Relaţia dintre părinte şi copil şi implicaţiile pentru viaţa de cuplu. Ce se întâmplă dacă mama nu răspunde nevoilor celui mic
0Ataşamentul dintre mamă şi copil este, practic, prima legătură emoţională pe care micuţul o stabileşte cu mediul şi constituie baza pentru toate relaţiile pe care le va avea în viaţa de adult.
Psihologii consideră că felul in care părinţii răspund nevoilor copiilor încă de la naştere are repercursiuni asupra vieţii de adult şi mai ales asupra relaţiilor de cuplu de la maturitate.
Potrivit Smarandei Stan, psiholog clinician si psihoterapeut pozitivist, în situaţia în care adultul răspunde majoritar nevoilor de confortare, de protecţie, de ajutor şi se bucură de prezenţa odraslei lui, copilul respectiv va înţelege că este valoros şi important, că nevoile trebuie exprimate, în felul acesta găsind răspund din partea adultului. “În consecinţă, va dezvolta aşa-numitul ataşament securizant, iar la maturitate va tinde să intre în relaţii în care îşi va exprima nevoile emoţionale şi va putea să susţină, la rându-i, nevoile partenerului de cuplu”, explică specialistul.
Dacă nevoile copilului nu vor găsi un răspuns de la părintele lui ori îl vor găsi pe cel inadecvat, cel mic va înţelege că acestea nu sunt foarte importante, că el nu este valoros şi că aceste atribute trebuie câştigate sau „furate” pe parcursul vieţii. „De aceea, va considera fie că trebuie să îşi exprime insistent sau exagerat nevoile, dezvoltând aşa-numitul ataşament insecurizant anxios procupat, sau, dimpotrivă, va învăţa să îşi nege nevoile emoţionale, să renunţe la exprimarea lor (ataşamentul insecurizant bivalent)”, mai spune Smaranda Stan.
Aceasta susţine că adulţii din prima categorie vor deveni parteneri dependenţi, agăţaţi de celălalt, care pun nevoile acestuia din urmă mai presus de propriile nevoi, trăind intens rupturile de relaţii şi, în majoritatea cazurilor, neavând puterea să iniţieze despărţirea.
În schimb, cei care aleg să îşi ignore nevoile emoţionale, vor avea un comportament evitant în relaţiile de cuplu. Ei vor fi mai degrabă axaţi pe obiective şi pe sarcini, decât pe sentimente. În cazul lor, când ruptura devine un pericol, vor şi primii care ies din relaţie, fără niciun preaviz, din dorinţa de a se proteja de retrăirea durerii de a fi lăsaţi singuri.
„Copiii care sunt traumatizaţi în relaţiile cu părinţii în copilărie vor dezvolta ataşament dezorganizat, care îi va duce la relaţii instabile, reacţii şi comportamente extreme atât în relaţia cu partenerul de cuplu, cât şi cu propriii copii”, ţine să precizeze psihologul.
Pe parcursul vieţii, stilul de ataşament se poate schimba, consideră specialiştii, în situaţia în care părintele conştientizează că răspunsurile lui la comportamentul copilului au legătură cu propriile experienţe şi nu cu ce face odrasla.
O schimbare în acest sens se poate produce şi dacă persoana cu ataşament insecurizant intră într-o relaţie cu una cu ataşament securizant, pentru că partenerul va răspunde constant nevoilor celuilalt. “Soluţia poate veni şi dinspre psihoterapia de durată, unde psihoterapeutul devine persoana de referinţă şi poate răspunde constant nevoilor emoţionale ale pacientului său”, explică Smaranda Stan.
Vă mai recomandăm: