2018. Patru ani distanţă. Patru ani uriaşi şi în care lumea s-a scindat în cei cu globule albastre şi puţinii oameni neconectaţi.

Bună dimineaţa, lume! Vă scriu ca un retrograd, cu tastatura, înşirând cuvinte leneşe pe ecranul rece al calculatorului. Laptopul meu e o bătrână anevoioasă, cu încheieturi artrice, pierdut la limita dintre viaţă şi moarte. Bună dimineaţa, 2018. Bătrâneţea se simte diferit în anul acesta. Mai ţii minte, draga mea, cum eram tineri în 2014? În patru ani lumea a fugit, iar noi, cei care încă apăsăm stângaci pe tastatură suntem bătrânii acestei lumi.

Un singur om şi-a păstrat tinereţea intactă. Mark. Mark Zuckerberg. Am ieşit din universul lui acum şase luni, când totul devenise apăsător ca un junghi al unui adolescent îndrăgostit fără speranţă. Devenise prea mult. Te-am vrut doar pe tine, nu voiam ca universul nostru să fie o piaţă aglomerată în care să simt că pielea mea se depărtează de a ta, lumea curge prin faţa mea brusc, iar deodată nu mai ştiu unde eşti. Nu voiam panica lipsei omului de lângă tine, din prea mulţi oameni printre noi.

Numărători din doi în doi. Ce expresie veche. 2 e o cifră prea mare pentru lumea aceasta. Între mine şi tine, dacă nu ieşeam din acel univers, ar fi stat o planetă. Grasă, albastră, cu furnici rămase fără suflet, ce se mişcă dintr-o parte într-alta, cumpărând produse, apăsând butoanele care au devenit lege, Like şi Share. Puteai fi condamnat dacă nu dădeai Like şi Share. Distopia lumii în care ne-am trezit noi. În pat, lângă tine, doi bătrâni ce luptă cu armele trecutului planeta mă furnică de emoţie, dar nu mai văd locuitorii ei.

<strong>Când s-a schimbat totul…</strong>

Erai plecată peste râu, la muncă şi după un somn agitat, m-am trezit cu vestea. Facebook cumpărase Oculus. Am respirat greu, nu m-am stresat, dar mi-am imaginat ce urma să vină. Facebook avea deja Instagram, avea WhatsApp, acum are şi realitate virtuală. Astăzi, pentru bucăţile de humă care circulă pe pământ, a devenit pur şi simplu realitate. Iar Facebook nu mai e reţea socială, e societatea. Noi suntem cei din afara ei.

Ce s-a întâmplat de atunci? Într-o zi, toţi ne-am dat seama resemnaţi că viitorul nu mai poate fi oprit şi ori ieşim din el, ori îl acceptăm. Situaţia când viitorul nu a mai putut fi oprit prin proteste, prin ţipete, prin saliva scuipată printre dinţi. El a venit. Ori renunţi la viitor, ori te aliniezi. Reclamele ne-au invadat viaţa şi le-am acceptat ca parte a existenţei noastre. Sunt prietenii noştri. Vedem din ce în ce mai greu în partea cealaltă a oraşului virtual. Peste tot panouri publicitare ce ne promit tinereţea veşnică, rezolvarea tenului şi telefonul perfect.

Facebook are reclame. WhatsApp are reclame. Instagram are reclame. Când te-am sunat într-o zi pe WhatsApp mi-a răspuns o doamnă şi m-am gândit că am greşit numărul. Dar nu. Noi vorbisem zilele trecute despre următoarea noastră vacanţă. Simţeam deja pe coapse zgârietura firelor de nisip ucise de vântul ce le-a bătut milioane de ani. Dar doamna aceasta îmi spunea că ar trebui să mergem în altă parte şi are oferta specială pentru mine. Am încercat să îi răspund. Curând aveam să-mi dau seama că e doar un robot de inteligenţă artificială. Când, în cele din urmă, am ajuns la vocea ta, răsuflând uşurat, ca şi cum aş fi alergat primul maraton din viaţa mea, fără apă, fără rezerve de energie, dar terminându-l, trenul tău plecase, iar eu nu mai aveam cum să te prind la gară. Am ales nisipul căpărător. Era al nostru.

Apoi a venit Oculus. Era o cască mare şi urâtă. Interesantă. Dar au redus-o. Google avea ochelarii. Facebook avea Oculus. Totul s-a redus la lentile de contact. Lumea ta era acoperită de pojghiţa placentară a socialului imaginat dintr-un birou de Menlo Park de Mark Zuckerberg. Lumea noastră, desprinsă de milenii din placenta iniţială, şi-o punea din nou. Ca un copil prea fricos să renunţe la învelişul protector al mamei. Ne era prea frică să rămânem fără. Agăţată în placenta de păianjen era viaţa, aşa cum ne-au creat-o. Cu prietenii noştri, cu imaginile care ne amuză, cu recomandările pe care le primim. Ziariştii, ei credeau că pot avea vreo forţă în afara sistemului. Au fost primii care au construit placenta.

Oculus a devenit o lentilă de contact, iar dimineaţă, înainte de a te vedea pe tine, fără să mă anunţe, în faţa ochiului mi-au sărit cele trei mesaje, o ofertă la un after shave, trei poze noi de la o publicaţie obscură din SUA şi un video. Am aşteptat 10 minute, amândoi, ştiind că ne uităm unul la celălalt, dar trebuia să terminăm fluxul social. Nu puteai bloca fluxul. Trebuia să scoţi lentilele, să închizi telefoanele, să renunţi la laptop. Atunci am înţeles cum ar putea fi viaţa noastră, iar 10 minute dimineaţa, când mă trezesc, fără să te văd mi s-a părut o crimă prea mare.

Au trecut luni în care ne-am obişnuit cu sistemul. Am început să vorbit cu lentila de contact. Încet, am renunţat la tastaturi ,am renunţat la telefoane. Nu ne mai acoperisem viaţa cu placenta socială până acum. Erau doar sateliţi ai planetei noastre. Era telefonul de pe masă, laptopul de pe birou. Nu erau peste tot. Dar acum deveniseră globulele albastre ale fluxului nostru sanguin.

Facebook, WhatsApp, Instagram, totul se desfăşoară în faţa ochilor noştri. Lumea e un pântec, iar noi suntem acoperiţi de o placentă. Cei puţini care au ieşit afară sunt condamnaţi la bătrâneţe. Aşa ni se spune acum. Suntem puţini, dar cât timp existăm, păienjenişul acestor zombi care merg pe stradă poate să dispară într-o zi. Ei nu ne văd, trec pe lângă fără să ştie de existenţa noastră. Nu suntem recunoscuţi. Cu lentilele, fiecare se cunoaşte cu fiecare. Numele, preferinţele. Totul e ca o maşină industrială care funcţionează perfect, fără să înţeleagă că singura calitate cu adevărat bună a lumii este imprevizibilitatea ei. Necunoaşterea. Dorinţa. Curiozitatea. Oamenii nu mai sunt curioşi, pentru că ştiu că pot afla totul cu lentilele.

Te descopăr în fiecare dimineaţa, cu ochii mei de 29 de ani. Ochii mei bătrâni. Nimic nu stă între noi şi rămâi la fel de complicată ca atunci când te-am cunoscut. Vorbim, discutăm şi ne aflăm despre noi în fiecare zi. Dacă nu a fi făcut-o, nu am fi ştiut niciodată cât de importante sunt amănuntele astea. Rutina nu există acum, pentru că ne uităm la cei cu globule albastre de afară. Ei ştiu totul, dar cui foloseşte?

—

Acest text este unul de ficţiune şi nici nu se vrea o predicţie a viitorului. Porneşte de la ştirea de astăzi prin care se anunţă că Facebook a cumpărat Oculus VR, care produce căşti de realitate virtuală.