Am onoarea, domnule colonel! (7) Amintiri fulgurante slujite de memoria mea crepusculară

Cel de-al patrulea fiu al colonelului Constantin Mihăescu, Lucian, a fost și cel mai răsfățat dintre copiii domniei sale. A absolvit Școală militară în Regimentul 2 Dorobanți și a obținut nesperat, datorită răsfățului său, și în școală gradul de sublocotenent.

În seara zilei când s-a depus jurământul de sublocotenent, Lucian Mihăescu a fost și el alături de colegii lui invitat la Balul Garnizoanei, desfășurat în saloanele Casei Armatei, în capătul parcului care cuprindea în grădinile lui și conacul boierilor Socoteni.

La bal, sublocotenentul Lucian Mihăescu, poate că și el moștenitor al viciului alcoolic al mamei sale, a băut peste măsură și, sub asediul acesteia, care i-a dat o agresivitate incendiară, și-a înjurat în auzul ofițerimii prezente un superior cu gradul de căpitan. Acesta l-a amenințat cu o firească pornire pedepsitoare că a doua zi va raporta domnului colonel împrejurarea care a condus la ofensa lui atât de gravă.

Trezit brusc de frică, sublocotenentul Lucian Mihăescu s-a ridicat de la masa la care stătea și a părăsit balul.

Ajuns acasă înfricoșat, a intrat, însoțit de groaza de a nu-și trezi părintele în dormitorul acestuia, a tras scăunelul pe care se încălța domnul colonel în fața sobei din mijlocul dormitorului, apoi s-a ridicat cu aceeași grijă și a luat din panoplie carabina cu lunetă, a revenit cu ea pe scăunel și-a pus în gură țeava carabinei și a tras.

Sinucigașul, ca și fratele său Lică, nu putea fi înmormântat cu preot și a fost dus cu aceeași cotigă, în marginea dinspre Călimănești a cimitirului, de patru soldați împrumutați de la regiment.

La sfârșitul războiului, aureola domnului colonel era firește intactă, orașul întreg îi adresa salutul său respectuos, eu eram un fost elev al Liceului Alexandru Lahovary, știau și copiii că bunicul meu aruncase din pridvorul etajului întâi o bandă de soldați roșii, intrați în casă și prinși cu ceasul său de argint și lanț de argint în mână...

Ultima lui faptă de arme avea să-și reverbereze ecoul în lagăr, la Canal, de unde s-a întors abia în 1956, mi se pare.

Stăteam pe scaunul pe care se împușcase cu carabina cel de-al patrulea băiat al său, de cel dintâi stabilit, credea el, la București, nu mai știa de la sfârșitul războiului nimic, acesta nu îmbrățișase cariera armelor, semăna, se spunea, cu mama lui, n-avea niciun un fel de orgoliu sau numai orgoliul de funcționar mărunt, însă și el dispăruse...

Colonelul stătea în pat, sub bătrâna lui plapumă roșie, ca într-o poveste tragi-comică, nu bănuiai că trupul său se afla sub acea plapumă, din care ieșea mâna stângă pe care mă aplecasem eu s-o sărut și el încerca să mă mângâie, dar nu avea putere, obrazul era al unui copil foarte bătrân, cu o spuzeală de barbă mai mult albă și părul năclăit pe frunte de o sudoare rece, pe care o întâlniseră și buzele mele pe mâna lui.

Se întorsese din lagăr bolnav, stătea, cum ziceam, mai mult în pat și se chinuia să zâmbească pentru a-mi arăta că se bucură că mă vede. Eram singurul care-i spusesem tată... Acum eram gazetar, redactor la Radio,

scriam despre victoriile socialismului care erau incontestabile sub raport material, mă gândeam că și acest bunic al meu, domnul colonel, așa cum arăta, s-ar fi putut revendica de la aceste „victorii”, însă nu aveam timp să mă gândesc foarte mult și atent, adevărul este că – bănuiesc – nu știam cum să mă ridic și să-mi iau la revedere. Lumea mea era alta atunci, mă sufocam de durere neavând curajul să mă uit la zâmbetul lui care abia se tivea printre broboanele de sudoare, spuzind barba lui ca o perie de zăpadă... Nu-i mai țin minte ochii, țin minte că atunci când m-am ridicat, pe obrajii lui scofâlciți începuse un râu de lacrimi și m-am mai aplecat o dată să-i sărut mâna, îngrozitor de rece...

Nu știu când a murit, cum a fost înmormântat, a trecut o viață de om, și-mi dau seama acum că n-am fost nici la mormântul lui din cimitirul orașului, unde se înmormânta lumea bună.