Alina Mungiu-Pippidi: Calvarul cu Sebastian Ghiţă
În Joia Mare, la Ierusalim, începînd cu orele 16.00, se face o procesiune cu Sfînta Cruce. Procesiunea începe de la Pretoriu si se termina la Sfîntul Mormînt. Credincioşii străbat drumul pe care Mîntuitorul a dus în chin şi batjocură Crucea Răstignirii.
Televiziunile programează filme cu răstignirea, din cele convenţionale şi de Holywood, sau documentare de diverse calităţi, cele mai pretenţioase scot ecranizarea după Kazantzakis sau filmul lui Gibson. Mezzo se pune pe Pergolesi, Bach şi Haendel. Iar noi ne punem pe Ghiţă, cu noua sa înfăţişare mai cristică- plete nu a avut de unde lua- şi drama lui de familie, că dacă frate-său nu voia să îl vadă de Paşte mai dura pînă era prins, şi poate îşi cumpăra şi paşaport şi pleca într-o ţară fără tratat de extrădare. Eu am aterizat în acea după amiază şi pînă am ajuns pe seară în faţa unui televizor calvarul lui Ghiţă lua deja tot caimacul. În fond, de ce să trăieşti de sărbători altfel decît ai trăit tot anul, adică în kitsch, confuzie şi minciună.
Eu însumi nu aveam gîndurile cuvenite de Înviere, fiind mai degrabă pesimistă. Rătăcind prin spatele hotelului meu din Stockholm am dat de mormîntul lui Olof Palme doar cu cîteva zile în urmă. Mormîntul e de fapt un memorial al primului ministru care a fost asasinat acum treizeci de ani, la un început de primăvară cînd venea pe jos de la cinema cu soţia, spre casă. Palme, fiul unui tată conservator din clasa de sus de origine olandeză şi al unei mame de origine baltic-germană a cărei familie se refugiase în Suedia în 1915 a devenit socialist după studiile în America, cînd a vizitat Mexicul. Atunci a înţeles- ca şi mulţi alţii dintre noi- că nu există bună guvernare decît în societăţile care evită marile inegalităţi şi unde ideologia tratamentului egal al tuturor, în fond ideologia creştină din Evanghelii, rafinată de sfîntul Toma din Aquino din surse republicane precum Cicero este principala normă socială. Ca prim ministru, Palme e asociat cu crearea unui stat asistenţial de cea mai bună calitate, fiind cel care a reintrodus ajutorul de şomaj, asigurările de accident, centrele de asistenţă pentru copii şi vîrstnici, şi ajutorul pentru imigranţi, în timp ce a eliminat ultimele prevederi constituţionale care mai lăsau monarhiei orice rol altfel decît decorativ. Statul asistenţial suedez, pe care liberalii care au guvernat mai tîrziu l-au făcut mai cost eficient, dar nu l-au atacat în punctele sale esenţiale, a devenit astfel o atracţie pentru emigranţii din toată lumea, şi Suedia, pe lîngă Germania e locul unde se duc cei mulţi din refugiaţii din Siria, Afghanistan şi alte locuri unde nu mai e de trăit. Numărul lor a ajuns atît de mare în ultimii doi ani încît guvernul se împrumută ca să îi poată trata cum se cuvine. Şi e vorba de un guvern care nu mai are ce tăia. Lucrez pentu guvernul suedez de anul trecut, şi intru în clădirea unde prezint ce fac sunînd la telefon pe secretarul comisiei noastre de experţi, că demult nu mai există recepţionişti proprii. Ne facem cafelele singuri şi le aducem în sala de conferinţă. Încrederea în guvern e însă cea mai mare din lume, că oamenilor le plac politicienii care vin la serviciu cu bicicleta şi care publică toate cheltuielile publice şi legile în două limbi, suedeză şi engleză.
Azilantul respins care a lovit cu camionul în mulţimea de pe strada pietonală era la trei minute de memorialul lui Palme, într-unul din acele locuri europene fericite pe care le vezi din Uber şi ţi-ai dori să ai o zi în plus în care să nu lucrezi şi să te amesteci în mulţimea de window shoppers care foşgăie aparent fără grijă pe străduţe. Dispoziţia mea nu a devenit mai bună nici după Stockholm, cînd am circulat în mare viteză pe la vreo trei conferinţe unde se discuta despre alienarea crescîndă dintre societăţile europene şi elitele lor, în clădiri cinci stele cu securitate ranforsată unde maeştrii de la fabrica de ciocolată ne turnau lichidul adus în butoiaşe de metal în mici cupe aurii unde se solidifica instantaneu. La Paris, la OECD, în timp ce curgeau pe monitoare extrase din ce spusesem noi mai devreme în panel- cea mai circulată a mea aţi auzit-o deja de la mine, elita europeană trebuie să coboare din Mercedes şi să urce pe bicicletă dacă vrea să rezistăm în faţa valului populist. Soţul meu, istoric, îmi spune că pe la începutul lui nouăsprezece, Vodă Caragea încă mai spăla singur pcioarele cerşetorilor în Joia mare, deşi nu era un om deosebit de umil. Avea însă instinct de comservare. Vă las însă vă gîndiţi cine ar putea face la fel dacă ar vrea să restabilească încrederea, temeiul oricărei guvernări de durată.
La Bruxelles am dat peste un vechi prieten, un fel de frate al meu internaţional. Vederea lui mi-a amintit brusc că singurul din anturajul nostru din anii de democratizare (avem cu toţii cărţi şi conferinţe comune din anii nouăzeci) care a ajuns prim ministru (în Serbia) a sfîrşit şi el asasinat, după ce a reuşit întoarcerea Serbiei către Occident, iar prietenul meu, consilierul lui, atunci a plecat în America. Singurul, dacă nu îl socotesc pe alt bursier Soros la Oxford, pe Viktor Orban, dar nu avem prieteni comuni (Cioloş, după propria sa mărturie, se sfătuia cu Dîncu înainte să fie PM, nu cu noi, deci nu vă mai legaţi de el că ar fi gaşca Soros). Orban a tras de mult concluzia că mai bine de partea prădătorilor, decît de partea idealiştilor. Da, e riscant să circuli pe jos şi fără escortă, e riscant să primeşti refugiaţi şi să tratezi pe toată lumea la fel, pe cei pe care îi poţi ajuta ca şi pe cei care te pot ajuta, e riscant să trăieşti aşa cum predici în general, dar acesta e felul nostru, suntem creştini şi europeni pentru că am internalizat această ideologie, chiar dacă puţini se mai duc la biserică în Occident (proporţia pare să fie invers la noi şi la ruşi, unde nu încapi în biserici de foşti securişti şi actual prădători), şi ce trebuie să supravieţuiască din toate astea e chiar asta. Nu trebuie să devenim ca duşmanii noştri. Asta e marea provocare a zilelor noastre, de care trăim paraleli în Europa noastră doar cu numele de pe aici.
Ca atare, atenţia acordată clovnului Ghiţă, consultantului său Dan Andronic şi trupei lor e un prost plasament, pentru că nimic din ce spun oameni fără credibilitate nu are importanţă. Există faptele însă, miliardele date pentru sisteme informatice firmelor serviciilor secrete, care iau acum, pe faţă, şi datele private, cu un stat poliţienesc în creştere (în nici o ţară europeană nu ţi se cere CNP la farmacie). Nici Ghiţă, nici Urdăreanu şi nici alţii nu şi-au băgat singuri în casă miliardele de pe la servicii secrete, apărare şi interne care au rezultat în sisteme care nu pot fi bune pentru apărarea noastră, pentru că nu merg pe nicăieri. Procesul lui Ghiţă trebuie să fie procesul ăstora dacă e să aibă vreun sens. Individul nu e marele dezvăluitor crucificat că a spus vreun mare adevăr, ci întruchiparea nenorocitei noastre tranziţii, în care de la reţelele mereu în control ne pică numai gunoiul pe care ni-l aruncă tot ei, iar în reprezentarea externă aproape singurii români civili am ajuns să fim noi, cei care trăim în alte ţări.
Puteţi comenta acest text pe România Curată
Se încarcă comentariile...
