Cartea unui autor român contemporan figurează pe lista celor mai traduse opere literare din toate timpurile

Este un moment excepţional şi o performanţă de marcă în istoria noastră de care trebuie să ne bucurăm ca atare: un autor român contemporan, Eugen Ovidiu Chirovici, cu cartea sa Book of Mirrors, scrisă direct în limba engleză, figurează pe lista celor mai traduse opere literare din toate timpurile.

Aveţi aici lista respectivă, aşa cum figurează acum în Wikipedia.

Mi se par absolut de necrezut că vorbim de o carte care încă nu a ieşit în librării, prima dintre lansările programate în circuitul mondial care urmează să aibă loc peste două săptămâni. Cartea însă figurează deja pe lista respectivă ca rezultat al faptului că marile edituri ale lumii au licitat (adesea pe sume substanţiale) pentru a-şi asigura privilegiul de a publica lucrarea scriitorului român şi, astfel, de a intra primele în circuitul licitaţiilor care urmează pentru viitoarele cărţi ale lui Chirovici ale căror drepturi de editare doresc să le achiziţioneze acum în avans.

Eugen Ovidiu Chirovici

Priviţi din nou la lista respectivă şi vedeţi că Book of Mirrors este, cel puţin în acest moment, o carte mai tradusă decât lucrări celebre şi intrate în patrimoniul literaturii universale: Perfume a lui Patrick Süskind, Cien Aňos de Soledad a lui Gabriel Garcia Márques, Pan Tadeusz a lui Adam Minkiewicz, Pe aripile vântului a lui Margaret Mitchell, Buddenbrocks a lui Thomas Mann, Millenium Trilogy a lui Stieg Larsson sau The Pillars of the Earth a lui Ken Follet.

Drept care, cartea beneficiază de o campanie promoţională extraordinar de intensă, făcută de profesioniştii în domeniu care au simţit cu certitudine apropierea succesului şi investesc acum în toate formele posibile de prezentare, de la interviuri de presă scrisă, radio şi televiziune, la bannere uriaşe sau afişe publicitare în staţiile de autobuz sau de metrou. Iată, spre exemplu, prezentarea făcută în Germania, prefaţată de opiniile unora dintre editorii internaţionali ai cărţii:

Nici nu am început bine să citesc „Cartea Oglinzilor” şi am ştiut că ASTA este. Acesta va fi marele titlu de vârf.

Francesca Pathak, Lector, Century, Londra

M-am îndrăgostit pe loc de „Cartea Oglinzilor”.

Megan Reid, Lector, Emily Bestler Books, NY

O carte deosebită şi rară, pe care o citeşti ca pe o poveste cunoscută şi totuşi încă nepovestită.

Anna Pataki, Editor, Pataki, Atena

Razantă ca o serie HBO, cu o atmosferă densă, convingătoare.

Sarah Rigaud, Şef Programe, Les Escales, Paris

Una dintre cele mai convingătoare cărţi din ultimii ani: un roman despre enigma iubirii, o crimă misterioasă şi puterea întunecată a amintirilor despre Eul şi viaţa noastră.

Georg Reuchlein, Editor, Goldmann, München

Am citit „Cartea Oglinzilor” pe nerăsuflate. Îmi aduce aminte de „Istoria secretă”  a Donnei Tartt, una dintre cărţile mele de suflet.

Alicja Galandzij, Lector şef, Znak, Cracovia

Desigur, criteriul „cărţii celei mai traduse” este unul dintre mai multe posibile, alături de cel al „cărţilor cu cele mai multe premii internaţionale” sau „cărţilor celor mai ecranizate”. Dar, pentru noi, pentru literatura românească, mi se parte a fi una dintre cele mai importante dimensiuni. Asta pentru că am avea nevoie de cât mai multe asemenea „ieşiri” internaţionale, cărţi de valoare pe care să le regăsim în circuitul de promovare, difuzare şi vânzare din cât mai multe ţări ale lumii.

Am avut ocazia, la Bruxelles, să întâlnesc doi editori, reprezentanţi ai unora dintre cele mai puternice case editoriale din lume, cu care am abordat acest subiect, încercând să înţeleg „mecanismul succesului” şi să obţin un răspuns la o întrebare de profan: cum este acceptată o carte de o editură cu prezenţă internaţională?

În primul rând, îmi spuneau ei, problema voastră este că scriitorii români nu au obişnuinţa de a contacta un agent profesionist care să preia întreaga operaţiune de prezentare a manuscrisului la marile edituri cu care lucrează. Agentul este cheia, lui i se trimite la început o scrisoare de intenţie, apoi, dacă este interesat, primeşte o treime din manuscris, apoi manuscrisul integral. Atunci se decide dacă încheie contractul de reprezentare cu autorul şi de-abia după aceea agentul îşi începe munca specifică, adică, urmând aceleaşi trepte, contactează o editură sau mai multe, chiar mult mai multe, până obţine un accept sau poate organiza o licitaţie pentru cedarea drepturilor de autor.

În cazul vostru, este nevoie să aveţi traducători de foarte înaltă calitate specializaţi pe genul de literatură respectivă, adică traducători de poezie, de teatru, de romane poliţiste... este vital să aveţi asta deoarece impresia primă este determinantă, atunci instinctul agentului sau al editorului îi spune, adesea după lectura a câteva pagini sau a unui capitol, dacă este cazul sau nu să continue. Iar o carte va avea succes dacă este preluată de o editură mare, singura care-şi poate permite cheltuielile adesea foarte mari ale procesului foarte complex de lansare a ceea ce, îmi spuneau ei, „nu ne permitem să nu fie un succes”.

Sigur că există edituri mici care acceptă şi editarea în tiraje microscopice, „pe banii clientului” a unor cărţi ce nu sunt destinate circuitului de librării, ci sunt date în cercul restrâns familial sau de prieteni. Sau mai există şi cazul „comenzilor de stat”, venite pe circuitele oficiale, ediţii de lux ale marilor scriitori din patrimoniul naţional, iarăşi neintrate în circuitul librăriilor decât la momentul lansării, dar date la orice moment, cu solemnitate, de către ambasadorii ţărilor respective la ceremoniile oficiale. Sau alte cărţi de asemenea plătite de instituţiile culturale dintr-o ţară sau alta, iarăşi destinate de a fi promovate în cadrul „propagandei electorale”. Succesul lor? „Păi e foarte simplu să vă răspundem - ziceau cei doi editori. Daţi-ne trei dintre cele mai în vogă scriitori din România pe care le consideraţi ca valori culturale cu acoperire internaţională. Şi să facem testul pragmatic al succesului: căutaţi-le numele şi cărţile pe Amazon şi să vedem ce iese”.

Am rostit trei nume, am căutat pe Amazon şi rezultatul a fost jalnic. Asta înseamnă că cineva nu ştie, nici acum în 2017, cum se promovează o carte, cum trebuie cheltuiţi banii destinaţi valorizării culturii române şi marilor sale nume. Poate nu ne interesează, poate dorim să ne lăudăm, tămâiem şi promovăm doar noi între noi, în ligheanul micuţ şi deloc adânc al locaţiei proprii, ca într-un fel de cenaclu strict local. Cu tradiţie, dar, până la urmă, strict local.

Sunt convins că este posibilă o ruptură în tradiţia asta păguboasă şi că va exista odată la nivel naţional, cândva, şi un manager cultural profesionist care chiar să ia în considerare interesele fundamentale ale naţiunii printre care intră (cel puţin aşa este pentru toţi ceilalţi din lumea dezvoltată) promovarea valorilor noastre. Altfel, ca acum, vom continua să jelim că nu apărem nicăieri, că singurii autori români de succes sun cei plecaţi „afară”, iar restul sunt fie supuşi blestemului naţional, fie sugrumaţi rău de tot de oculta mondială.

Uite că se poate să nu fie aşa. Iar exemplul de care am pomenit azi sunt absolut sigur că va fi salutat cu bucurie sinceră de către confraţii din România care, poate, vor dori în fine să intre pe circuitul promovării profesioniste de carte. Poate.

Până atunci, bravo Eugen Ovidiu Chirovici!