De ce a întors preşedintele în Parlament Legea drepturilor de autor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Pentru redifuzările acestui serial, artiştii primesc drepturi suplimentare
Pentru redifuzările acestui serial, artiştii primesc drepturi suplimentare

Preşedintele Iohannis tocmai a retrimis în Parlament o modificare la Legea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, pe care România a trebuit s-o armonizeze cu o directivă europeană, în ceea ce priveşte organismele de gestiune colectivă a drepturilor, sub ameninţarea unui infringement cu penalităţi de 43.000 euro pe zi.

Ca de obicei, în numele transparenţei, ceea ce a ajuns în legislaţia românească din transpunerea de directive europene este o preafrumoasă dereglementare. Din care, desigur, unii vor cîştiga şi alţii, mai mulţi, vor pierde. Şi să ne-nţelegem, substanţa ideii preexista cu mult directivei.

Cum e cu drepturile artiştilor. Şi Credidam

Un libretist francez (îl chema Ernest Bourget) intră într-un restaurant faimos din Paris şi descoperă că muzica lui se cînta acolo live – doar că lui nu-i ceruse nimeni acordul, nu primise nici un ban, ba chiar a trebuit să-şi plătească el consumaţia restaurantului. Aşa că a dat în judecată restaurantul. A cîştigat, judecătorii fiind de acord cu ideea că autorii de texte şi compozitorii trebuie să fie plătiţi de fiecare dată cînd creaţiilor lor sînt interpretate în public. Era în anul 1847 şi aşa a început istoria gestiunii colective a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe.

A auzit cineva de ARAIEX – Asociaţia Română pentru Artişti Interpreţi sau Executanţi? Ei bine, ARAIEX este un organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor şi drepturilor conexe (OGC), înfiinţată de Silviu Prigoană şi unde acum vicepreşedinte este Adriana Bahmuţeanu. ARAIEX îi reprezintă pe dna Bahmuţeanu, pe Văru’ Săndel, pe Florin Salam, Trupa Şatra şi alţi artişti asociaţi cu postul TV al dlui Prigoană, Taraf TV. În ce măsură artiştii respectivi sînt condiţionaţi să devină membri ARAIEX, şi nu ai altui organism de gestiune, prin contractele cu televiziunile fondatorilor ARAIEX, nu ştim. Dar ştim că, pe cînd dl Prigoană era deputat PDL (şi cînd s-a înfiinţat ARAIEX), persoana numită de PDL la cîrma Oficiului Român pentru Drepturi de Autor (ORDA), care reglementează organismele astea de gestiune colectivă, a făcut în aşa fel încît nou-înfiinţata ARAIEX să devină principalul colector, deşi nu avea, aşa cum cere legea, cel mai mare număr de membri (avea doar fondatorul care trebuia).

Şi mai ştim şi că acelaşi şef al ORDA a susţinut înfiinţarea şi a altor OGC-uri, pe diverse domenii, cărora le-a acordat, altfel decît zice legea, privilegiul colectării unice. Instanţa a desfiinţat respectivele privilegii, dar între timp reputaţia vechilor OGC-uri a avut zdravăn de suferit, iar pe acest teren a fost mult mai simplu ca transpunerea directivei europene să ia formele pe care le-a luat.

Posibilitatea unui „om normal“, fie el şi actor, compozitor sau interpret de muzică direct vizat de legislaţia drepturilor de autor, să înţeleagă cum funcţionează OGC-urile este tare limitată, pur şi simplu fiindcă mecanismul e foarte complex (la noi ca peste tot). Iar asta nu ajută deloc la prevenirea derapajelor.

Să luăm cazul cel mai cunoscut. Credidam – cel mai mare organism de gestiune colectivă (OGC) pentru artiştii interpreţi (în esenţă, actori şi muzicieni) – a fost în ultima vreme obiectul aproape exclusiv al nemulţumirilor artiştilor. Mărul discordiei sînt banii pe care Credidam îi distribuie pentru, mai ales, reclamele în care joacă actorii. Să vedem puţin despre ce e vorba.

Credidam e cel mai mare OGC ca număr de membri – pentru simpla raţiune că există mai mulţi artişti interpreţi decît autori sau producători. Un CD cu muzică clasică are un producător, cîţiva compozitori şi zeci de interpreţi, de la dirijor la flautist. Un film are un regizor (autor), eventual un scenarist şi un compozitor al muzicii, şi un producător, dar o grămadă de actori care joacă în el. Banii, în schimb, nu sînt mai mulţi, ci mai puţini (se plăteşte – vom vedea mai jos – mai mult pentru drepturile autorilor decît pentru cele ale artiştilor interpreţi). Şi problema e că devin şi mai puţini, din două motive. Unul e renunţarea la taxa radio şi TV: radiourile şi televiziunile, inclusiv Radioul public şi TVR, plătesc către OGC-uri un procent din venit. Taxa radio şi taxa TV reprezentau venituri – subvenţiile pe care le primesc, în schimb, acum Radiodifuziunea Română şi TVR nu reprezintă venituri. Dintr-o lovitură, ambele – mari contributori la OGC-uri – plătesc un procent dintr-un venit muuuuult, dar muuuult mai mic. Chiar dacă, totuşi, mai mare decît are TVR venituri din publicitate: cît plăteşti se raportează la cît declari venitul (se semnează protocoale), că de verificat venitul real... mai greu.

Al doilea motiv e la fel de interesant: radiourile şi televiziunile locale nu vor să plătească, deşi dacă asculţi radioul din Plopeşti-Vale (zic şi eu), nu emisiuni originale o să auzi, ci muzică de pe CD-uri. Pînă acum, şi dacă erau finanţate doar prin sponsorizări (o modalitate de a te da fără venituri), exista o sumă minimă pe care o aveau radiourile şi televiziunile astea de plătit. Însă cînd ai legiuitori precum deputatul liberal Bogdan Gheorghiu, membru al Comisiei de Cultură din Camera Deputaţilor, fondator, manager şi patron de radiouri şi televiziuni locale, e normal ca suma minimă să dispară magic. Bun, deci cu încasările e greu. Cu plăţile e aşa: Credidam plăteşte o remuneraţie echitabilă (un fel de compensaţie) pentru actorii care joacă în reclame. În reclamele respective, actorii sînt prost plătiţi, căci traseul e aşa: clientul (fabrica de bere, să zicem) contractează producătorul reclamei. Producătorul nu lucrează direct cu actorul, el lucrează cu agenţia de casting – care, nu se ştie de ce, în loc să doar reprezinte actorul, face un contract de cesiune a drepturilor cu el. Pentru că sînt mulţi actori şi piaţa de reclame – mică, agenţia de casting funcţionează ca o uşă cu balama stricată: într-un singur sens şi deschizîndu-se doar pentru cine vrea ea. Iar actorul ajunge, în final, să primească între 10 şi 30% din valoarea costurilor cu actorii din bugetul plătit de fabrica de bere (de client). Faci o reclamă, se dă la toate colţurile de stradă un an de zile şi primeşti 500 de euro (tot anul), că nu există tarife minimale, artiştii nu-s organizaţi colectiv să-şi apere drepturile, iar puterea de negociere cu agenţia de casting este egală cu zero. Aşa că-şi completau veniturile cu banii de la Credidam. 

Da, numai că în ultimii ani s-a creat impresia că Credidam dă bani, şi-ncă mulţi, pentru orice apariţie într-o reclamă (şi cam aşa şi era), fie că treceai prin cadru (asta funcţiona drept rol secundar), fie că erai Coana Chiva de la Covalact (rol principal), aşa că tot mai mulţi au început să-şi depună repertorii cu roluri din reclame. Dar dacă într-o reclamă apar şapte oameni şi şase au roluri secundare, deşi doar doi fac şi altceva decît să apară în cadru, toţi (inclusiv cei cu roluri principale) vor primi mai puţini bani. Aşa că Credidam şi-a adus aminte că există un articol clar în Lege, a început să verifice mai atent dacă declaraţiile artiştilor şi contractele corespund cu ceea ce se difuzează în final, pentru că figuraţia nu e purtătoare de drepturi conexe şi că ce trebuie remunerat e o prestaţie artistică. Şi iată-ne în situaţia profund interpretabilă a definirii prestaţiei artistice într-o reclamă – care, în enorm de multe situaţii, nu e ea însăşi o operă (adică o creaţie artistică originală) decît în foarte bizara noastră ţară (abia aştept să argumenteze careva că o reclamă în care un om se ţine de cap şi pe urmă ni se citeşte prospectul pilulei pentru durere de cap e o creaţie artistică originală). 

Iar banii se primesc aşa: ce declară artistul în repertoriu şi cu titlul cu care declară trebuie să se potrivească perfect cu ce declară televiziunile, radiourile etc. în playlist c-au difuzat, ca titlu. Trebuie să scrie în contract cum se cheamă reclama şi rolul, măcar? Mult succes. Există un acord cît de cît larg a ce înseamnă rol principal, rol secundar şi figuraţie într-un material cu durata maximă de 30 de secunde? Sigur că nu. Au toţi actorii acces la forma finală a scenariilor, din care să reiasă complexitatea prestaţiei lor? Evident că nu. E muncă, e consum de energie şi talent ceea ce fac artiştii care apar în reclame? Fără nici o îndoială, doar că nu întotdeauna e şi o creaţie interpretativă originală, iar cînd e şi cînd nu e nu e ceva atît de obiectiv încît Credidam să nu se înşele niciodată, iar artiştii să nu se considere nedreptăţiţi. Şi uite de-aia, pentru că nu vor să se joace de-a uite prestaţia, uite figuraţia, francezii nu dau remuneraţii echitabile pentru reclame...

Şi mai e ceva. Nimeni nu primeşte, prin Legea drepturilor de autor, o compensaţie pentru dreptul la imagine (la urma urmei, de-aia se cheamă Legea drepturilor de autor, nu Legea dreptului la imagine) – şi de aceea simplul fapt că imaginea ta apare într-o reclamă nu-ţi dă dreptul să primeşti bani de la un OGC (drept la imagine au şi prezentatorii de ştiri etc., nu toată lumea a cărui faţă apare la TV e compensat). Îţi dă dreptul să primeşti bani din contractul pentru realizarea reclamei. Unde, însă, grosul banului îl ia agenţia de casting, nu artistul. Şi aşa, mîngîiat, cercul a devenit vicios, iar Credidam s-a trezit în poziţia de a fi urît de unii pentru că nu dă destui bani şi de alţii că cere prea mulţi bani...

Cîntăm la radio, apărem la TV. Şi pe urmă?

Şi acum urmează cîteva paragrafe complicate, greu de simplificat mai mult de-atît, totuşi, ca să-nţelegem care era miza lui Prigoană cu ARAIEX şi ce schimbă legea întoarsă de preşedintele Iohannis.

Organismele astea de gestiune colectivă, în care titularii de drepturi se înscriu mandatînd OGC-ul să-i reprezinte în privinţa unor drepturi, se împart în mai multe tipuri în funcţie de domeniul artistic (muzică, film/TV, literatură/text scris, în general...), pe de o parte, şi de felul drepturilor de care se ocupă – autori, interpreţi şi, în cazul muzicii şi al cinematografiei/TV-ului, producători. Şi fiindcă pot fi oricîte (oricîte avizează ORDA), se mai împart şi în cel mai mare versus restul. Cel mai mare (cu cel mai mare număr de membri) organism este şi cel care primeşte întîi banii pentru acele drepturi administrate în mod obligatoriu de către organismele de gestiune colectivă (e colector unic). Câteva sînt acele astfel de drepturi care aduc sume global mari, printre care: 1) dreptul la remuneraţie compensatorie pentru copia privată (toţi comercianţii de reportofoane, CD- şi DVD-writere şi combo şi orice alte aparate destinate înregistrării sau redării video şi sonor datorează un procent din valoarea fiecărui aparat către artişti şi producători, prin OGC-uri). 2) Dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale (toate radiourile şi televiziunile plătesc un procent din venituri către UCMR-ADA, care se ocupă de autorii de muzică); 3) dreptul de retransmitere prin cablu (toţi cabliştii plătesc cam 5% din venit către diferite OGC-uri). Şi 4) dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora: toate radiourile şi televiziunile, dar şi hotelurile, barurile, discotecile, sălile de aşteptare, taxiurile în care se ascultă radio, există un televizor sau se pune muzică plătesc nişte bani către UCMR-ADA, Credidam şi UPFR. Ăştia toţi, de la cablişti la televiziuni şi de la radiouri la hoteluri, se numesc utilizatori.

Radiodifuzare: transmisie la radio sau TV. Comunicare publică: prezentarea în faţa unui public altul decît rudele şi prietenii artiştilor (adică: proiecţia de film la cinema, în festivaluri, în caravane, reprezentaţia de teatru, concertul).

Ca să înţelegeţi cît de complexă e situaţia: orice cablist (de pildă, RCS-RDS) plăteşte regulat către nu mai puţin de şapte organisme de gestiune colectivă: dă 0,25% din venituri către Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR, pentru drepturile producătorilor de muzică), 1,35% către UCMR-ADA (drepturile autorilor de muzică), 1,50% către Dacin Sara (drepturile de autor – adică regizori şi scenarişti – pentru opere audiovizuale – film şi TV), 0,75% către Credidam (drepturile conexe ale artiştilor interpreţi de opere audiovizuale – 0,50% – şi muzică – 0,25%) şi tot aşa. După care fiecare dintre aceste OGC-uri împarte banii întîi către alte organisme, mai mici, în funcţie de numărul lor de membri, şi apoi, ce rămîne, către propriii membri. Şi cam la fel se întîlmplă cu radiourile, mai puţin partea de video.

Per ansamblu, din toate aceste chestii se strîng, teoretic, mulţi bani.

Să luăm, de pildă, un CD al Loredanei, de pe care radiourile pun muzică. Pentru acel CD de muzică există trei titulari de drepturi: Loredana şi restul celor care cîntă, compozitorul muzicii şi autorul versurilor (Loredana ori altcineva), şi producătorul CD-ului (Roton, Electrecord sau cine-o fi). Loredana şi restul cîntăreţilor primesc bani de la Credidam, compozitorul de la UCMR-ADA, iar producătorul, de la UPFR.

Titular de drepturi: poate fi artistul (autor sau interpret), moştenitorii lui, cei (firme, asociaţii, alţi oameni) cărora el le cesionează printr-un contract toate sau o parte din drepturile lui sau producătorul de film/TV (videograme), înregistrări muzicale (fonograme).

Cele mai „bănoase“ dintre drepturile care pot fi gestionate, facultativ, de OGC-uri – dar pe care artistul poate alege să i le gestioneze producătorul (dacă, în cazul pomenitelor reclame, nu scrie în contractul actorilor negru pe alb că de aceste drepturi se ocupă Credidam sau alt OGC, actorul nu de la OGC poate cere bani) – sînt „dreptul de radiodifuzare a operelor şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual“ (pe româneşte, difuzarea la TV de reclame, seriale şi filme) şi „dreptul de reproducere a operelor muzicale pe fonograme sau videograme“ (adică producerea de CD-uri şi DVD-uri cu muzică). Proiecţiile de filme etc. la cinema şi în festivaluri („dreptul de comunicare publică a operelor, cu excepţia operelor muzicale, şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual“) sînt mai puţin relevante, fiindcă cel puţin pentru primii ani, toată lumea implicată în filmul respectiv semnează în contract că lasă producătorul să se ocupe de toate drepturile.

Per ansamblu, din toate aceste chestii se strîng, teoretic, mulţi bani. Dar şi costă să-i strîngi: hotelurile, barurile, restaurantele şi discotecile nu sînt doar în Bucureşti şi Cluj şi nici nu se dau peste cap să plătească, OGC-urile trebuie să aibă oameni în teritoriu, prin satele din Vaslui şi Hunedoara, iar procedura de determinare a cît primeşte fiecare e complexă, softul costă mulţi bani, la fel şi să dai neplatnicii în judecată ca să dea banii. OGC-uri au plafonate costurile de administrare la 15% din încasări – deci dacă au încasări mici, n-au soft şi n-au nici oameni în teritoriu, că n-au cu ce să-i plătească. În plus, cu cît sînt mai mulţi colectori – adică OGC-uri –, cu atît se disipează mai mult responsabilitatea şi cu atît mai imposibil e pentru utilizatori, chiar cînd sînt dispuşi, să plătească (navigînd prin ce, cît, cui să plătească). Prin urmare, mulţi colectori reprezentînd fiecare cîte o mînă de artişti şi producători înseamnă sume mai mici strînse şi mai puţini bani la artişti. Şi, evident, mai puţină forţă publică, fiindcă şi reprezentativitatea e mai mică (dreptu-i că nici cei 15.000 de membri Credidam nu-şi folosesc reprezentativitatea numerică să-şi apere drepturile...).

De ce trebuia întoarsă legea

Dar, aşa cum a arătat şi experimentul cu ARAIEX, banii ca banii, controlul contează. Aşa că s-a modificat legea. Şi a apărut posibilitatea colectării drepturilor colective de către „entităţi de gestiune independente“ – în fapt, SRL-uri, care „nu pot fi deţinute sau controlate, direct sau indirect, total sau parţial, de autori sau titularii de drepturi“. Dar pot fi deţinute şi administrate de un angajat al unei case de producţie de muzică, de exemplu. Care, la fel cum a făcut ARAIEX, îşi poate „convinge“ prin contract artiştii să adere la entitatea în cauză, nu la un organism de gestiune colectivă. În plus, Parlamentul României a modificat în aşa fel legea, încît reiese că artiştii interpreţi nici nu mai pot fi membri ai unui OGC, numai entităţile de gestiune independente cu care au artiştii interpreţi contract pot, punîndu-i, astfel, la mîna unor SRL-uri pe care nu le pot înfiinţa ei înşişi.

 Un producător poate controla nu doar cît cîntă un artist, ci şi cît primeşte din drepturile supuse gestiunii colective

Organismele de gestiune colectivă sînt, juridic, asociaţii – deci dacă artiştii se duc la adunările generale, pot influenţa direct decizia (ce-i drept, la ultimele adunări ale Credidam, au fost reprezentaţi vreo 300 din cei 15.000 de membri, cea mai mare parte români). Entităţile de gestiune sînt societăţi comerciale în care artiştii n-au nici un cuvînt de spus. OGC-urile au cheltuielile de administrare plafonate la 15% din încasări – entităţile de gestiune pot cheltui cu propria administrare oricît, împărţind ce rămîne către artişti. OGC-urile sînt reglementate şi controlate de ORDA – entităţile, nu. Dacă se vor înfiinţa zeci de entităţi de gestiune, va fi tot mai greu de stabilit cine, cui plăteşte ce sume compensatorii pentru artişti – iar rău-platnicii se vor înmulţi şi vor fi greu spre imposibil de forţat să plătească. Să fie clar: toată lumea noastră, de la lifturi la cablu TV, e sunet cu drepturi de autor şi drepturi conexe, cei mai mulţi bani vin din şi pentru muzică, nu film românesc, seriale autohtone şi reclame. Iar prin intermediul entităţilor, care n-au aceleaşi obligaţii de transparenţă (respectată sau nu în prezent, dar asta e altă discuţie) ca OGC-urile, un producător – fondator, printr-un intermediar, al unei entităţi – poate controla nu doar unde cîntă, cît cîntă, unde e difuzat, cît e difuzat un artist, ci şi cît primeşte, dacă primeşte, artistul din drepturile supuse gestiunii colective. Magic, nu-i aşa? Asta au făcut parlamentarii noştri. Să vedem ce vor face la a doua tentativă...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite