Arhiepiscopul-buldozer

Turnul de 19 etaje a fost construit lângă Catedrala ROmano-Catolică Sfântul Iosif

Majoritatea dintre noi e gata să caute nod în papură autorităţilor: nu dau zăpada, nu strâng gunoiul, nu rezolvă problema câinilor fără stăpân, nu consolidează casele etc. În fond, când ai ajuns pe un vârf administrativ, mai înalt sau mai scund, îţi asumi riscul de a nu putea mulţumi pe toată lumea.

Aflu cu stupoare din presă, din spaţiul virtual ori din „surse“ că demolarea clădirii de birouri din vecinătatea Catedralei Sf. Iosif a revenit în actualitate. Scandalul e recurent. Am mai scris despre asta, tot aici, pe 8 februarie 2013, sub titlul „Cruciada salvatorilor“ şi azi, îmi menţin punctul de vedere şi încerc o abordare „dilematică“ dat fiind controversa generată de acest caz în mediile publice şi instituţionale.

De data asta, în această speţă, bietul primar general al Bucureştilor e între ciocan şi nicovală. El trebuie, pe de o parte, să dea curs unei hotărâri judecătoreşti şi, pe de altă parte, să greveze bugetul Primăriei cu cheltuielile de demolare (unii le evaluează la patru milioane de euro!).

Teoretic, banii se vor deconta de către beneficiarul actual al clădirii, dar cine mai are azi încredere în plata datoriilor? În cât timp, după câte alte procese şi tergiversări? Şi nu e numai  problema asta financiară care, hai să zic, se va rezolva. E, cred, şi o problemă etică. Hotărârea judecătorească (după un proces plimbat prin mai multe tribunale din ţară) opune ideii de construire ideea de distrugere, opune tendinţei de dezvoltare şi de îmbogăţire (a patrimoniului construit) tendinţa de regres şi de sărăcire.

Nu pot spune că judecătorii au fost intimidaţi, influenţaţi ori corupţi, dar pot să mă întreb în ce măsură completul de judecată a urmărit echilibrul între litera şi spiritul Legii într-o cauză, pe cât de gravă pe atât de delicată. A fost un proces civil, adică s-a dat câştig de cauză uneia dintre părţi, recte ambiţiilor unor clerici din Biserica Catolică. Desigur, există şi aspectul penal în măsura în care s-a încălcat Legea 50 a autorizării construcţiilor, judecătorii au avut la dispoziţie comisii şi rapoarte întocmite de experţi, şi aceia sunt oameni, nu automate, Justiţia n-ar trebui să decidă o demolare – care e o problemă tehnică şi nu una juridică, etică ori morală. Se putea da verdictul de lipsa Autorizaţiei de construire, de excedarea unor indicatori de PUG, de documente incomplete, se puteau da amenzi şi pedepse, trebuia să se facă orice pentru intrarea în legalitate şi nu condamnarea la moarte. Copilul s-a născut, nu-l pot omorî chiar dacă s-a născut în urma unui viol!

Judecătorii n-ar trebui să se comporte ca nişte miliţieni. Ne-am crezut eliberaţi de epoca demolărilor abuzive (şi asta e o demolare abuzivă!) care au lăsat urme pe trupul Bucureştilor. Hotărârea e lipsită de viziune şi de logică.

În perioada stagiului militar, după facultate, proaspeţi arhitecţi eram intrigaţi de absurditatea unor regulamente şi am reţinut până astăzi replica unui căpitan: aici logica rămâne la poarta cazărmii!
Arhitecţii ştiu cât de greu se ridică o casă şi cât de uşor se dărîmă, ca un arbore: 50 de ani de creştere, 5 minute de drujbă.

Ei ştiu ce volum enorm de muncă e proiectarea, coordonarea, satisfacerea hachiţelor clientului, supravegherea şantierului, gestionarea bugetului, modificările neprevăzute, asaltul furnizorilor, slalomul printre legi, norme şi avize, cerinţele antreprenorilor, ale muncitorilor, asigurările, accidentele, lucrul în spaţiu limitat, în condiţii de iarnă, sub exploatare, frustrarea creativităţii, frustrarea onorariilor... Controverse legate de „Cathedral Plaza“ sunt şi în interiorul organizaţiei noastre profesionale (Ordinul Arhitecţilor), că nu trebuia amplasată acolo, că e prea înaltă, că n-are spaţiu de recul la sol, că arhitectura faţadei nu e destul de elaborată etc., dar cu greu veţi găsi un susţinător al desfiinţării.

Mai e şi problema concretă: clădirea NU constituie un pericol! Nici urbanistic, nici moral, nici constructiv. Pericolele sunt în altă parte şi le vom resimţi cu toţi când, Doamne fereşte!, ne va lovi un cutremur. Arhidioceza Romano-Catolică nu are, de fapt, argumente convingătoare, imbatabile, strigătoare la cer care să-i justifice ambiţia de a readuce buldozere, macarale, de ce nu? dinamită în plin centrul Capitalei. Nu cred că trebuie demolată o clădire nouă, construită şi echipată cu tehnologie contemporană în dispreţul pentru munca celor care au gândit şi al celor ce au trudit la ridicarea ei. Nu e păcat?

Fie ca Săptămîna Luminată să-l lumineze şi pe Arhiepiscop care ne predică să fim generoşi, buni şi iertători!