Lăcomia strică omenia

Vestea că, într-o Europă a (teoretic) democrației și prosperității, peste 8% din populație nu și-a permis anul trecut să mănânce carne, pește sau echivalentul vegetarian o dată la două zile, adică să se hrănească decent, a trecut aproape neobservată, deși e vorba de un procent impresionant, în creștere cu 1% față de 2021.

FOTO Freepik

Și, din păcate, România ocupă un nedorit prim loc în acest clasament al sărăciei, cu 22,1% din totalul cetățenilor proprii afectați de lipsuri, puțin mai mult decât Bulgaria (21,6%). Ceva mai bine ne-am descurcat cu încălzitul locuințelor, doar 10% dintre români având serioase dificultăți la acest capitol, însă proporția europenilor care au stat în frig este surprinzătoare: aproape 7%, cu Bulgaria (24%) în frunte, urmată de Lituania, Cipru și Grecia.

Sigur, se pot invoca aici efectele crizelor sanitară, economică, climatică, socială, chiar și ale războiului din vecini, însă indiferent de cauze, numărul locuitorilor UE care nu beneficiază de condiții minime pentru un trai de secol XXI este semnificativ. Și poate nu e chiar întâmplător că, în acest context și în acest moment, o inițiativă civică abia înregistrată propune taxarea mai severă a marilor averi, în scopul sprijinirii tranziției ecologice și sociale, aceasta din urmă însemnând și atenuarea inechităților în ce privește distribuția veniturilor. „Deși obiectivul Uniunii este de a promova bunăstarea popoarelor sale, de a combate excluziunea socială, de a garanta justiția și protecția socială (articolul 3 din Tratatul UE), iar instituțiile sale se angajează să asigure o mai mare echitate, în special fiscală, inegalitățile au continuat să se extindă”, subliniază autorii inițiativei cetățenești, semnalând că astăzi, cei mai bogați 1% ai lumii dețin aproape jumătate din avuția ei.

„Introducerea unui impozit la nivel european pe marile averi ar răspunde numeroaselor apeluri din partea societății civile, a oamenilor de știință și a aleșilor”, mai adaugă organizatorii campaniei (care au primit deja donații de la o fundație socialistă), ei arătând că recent, peste o sută de europarlamentari, susținuți de economiști, au cerut Uniunii să aplice taxarea progresivă a bogăției extreme. Asta pe fondul prelungitelor și aprinselor dezbateri privind stabilirea unui nivel minim de impozitare globală pentru companiile multinaționale din Uniunea Europeană.

În România, unde discuțiile despre impozitare și reechilibrare fiscală sfârșesc mereu într-o ceartă ideologică, inițiativa cetățenească menționată apare doar ca un demers utopic și foarte îndepărtat. Cu toate că teme ca injustiția socială și polarizarea accentuată a societății revin periodic în discursurile publice. Chiar zilele acestea, doi economiști marcanți, Valentin Lazea și Lucian Croitoru, s-au aplecat, separat, asupra situației economice interne, exprimând viziuni diferite, dar inserând în analizele lor foarte tehnice un element mai degrabă psihoemoțional: lăcomia. Sentiment care, scăpat de cenzura legii și a bunului simț, a devenit tot mai vizibil motorul răului.

Căci lăcomia își rânjește colții în spatele suferințelor umane teribile din azilele groazei. Tot ea a fost arătată cu degetul și la scumpirea aberantă a combustibililor, din primăvara lui 2022, și la explozia prețurilor la energie, anul trecut. Și tot ea e pomenită, iată, și când vine vorba de eliminarea facilităților fiscale acordate mai multor sectoare. În funcție de vorbitor, accentul se mută de pe lăcomia statului pe lăcomia privaților (identificată drept greedflation, un fel de „rapacinflație”, dacă se poate spune așa), care ar împiedica, fiecare în felul ei, introducerea egalității de tratament pentru cetățeni și companii în fața legii.

Plagă sufletească aspru condamnată biblic, lăcomia nu lasă neatins de fapt niciun segment al societății, câtă vreme reacția de sancționare, măcar morală, lipsește ori este prea slabă. La nivel individual, ea ține și de absența valorilor sănătoase și a empatiei, manifestându-se adesea printr-o condamnare ipocrită a... lăcomiei altora. Iar la nivel colectiv, acest defect uman extins se bazează pe greșita înțelegere a unor noțiuni precum dezvoltare, acumulare, consum. Voracitatea nu are totuși identitate ideologică, am văzut-o manifestându-se plenar și în epoca egalitarismului comunist de dinainte de 1989 și o vedem și astăzi. După cum scria sociologul și economistul german Max Weber în „Etica protestantă și spiritul capitalismului”, iubirea de (mulți) arginți nu cunoaște granițe sociale sau profesionale: „... dorința de câștig, de câștig bănesc cât mai mare, nu are în sine nimic de-a face cu capitalismul. Această dorință a existat și există la bancheri, medici, birjari, artiști, cocote, funcționari venali, soldați, tâlhari, cruciați, jucători de ruletă, cerșetori. Am putea spune că ea se prezintă la toate felurile de oameni, în toate epocile, în toate țările lumii, pretutindeni unde pentru această dorință a existat și există într-un fel sau altul posibilitatea obiectivă“. Iar unica opreliște în fața acestui tăvălug al poftei nemăsurate rămâne teama de lege, umană sau divină.