titular din „Omul cel bun din Seciuan“, alături de Alexandra Fasolă. Cătălin Babliuc poate fi Bătrânul la Lia Bugnar, dar şi aviatorul Yang la Şerban, folosindu-şi în ambele ipostaze „histrionismul“ şi specializarea în personaje lipsite de caracter. În sfârşit, tânăra Marcela Motoc este interpreta Senei pe care am văzut-o eu şi joacă în travesti unul dintre estropiaţii care invadează tutungeria lui Şen Te. Lor şi altor tineri actori li se alătură, în personaje corespunzătoare, actriţe experimentate precum Adriana Trandafir, Gabriela Popescu sau mai tânăra Maria Buză.

Un concept inextricabil

Până aici toate bune şi frumoase. Actorii sunt tineri, buni şi cu poftă de joc, achitându-se astfel cu brio de sarcina care le-a fost încredinţată. În afară de cei enumeraţi deja, îi mai putem semnala pe tinerii Mihai Niţu (Vasea sau Bătrânul) şi Radu Iacoban (Preotul sau Bătrânul), care asigură veritabile delicii în partiturile ce le revin, pe mai versatul Istvan Teglas (celălalt interpret al Preotului) sau, cum l-am putut uita, pe vedeta Marius Manole (joacă doar pe Vasea), pus chiar şi deasupra Adrianei Trandafir pe afişul spectacolului. Muzica originală îi aparţine lui Vlaicu Golcea, un nume ce nu mai are nevoie de nicio prezentare.

Inextricabilul apare atunci când ajungem la conceptul spectacolului, care pur şi simplu te lasă cu gura căscată. Atât textul spectacolului, cât şi regia îi aparţin Liei Bugnar, „la bază“ actriţă (de neuitat debut cinematografic în „Patul conjugal“ al lui Mircea Daneliuc), dar care de data aceasta nu se dă în stambă şi propriu-zis pe scenă. Situaţia este similară celorlalte montări (la fel cu Lia Bugnar „omul din umbră“) datorate acestei „dive“ a teatrului independent, apreciată pentru că a „desţelenit“ terenul buruienos al peisajului teatral dominat de lăcaşele de repertoriu.

De data aceasta, avem însă o montare pe scena unui teatru propriu-zis, finanţat de Primărie dacă nu mă înşel, nu prin baruri şi subsoluri, ceea ce schimbă puţin datele problemei. Este primul meu contact cu conceptul pe care l-am botezat „liabugnarian“, dar, cum mi se pare că i-am prins ideea, cred că experienţa nu se va mai repeta.

Unul moare, altul se naşte

În „Peretele“, Lia Bugnar pare obsedată de binomul viaţă-moarte, de parcă abia l-ar fi descoperit şi s-ar fi aruncat cu toate resursele creative asupra lui. Scena este împărţită în două, iar acţiunea se desfăşoară simultan (dar pentru inteligibilitate pe rând, în spectacolul propriu-zis de teatru) în două camere separate de „peretele“ din titlu. „Peretele“ este însă şi cel care separă nefiinţa de viaţă, precum şi viaţa de moarte (o eventuală altă nefiinţă, dar încă nu ştim exact), „perete“ pe care cu toţii l-am trecut o dată şi îl vom trece la un moment dat şi a doua oară.

Este sosul cu aparenţă filozofică pe care Lia Bugnar îşi construieşte textul spectacolului, altfel cu replici şi situaţii demne de ceea ce bunul-simţ numeşte „şuşă“ (adică comedioară ieftină, dar vom reveni). Într-una dintre camere, Bătrânul (proprietar prosper al unei fabrici de scobitori!) trage să moară, înconjurat ca de nişte corbi de membrii familiei care aşteaptă să vadă ce vor primi de pe urma lui, în cealaltă cameră, fosta prostituată Sena se chinuie să nască şi să aducă o nouă viaţă pe lume, înconjurată de ex-colegele sale, toate prostituate cu gura mare (normal, pentru a face cât mai spumos dialogul în ochii publicului).

Legătura dintre camere este dată în primul rând de Vasea, ginerele Bătrânului şi prezumtiv tată al copilului Senei. Atunci când Bătrânul îşi dă în sfârşit duhul, copilul vine şi el pe lume, de parcă ar compensa sufletul care pleacă. Frumos clişeu, demn de videoclipul lui Moby la „Natural Blues“ (cu Christina Ricci şi Fairuza Balk), dar Lia Bugnar are grijă să ne readucă cu picioarele pe pământ şi să arunce în derizoriu tot ceea ce (se) construise până atunci.

Teatru „liabugnarian“ sau „post-teatru“

Ce este de fapt acest text/spectacol (deşi am impresia că regia a fost inexistentă, iar actorii s-au descurcat mai mult pe cont propriu)? Nu este, evident, un musical, deşi actorii îşi susţin cea mai mare parte din partituri prin cântecele pe care încep să le interpreteze din senin, „songuri“ însă rudimentare şi nesusţinute de o orchestraţie corespunzătoare. Nu este deloc un teatru bulevardier, pentru că acela nu doreşte altceva decât să te „întreţină“ pe durata unui spectacol (aproape 2 ore şi jumătate durează, de altfel, „Peretele“!), lucrurile sunt clare de la bun început pentru toată lumea, pe când Lia Bugnar susţine că e vorba de teatru mainstream, iar textul ei are pretenţii de filozofie înaltă. Nu este un teatru de revistă, din aceleaşi motive (şi în primul rând pentru că are continuitate narativă), deşi de multe ori nivelul replicilor din text este cam pe acolo.

Mai ales cupletele au versuri halucinante, părând a fi constituite pe principiul acumulării paroxistice cu „de toate“, fără niciun fel de (auto)cenzură care să mai limiteze avalanşa de efecte comico-dramatice. „Less is more“, iată un principiu pe care Lia Bugnar pare a nu-l fi învăţat. În plus, plasarea temporală şi spaţială a acţiunii este cu totul confuză şi neconvingătoare (nume bizare de personaje, referinţe contradictorii la perioada istorică), contribuind la a face „Peretele“ cât mai străveziu (desigur, s-ar putea replica cu „universalitatea“ poveştii din piesă, care ar face inutilă o astfel de plasare coerentă).

Pe scurt, teatrul Liei Bugnar, aşa-numitul concept de spectacol „liabugnarian“, este un fel de „post-teatru“, în care autoarea, scriitor şi regizor în egală măsură, adună cu obstinaţie şi osârdie toate clişeele posibile, la nivel de naraţiune, la nivel de scriitură şi la nivel de spectacologie. Totul cu un singur scop: a gâdila sensibilitatea şi carenţele de educaţie artistică ale „publicului-ţintă“. Care este acest public? Cel actual, „degradat“ foarte mult faţă de generaţiile anterioare (reflex al degradării mai largi a lumii, id est a culturii), care pe lângă televizor şi alte distracţii ieftine simte nevoia să mai meargă şi la teatru. Aici părerile se despart: unii vor spune că este foarte bine că un public larg se bucură sincer şi are acces la teatru (vezi şi succesul dat de aplauzele în picioare de la premieră), alţii vor spune că nu era necesară o astfel de profanare a „templului Thaliei“ (sic!).